Decizia nr. 1157/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1390/2016 a Curții de Apel București

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16 ianuarie 2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. 10447/G/II din 12 martie 2014, întocmit de pârâtă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 1390 din 24 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, a anulat Raportul de evaluare nr. 10447/G/II din 12 martie 2014, întocmit de pârâta Agenția Națională de Integritate și a obligat pârâta la plata sumei de 2.260,35 lei, cheltuieli de judecată către reclamant.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 1390 din 24 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Integritate, solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamantul A., ca nefondată, cu consecința constatării Raportului de evaluare nr. 10447/G/II din 12 martie 2014, ca fiind temeinic și legal. În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că, referitor la excepția tardivității, raționamentul instanței de fond este bazat pe o interpretare eronată a prevederilor legale incidente. A arătat că termenul de 15 zile prevăzut de Legea nr. 176/2010, derogator de la prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, este un termen procedural de decădere și nu de prescripție, nefiind susceptibil de a fi întrerupt sau suspendat, depășirea acestuia fiind sancționată cu tardivitatea. Prin urmare, în cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2548 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 2539 alin. (2) teza finală C. civ., astfel cum a reținut prima instanță. De asemenea, cu privire la aprecierea stării de incompatibilitate în care s-a aflat reclamantul, recurenta-pârâtă a învederat că instanța de fond în mod greșit a interpretat și aplicat normele de drept material, în esență, pentru următoarele motive: Este necontestat că, începând cu data de 20 decembrie 2012, prin validarea alegerii în funcția de deputat în Parlamentul României, reclamantul A. s-a aflat în stare de incompatibilitate, prin deținerea simultană, atât a calității de deputat, cât și a calității de comerciant persoană fizică, încălcând prevederile art. 82 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare și art. 16 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și senatorilor. Faptul că intimatul-reclamant și-a exprimat, imediat, intenția de a renunța la calitatea de comerciant persoană fizică și această intenție a fost materializată prin suspendarea activității de persoană fizică autorizată, dar nerealizând întreruperea efectivă a calității incompatibile, cu evidență neurmărind acest scop, nu poate reprezenta altceva decât un demers nefinalizat, lipsit de semnificația juridică pretinsă de reclamant și reținută de instanța de fond cu încălcarea dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 96/2006, care se referă la renunțarea efectivă, prin optarea între funcția de deputat și funcția incompatibilă. Or, în cauză, renunțarea efectivă la calitatea de comerciant persoană fizică, nu s-a realizat prin radierea calității de comerciant persoană fizică și nici prin anularea autorizației. Instanța de fond a realizat o interpretare a legii cu înfrângerea interesului public, apreciind cu privire la aplicarea textelor sancționatorii în materia incompatibilităților, ca acestea ar trebui să se aplice în fapt, protejând interesul personal al intimatului-reclamant. Dispozițiile art. 82 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare, prin cazul de incompatibilitate pe care îl reglementează, conțin o condiție specială, ce nu permite exercitarea simultan, de către aceeași persoană, a unei funcții sau demnități publice și a unei activități economice în calitate de comerciant persoană fizică. Opțiunea aparține, în exclusivitate, destinatarului normei, iar în funcție de această opțiune, poate deține calitatea de comerciant persoană fizică și să desfășoare acest tip de activitate, în condițiile legislației în materie, ori să dețină funcția sau demnitatea publică, supunându-se regimului juridic reglementat în acest sens.

Apărările formulate de intimatul-reclamant A. Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, și menținerea sentinței atacate, reiterând, în esență, susținerile formulate în primă instanță, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura de soluționare a recursului 5.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 12 octombrie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din data de 14 decembrie 2016, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, este fondat, aprecierea primei instanțe cu privire la excepția tardivității reflectând interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, în raport cu circumstanțele de fapt ale cauzei. Intimatul-reclamant A. a supus controlului de legalitate Raportul de evaluare nr. 10447/G/II din 12 martie 2014, întocmit de Agenția Națională de Integritate, cerere de chemare în judecată care, inițial, a constituit obiectul dosarului înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, la data de 1 aprilie 2014, sub nr. x/3/2014. Prin încheierea pronunțată în dosarul menționat la data de 9 septembrie 2014, în temeiul art. 200 alin. (3) C. proc. civ., republicat, a fost anulată cererea de chemare în judecată formulată de reclamant, constatându-se că acesta nu a îndeplinit obligațiile privind completarea cererii în termenul prevăzut la art. 200 alin. (2) C. proc. civ., obligații stabilite în sarcina sa de către instanță prin adresa emisă la 05 august 2014. Împotriva încheierii de anulare, reclamantul a formulat cerere de reexaminare, respinsă ca neîntemeiată, prin încheierea pronunțată la data de 13 ianuarie 2015, în Dosarul nr. x/3/2014/a1 al Tribunalului București. La data de 16 ianuarie 2015, reclamantul a formulat o nouă cerere de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2/2015, care face obiectul prezentului dosar, prin care a solicitat anularea aceluiași raport de evaluare. Prin întâmpinarea formulată în dosarul primei instanțe învestite cu soluționarea celei de-a doua cereri de chemare în judecată, pârâta Agenția Națională de Integritate a invocat excepția de tardivitate a formulării contestației, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. Prin încheierea de ședință publică din 8 aprilie 2016, pronunțată cu ocazia dezbaterilor în cauză, prima instanță a pus în discuția părților excepția de tardivitate a formulării contestației, a reținut în cuprinsul încheierii motivele pentru care nu sunt îndeplinite condițiile de admitere a excepției tardivității și a dispus, în temeiul art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., unirea acestei excepții cu fondul cauzei, urmând a analiza, cu prioritate, fondul pricinii. Prin aceeași încheiere a fost amânată pronunțarea hotărârii la 22 aprilie 2016, dată la care a fost pronunțată Sentința civilă nr. 1390, prin care s-a dispus admiterea acțiunii formulată de reclamant și anularea raportului de evaluare întocmit de pârâtă. Înalta Curte nu împărtășește opinia primei instanțe, care apreciind asupra excepției tardivității formulării contestației, a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 2548 alin. (3) C. civ. În dezacord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că termenul de 15 zile prevăzut pentru contestarea raportului de evaluare, conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, este un termen procedural de decădere, căruia nu îi sunt aplicabile prevederile art. 2548 alin. (3) cu trimitere la art. 2539 alin. (2) C. civ. Această concluzie se fundamentează, în primul rând, pe constatarea că prevederile Legii nr. 176/2010 au caracterul de norme speciale în materia evaluării și reținerii stării de incompatibilitate și a conflictelor de interese, norme care reprezintă dreptul procedural, de strictă aplicare în materia supusă analizei. Întrucât legea specială nu conține dispoziții exprese cu privire la natura juridică a termenului prevăzut de art. 22 alin. (1), se apreciază că, în temeiul art. 32 din același act normativ, care prevede completarea acestor dispoziții legale cu normele procedurale de drept comun, natura termenului în discuție este cea stabilită de prevederile art. 180 și urm. C. proc. civ. În al doilea rând, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 176/2010 și ale normelor cu caracter general cu care această lege se completează, se constată că, în speță, acțiunea prin care raportul de evaluare este supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, valorifică dreptul la apărare, acesta reprezentând dreptul subiectiv în cauză. În raport de prevederile art. 2501 C. civ., potrivit cărora sunt supuse prescripției extinctive drepturile la acțiune ce au un obiect patrimonial, precum și alte drepturi la acțiune, indiferent de obiectul lor, în cazurile anume prevăzute de lege, și constatând că sub aspectul legii aplicabile, art. 2663 C. civ. stabilește că "prescripția extinctivă a dreptului la acțiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuși", instanța de control judiciar apreciază că instituția prescripției reglementată de Codul civil, nu este aplicabilă drepturilor la acțiune care nu urmăresc valorificarea unor drepturi civile substanțiale, și care au prevăzut un termen procedural de decădere. Contrar opiniei primei instanțe, se reține că prevederile art. 2548 alin. (3) C. civ. se aplică numai termenelor de decădere de drept material, care presupun și o exercitare a unei acțiuni în justiție, observându-se că, în cazul acestei categorii de termene, efectul decăderii îl constituie pierderea dreptului substanțial, spre deosebire de categoria termenelor procedurale de decădere, unde efectul decăderii constă în pierderea dreptului de acces la instanță. Termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 conduce la pierderea dreptului de acces la instanță și nu a dreptului substanțial, reținându-se că termenul de drept procesual are în vedere întocmirea unor acte de procedură sau exercitarea căilor de atac, sub sancțiunea stingerii dreptului procesual neexercitat în termen. Cum dreptul de acces la instanță este un drept procesual și nu un drept substanțial, se constată că formularea unei acțiuni prin care se solicită anularea unui act administrativ cu caracter individual, vizează valorificarea acestui drept procesual, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile legale referitoare la prescripție și decădere de ordin procedural, astfel că, potrivit art. 184 și urm. C. proc. civ., efectul decăderii îl constituie pierderea dreptului procesual. Prin urmare, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2548 alin. (3) și art. 2539 alin. (2) C. civ., termenul de 15 zile prevăzut pentru contestarea raportului de evaluare fiind supus cauzelor de întrerupere și de repunere în termen, prevăzute de Codul de procedură civilă, republicat. Sub acest ultim aspect, se constată că intimatul-reclamant nu a solicitat repunerea în termenul de formulare a contestației împotriva raportului de evaluare și nici nu a invocat întreruperea termenului, în temeiul Codului de procedură civilă. În condițiile arătate, excepția tardivității formulării contestației trebuie analizată în raport de data comunicării raportului de evaluare, respectiv, 14 martie 2014, potrivit confirmării de primire semnată de reclamant, și având în vedere data formulării prezentei contestații, în temeiul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, și anume, 16 ianuarie 2015, constatându-se că la expirarea termenului de 15 zile calculat de la data comunicării către intimat a raportului de evaluare, pe rolul Curții de Apel București nu a fost înregistrată nicio acțiune având ca obiect anularea raportului de evaluare. Susținerea instanței de fond referitoare la formularea în termen a unei a doua cereri de chemare în judecată, într-un nou termen de 6 luni calculat de la data anulării definitive a primei cereri, nu poate fi primită, întrucât anularea cererii de chemare în judecată s-a produs din culpa intimatului-reclamant, care nu a îndeplinit obligațiile stabilite de instanță în cadrul procedurii de regularizare. Cererea de reexaminare formulată de reclamant împotriva încheierii de anulare a cererii de chemare în judecată, a fost respinsă din aceleași considerente, neputându-se reține intervenirea unor cauze obiective care să fi condus la această situație. Pentru argumentele arătate anterior, excepția tardivității este întemeiată, urmând a fi admisă, cu consecința respingerii contestației formulate de reclamant împotriva raportului de evaluare, ca tardiv introdusă, soluție în raport de care, nu se mai impune analizarea criticilor formulate pe fondul cauzei. La adoptarea prezentei soluții, Înalta Curte are în vedere și jurisprudența sa anterioară în materie, în acest sens exemplificându-se Decizia nr. 3185 din 16 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2013. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârâta Agenția Națională de Integritate, casarea sentinței civile atacate și rejudecând cauza, va admite excepția tardivității formulării contestației împotriva raportului de evaluare și va respinge contestația, ca tardiv formulată.