ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3266/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 3 noiembrie 2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Agenția Națională de Integritate solicitând anularea Raportului de evaluare nr. x emis de pârâtă, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1673 din 20 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate și s-a anulat Raportul de evaluare nr. x din 13 octombrie 2015, emis de pârâtă, aceasta din urmă fiind obligată la plata sumei de 2.550 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Împotriva Sentinței civile nr. 1673 din 20 mai 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Integritate, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și, rejudecând, respingerea în tot a acțiunii reclamantului, ca nefondate.

În motivarea recursului recurenta-pârâtă critică faptul că instanța de fond a reținut că emiterea raportului de evaluare a fost efectuată cu încălcarea principiului neretroactivității legii întrucât fapta nu este incriminată de Legea nr. 161/2003, care nu este aplicabilă, dată fiind calitatea de deputat a persoanei evaluate, având în vedere că în acest act normativ nu există o secțiune individualizată privind categoria deputaților și senatorilor sub aspectul conflictelor de interese de natură administrativă.

Invocând prevederile art. 15 alin. (2) din Constituția României arată că, de fapt, conflictul de interese de natură administrativă a fost instituit prin Legea nr. 161/2003 și că nu are relevanță faptul că legea care reglementează procedura ANI, de evaluare a activității contestatorului din perspectiva conflictelor de interese, a intrat în vigoare la data de 15 septembrie 2010, câtă vreme normele legale ce îl obligau pe reclamant să se abțină de la acțiuni ce îl plasează în ipoteza normelor instituite față de parlamentari erau în vigoare la data săvârșirii faptelor.

Susține că activitatea ANI a fost reglementată inițial prin Legea nr. 144/2007 și, ulterior, drept consecință a Deciziei Curții Constituționale nr. 415/2010, prin Legea nr. 176/2010, iar faptul că a urmat procedura de verificare prevăzută de Legea nr. 176/2010 nu înseamnă că verificarea se rezumă doar la situații ulterioare acesteia, câtă vreme faptele reclamantului erau interzise de prevederile art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003, în vigoare la datele faptelor. Consideră că aceste dispoziții sunt aplicabile, întrucât reprezintă cadrul general al reglementării conflictului de interese de natură administrativă, fiind incidente și funcțiilor de demnitate publică, având în vedere că aceste categorii de funcții fac parte dintre cele prevăzute la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

Recurenta-pârâtă susține că faptul că starea de conflict de interese administrativ nu este individualizată pentru categoria parlamentarilor nu lipsește de aplicabilitate textul general, instituit de art. 70 al legii, care este incident și pentru categoria de demnitari din care reclamantul face parte, așa cum este incident și pentru toate categoriile de persoane prevăzute în Legea nr. 161/2003, care dețin funcții de demnitate sau de autoritate publică, funcții cu caracter public, și anume funcții publice.

Textele cu caracter general din lege, cum este art. 70, nu au o aplicabilitate condiționată, ele producând efecte și în mod singular, în ciuda reținerilor instanței de fond.

Mai arată că intimatul-reclamant și-a exercitat atribuțiile funcției cu prioritizarea interesului personal, în detrimentul celui public, ce a constat în crearea unei situații favorabile pentru nora sa, care a obținut în acest mod foloase patrimoniale pentru o perioadă de timp.

Precizează că în art. 174 alin. (3) din Regulamentul Senatului a fost preluată definiția incidentului de integritate reprezentat de conflictul de interese de natură administrativă, reglementat în art. 70 din Legea nr. 161/2003. Pe de altă parte, faptul că parlamentarilor le sunt aplicabile prevederile art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003 reiese și din Decizia Curții Constituționale nr. 81/2013.

Recurenta-pârâtă menționează că jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și a Curții Constituționale este în sensul că art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003 se aplică și parlamentarilor. De asemenea, o definiție a conflictului de interese pentru funcționarii publici este inclusă în art. 13 din Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei.

În materia incidentelor de integritate Legea nr. 161/2003 reprezintă "dreptul substanțial", în timp ce Legea nr. 176/2010 reprezintă "dreptul procedural".

Pe fondul cauzei, arată că intimatul-reclamant a angajat în cadrul biroului său parlamentar pe doamna B., la acel moment nora sa, aceasta obținând foloase patrimoniale în urma muncii prestate în calitate de consilier al deputatului A., astfel încât raportul de evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate este legal și temeinic, prin admiterea acțiunii fiind nerespectat scopul normei juridice incidente, anume acela de prevenție și sancționare a conflictului de interese.

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu cheltuieli de judecată.

A susținut că sentința recurată este temeinică și legală, având în vedere că procedura de inspecție s-a realizat în temeiul art. 8, art. 9, art. 10 lit. a), b), e), f) din Legea nr. 176/2010, act normativ intrat în vigoare la data de 5 septembrie 2010, fapta ce i se impută s-a produs în perioada septembrie 2009 - decembrie 2009, iar potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, activitatea de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora. Astfel, în lumina art. 15 alin. (2) din Constituție, se impune a se aprecia că interpretarea corectă a acestui text presupune recunoașterea competenței de evaluare a autorității pârâte atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, însă numai începând cu data de 5 septembrie 2010, cât și în decursul a 3 ani după încetarea mandatului, însă limitat tot la data de 5 septembrie 2010.

Consideră că o interpretare în sensul recunoașterii competențelor de control fără limită în timp ar fi contrară principiului neretroactivității legii. Mai mult, prevederile cuprinse în secțiunile din Titlul II - Proceduri de asigurare a integrității și transparenței în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, al Legii nr. 176/2010, care au servit drept temei și pe baza cărora s-a fundamentat raportul de evaluare, respectiv dispozițiile art. 8, art. 9, art. 10 lit. a), b), e), f), conțin deopotrivă norme de procedură, dar și de drept material.

Din perspectiva principiului neretroactivității legii civile consideră că prevederile Legii nr. 176/2010 sunt aplicabile situațiilor juridice născute sau apărute după intrarea în vigoare a legii, respectiv după septembrie 2010 și nicidecum unor situații juridice preexistente, în acest sens fiind și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 34 din Legea nr. 176/2010, menite tocmai a reglementa situațiile tranzitorii și a corela prevederile celor două acte normative, nu este incidentă în cauză, întrucât din cuprinsul normei citate reiese că legiuitorul se raportează la data intrării în vigoare a legii ca la un moment de referință, iar față de intimatul-reclamant nu au existat, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, niciun fel de alte proceduri de verificare sau evaluare.

Referitor la excepția prescripției răspunderii civile, care guvernează raporturile de natură administrativă, arată că fapta care i se impută s-a produs în perioada septembrie 2009 - decembrie 2009, iar Agenția Națională de Integritate s-a autosesizat la data de 3 martie 2015, or, activitatea de evaluare a declarației de avere și a conflictelor de interese și a incompatibilităților se efectuează de către Agenția Națională de Integritate, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, cât și în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

În materie civilă se aplică termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dat fiind momentul săvârșirii faptei, iar recurenta-pârâtă s-a sesizat din oficiu la data de 3 martie 2015, astfel că în momentul analizării legalității raportului de evaluare, față de data săvârșirii faptei, instanța de contencios administrativ urmează a verifica dacă nu s-a împlinit termenul general de prescripție a răspunderii civile.

În ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 70 din Legea nr. 161/2003, arată că art. 70 - 79 din Titlul IV al Legii nr. 161/2003 reglementează conflictul de interese pentru persoanele care ocupă funcțiile și demnitățile publice prevăzute la art. 72 - 79, între care nu se află și calitatea de deputat, alte conflicte de interese fiind prevăzute la art. 99 - 101 din Legea nr. 161/2003 care, de asemenea, nu se aplică membrilor Parlamentului și nici legea specială, Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, nu reglementează conflictul de interese invocat de pârâtă, sens în care invocă Deciziile Curții Constituționale nr. 81/2013 și nr. 195/2013.

Potrivit art. 38 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, în cazul angajării personalului birourilor parlamentare ale deputaților, pe baza unui contract de muncă pe durată determinată, încadrarea salariaților se face prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaților, la propunerea deputaților în cauză. De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 26 alin. (8) din Regulamentul de organizare și funcționare a serviciilor Camerei Deputaților, numirea în funcții a personalului la birourile parlamentare din circumscripțiile electorale se face la propunerea deputatului respectiv.

Consideră că la încheierea contractului civil nr. x din 1 septembrie 2009 au fost respectate prevederile legale sus-menționate, iar cerințele de legalitate au fost verificate de compartimentele de specialitate ale Camerei Deputaților.

Mai susține că potrivit art. 53 din legea fundamentală, restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți este posibilă numai prin lege și numai dacă se impune pentru situațiile expres prevăzute în acest articol și, fiind instituite cu titlu de excepție, dispozițiile prin care se reglementează conflictul de interese sunt de strictă interpretare și aplicare. Totodată, extinderea interpretării Legii nr. 161/2003 și aplicarea ei la persoane care ocupă funcții de demnitate publică, fără o prevedere expresă, constituie un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Pentru reținerea în concret a existenței conflictului de interese se impune ca decizia să depindă exclusiv de voința persoanei ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică și de interesul personal urmărit, ceea ce nu este cazul în speță.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată prin prisma motivului de recurs invocat, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, față de următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Intimatul reclamant a contestat Raportul de evaluare nr. x/13 octombrie 2015 emis de Agenția Națională de Integritate prin s-a reținut că, în calitate de deputat, s-a aflat în conflict de interese, conform art. 70 din Legea nr. 161/2003, întrucât a încheiat contractul civil nr. x/1 septembrie 2009 prin care nora sa, B., a fost angajată în funcția de consilier în cadrul Biroului parlamentar al reclamantului, veniturile încasate în urma activității desfășurate fiind în cuantum de 3.302 RON.

Curtea a admis acțiunea și a anulat raportul de evaluare considerând că este neîntemeiată excepția prescripției răspunderii invocată de reclamant, dar a apreciat că este întemeiată afirmația reclamantului cu privire la încălcarea principiului neretroactivității legii noi, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituția României, conform căruia nu se pot aplica dispozițiile legii noi unor fapte sau situații juridice ale căror efecte s-au produs sub imperiul legii vechi. În acest sens, Curtea a observat că fapta care se impută reclamantului s-a produs în perioada septembrie 2009 - decembrie 2009, când erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 161/2003.

Curtea a reținut că art. 70-79 din Titlul IV al Legii nr. 161/2003 reglementează conflictul de interese pentru persoanele care ocupă funcțiile și demnitățile publice prevăzute la art. 72-79, între care nu se află și calitatea de deputat, alte conflicte de interese fiind prevăzute la art. 99 - 101 din Legea nr. 161/2003 care nu se aplică, de asemenea, membrilor Parlamentului. Astfel, norma juridică generală prevăzută la art. 70-71 nu se poate invoca făcând abstracție de normele juridice speciale prevăzute la art. 72-79 din Titlul IV al Legii nr. 161/2003.

De altfel, nici legea specială, Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor, nu reglementează conflictul de interese invocat de pârâtă, având în vedere Decizia Curții Constituționale a României nr. 81/27 februarie 2013 prin care: "Admite obiecția de neconstituționalitate și constată, în raport cu criticile formulate, că dispozițiile Legii pentru modificare și completare Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor sunt neconstituționale după cum urmează: Art. I pct. 14, în ceea ce privește art. 19

1

alin. (1) și (2) referitor la "Conflictul de interese."

Prin Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2013, Curtea Constituțională a dispus: "Admite în parte obiecția de neconstituționalitate formulată de un număr de 51 de deputați aparținând Grupului Parlamentar al C. și constată că dispozițiile art. I pct. 14 (referitoare la introducerea art. 19

1

alin. (1) din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor sunt neconstituționale."

Fiind instituite cu titlu de excepție, dispozițiile prin care se reglementează conflictul de interese sunt de strictă interpretare și aplicare. Legea nr. 161/2003, în materia conflictului de interese, nu conține nicio dispoziție care să se refere la deputați sau senatori. Extinderea interpretării legii și aplicarea ei la persoane care ocupă funcții de demnitate publică, fără o prevedere expresă, constituie un exces de putere în sensul art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte precizează că nu poate proceda la analizarea susținerilor din întâmpinarea formulată de intimatul reclamant, referitoare la excepția prescripției răspunderii civile, întrucât instanța de fond a considerat că este neîntemeiată această excepție, iar reclamantul nu a formulat recurs incident în condițiile în care pârâta a declarat recurs împotriva sentinței prin care a fost admisă acțiunea.

Criticile aduse soluției de respingere a excepției prescripției răspunderii civile nu pot fi formulate în cadrul întâmpinării depuse în dosarul de recurs, ci, în măsura în care considera că este nelegală respingerea acestei excepții de către prima instanță, reclamantul avea posibilitatea să declare, la rândul său, recurs incident, în conformitate cu art. 494, raportat la art. 472 din C. proc. civ., față de împrejurarea că pârâta declarase recurs principal împotriva sentinței.

În consecință, legalitatea sentinței va fi examinată exclusiv prin prisma criticilor din cererea de recurs, fără analizarea argumentelor invocate prin cererea de chemare în judecată, pe care instanța de fond le-a respins.

Înalta Curte constată că este fondată critica privind greșita reținere de către prima instanță a încălcării principiului neretroactivității legii, având în vedere că la data săvârșirii faptei imputate reclamantului, respectiv perioada septembrie 2009 - decembrie 2009, era în vigoare Legea nr. 161/2003 prin prisma căreia a fost reținută existența conflictului de interese, astfel că normele de drept material nu au fost aplicate retroactiv, fiind în vigoare la data faptei.

Împrejurarea că Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, care reglementează, printre altele, procedura de evaluare a conflictelor de interese și a incompatibilităților, a intrat în vigoare la data de 15 septembrie 2010, nu este de natură să conducă la încălcarea prevederilor constituționale care consacră acest principiu, recurenta fiind abilitată să realizeze această evaluare încă din anul 2007, prin Legea nr. 144/2007.

Legea nr. 176/2010 este o consecință a Deciziei Curții Constituționale nr. 415/2010, dar nu se poate considera că în temeiul său recurenta poate proceda numai la evaluarea conflictelor de interese și a incompatibilităților ivite după intrarea sa în vigoare, întrucât în perioada septembrie 2009 - decembrie 2009 recurenta avea competența de a evalua conflictul de interese în care s-a aflat reclamantul, modificarea reglementată de această lege vizând procedura de evaluare, ca urmare a deciziei sus menționate. Legea nr. 176/2010 nu constituie actul normativ prin care este abilitată pentru prima dată ANI să evalueze conflictele de interese și incompatibilitățile, astfel că această evaluare poate viza și incidentele de integritate existente înainte de intrarea ei în vigoare, cum este cazul de față, procedura de evaluare urmând să fie cea reglementată de noul act normativ adoptat după decizia Curții Constituționale.

A accepta punctul de vedere exprimat de intimatul reclamant ar echivala cu lipsirea de efecte juridice, pentru perioada anterioară modificării și completării Legii nr. 144/2007 prin legea în discuție, a actului normativ care reglementează conflictele de interese și incompatibilitățile, respectiv Legea nr. 161/2003.

Nu se poate reține aplicarea retroactivă a legii câtă vreme la data demarării procedurii de evaluare Legea nr. 176/2010 era în vigoare, iar competența recurentei de evaluare a conflictului de interese ivit în anul 2009 era stabilită prin actul normativ modificat de Legea nr. 176/2010, act normativ anterior apariției conflictului de interese.

Intimatul reclamant susține în întâmpinare că fapta nu putea fi evaluată și determinată ca reprezentând conflict de interese în baza unui act normativ intrat în vigoare la o dată ulterioară.

Susținerea nu poate fi reținută pentru că pornește de la o premisă eronată, aceea că fapta este calificată conflict de interese în baza Legii nr. 176/2010 și nu în baza Legii nr. 161/2003. Așa cum s-a arătat, Legea nr. 161/2003 conține norme de drept material care reglementează conflictul de interese, în temeiul său fiind determinată fapta ca reprezentând conflict de interese și, în mod evident, fiind în vigoare în perioada septembrie 2009 - decembrie 2009, nu se poate vorbi despre încălcarea principiului neretroactivității legii.

Interpretarea pe care intimatul reclamant o dă art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, respectiv că se recunoaște competența pârâtei de evaluare atât pe durata exercitării funcțiilor ori demnităților publice, însă numai începând cu data de 5 septembrie 2010, cât și în decursul a 3 ani după încetarea mandatului, însă limitat tot la data de 5 septembrie 2010, este lipsită de fundament din moment ce această competență, așa cum s-a precizat, este reglementată de Legea nr. 144/2007, modificările intervenite prin Legea nr. 176/2010 vizând procedura de evaluare și nu competența recurentei în acest domeniu.

Înalta Curte constată că disp. art. 8, art. 9, art. 10 lit. f), art. 11 și art. 21 din Legea nr. 176/2010, invocate de intimatul reclamant, nu constituie norme de drept substanțial, ci de drept procedural, guvernate, în temeiul art. 24 C. proc. civ., de legea în vigoare la data declanșării procedurii, fie administrative, fie jurisdicționale, și care nu se supun principiului tempus regit actum.

Cât privește invocarea disp. art. 1 din C. civ. din 1864, art. 6 din noul C. civ. intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, care reglementează principiului neretroactivității legii, instanța de control judiciar reține că acestea sunt norme de drept substanțial care nu se aplică în materie procesuală.

Nu este lipsit de relevanță în context nici faptul că această problemă de drept ridicată de intimatul reclamant, a încălcării principiului neretroactivității legii, a suscitat interpretări diferite la nivelul instanței supreme, care au fost însă unificate în jurisprudență, opinia majoritară fiind consemnată în procesul-verbal de unificare a practicii din data de 30 iunie 2014, în sensul că nu este încălcat principiul neretroactivității legii civile în situația în care ANI efectuează procedura de evaluare prin raportare la dispozițiile de drept substanțial cuprinse în Legea nr. 161/2003, dar în baza și ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 176/2010, cu privire la raporturi juridice născute și epuizate anterior intrării în vigoare a ultimei legi.

Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003 nu se aplică și deputaților și senatorilor, întrucât nu există niciun argument juridic care să justifice, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a principiilor prevăzute prin art. 71 din același act normativ, reținerea unui tratament diferit pentru persoanele care ocupă respectivele demnități publice.

Instanța de control judiciar reține că, deși conflictul de interese nu este prevăzut expres în Constituție, care nu se referă la această situație reglementându-se doar incompatibilitățile, dispozițiile din legi și regulamente referitoare la problema în discuție trebuie să respecte cadrul constituțional care configurează regimul juridic al mandatului parlamentar, inclusiv sub aspectul îndatoririlor, incompatibilităților și interdicțiilor în cazul deputaților și senatorilor.

Actele normative relevante pentru reglementarea, în cazul parlamentarilor, a conflictului de interese pentru aspectele administrative sunt, pe lângă Legea nr. 176/2010, Legea nr. 161/2003, Legea nr. 96/2006, și regulamentele celor două camere ale Parlamentului.

Conflictul de interese este definit de art. 70 din Legea nr. 161/2003 ca fiind situația în care persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică are un interes personal de natură patrimonială care ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor care îi revin potrivit Constituției și altor acte normative.

Aceeași definiție a fost preluată în dispozițiile art. 174 alin. (3) din Regulamentul Senatului, în Secțiunea a 2-a - Conflictul de interese, constatarea incompatibilităților și ale interdicțiilor, cu mențiunea că noțiunea de conflict de interese nu este reglementată expres de Legea nr. 96/2006, în forma în vigoare la data emiterii raportului de evaluare contestat.

O definiție a conflictului de interese pentru funcționarii publici este inclusă în art. 13 din Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei conform căruia:

"Conflictul de interese apare atunci când funcționarul public are un interes personal care influențează sau pare că influențează îndeplinirea atribuțiilor sale oficiale cu imparțialitate și obiectivitate. Interesele private ale funcționarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau apropiații cu care funcționarul public a avut relații politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi și la orice datorii pe care funcționarul public le are față de persoanele enumerate mai sus".

Deși statutul constituțional și legal al deputaților și senatorilor este diferit de statutul funcționarilor publici, existând particularități cu privire la exercitarea anumitor drepturi, acest statut nu poate justifica diferența de tratament juridic în raport cu celelalte categorii de persoane care exercită o demnitate publică sau o funcție publică, pentru a se reține că parlamentarilor nu le sunt aplicabile prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003 care reglementează conflictul de interese.

Aceste dispoziții se interpretează și se aplică coroborat cu întregul cadru instituit prin prevederile Legii nr. 161/2003, iar, din conținutul Titlului IV - "Conflictul de interese și regimul incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice" al acestei legi, rezultă că regimul incompatibilităților și conflictului de interese se aplică tuturor titularilor de funcții publice, în care se includ atât funcțiile publice administrative, cât și funcțiile de demnitate publică: Președintele României, deputații și senatorii, consilierii prezidențiali și consilierii de stat din Administrația prezidențială, primul ministru, miniștrii, miniștrii delegați, secretarii și subsecretarii de stat, inclusiv funcțiilor asimilate acestora, prefecții și subprefecții, magistrații, aleșii locali, funcționarii publici.

Se reține, de asemenea, că nu se justifică o diferență de tratament juridic pentru deputați în raport cu celelalte categorii de persoane care ocupă funcții/demnități publice și cărora li se aplică dispozițiile art. 70 din Legea nr. 161/2003, în condițiile în care nu există nicio normă de excepție pentru această categorie de persoane, art. 70 nu face niciun fel de distincție între categoriile de persoane care ocupă funcții/demnități publice, iar din perspectiva obiectului și scopului acestei reglementări - care vizează asigurarea integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice și prevenirea corupției instituționale - toate persoanele menționate se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlu reglementării, prin sintagma funcții și demnități publice, în considerarea cărora le revin obligații specifice.

Parlamentarii fac parte din categoria de persoane cărora legea le este aplicabilă (art. 1 pct. 3 din Legea nr. 176/2010), îndeplinesc o funcție de demnitate publică ce se supune principiilor care stau la baza prevenirii conflictului de interese, statuate prin art. 71 din Legea nr. 161/2003, aceste principii fiind pe deplin compatibile cu principiile și regulile de conduită parlamentară stabilite prin statutul deputaților și senatorilor (art. 9-11 din Legea nr. 96/2006 - principiile: interesului național; al legalității și al bunei credințe; al transparenței), ceea ce înseamnă că se pot afla în situația unui conflict de interese dacă un interes personal de natură patrimonială le-ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate a atribuțiilor ce le revin în executarea mandatului.

Înalta Curte constată că prezintă relevanță în cauză considerentele Deciziei nr. 81 din 27 februarie 2013, publicate în Monitorul Oficial nr. 136/14 martie 2013, prin care Curtea Constituțională a soluționat obiecția de neconstituționalitate a unor dispoziții din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaților și al senatorilor reținând că, în vederea asigurării integrității în exercitarea demnităților și funcțiilor publice, toate persoanele menționate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se află în aceeași situație juridică, circumscrisă încă din titlul reglementării, prin sintagma "funcții și demnități publice", în considerarea căreia le revin obligații specifice.

A mai constatat instanța constituțională că situația deputaților și a senatorilor - prevăzută la pct. 3 al art. 1 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 - este aceeași cu a celorlalte categorii de demnitari și funcționari publici cărora li se aplică actul normativ, ceea ce confirmă aplicabilitatea aceluiași regim juridic în materia conflictului de interese, atât funcționarilor publici administrativi, cât și celorlalți titulari de funcții/demnități publice.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a interpretat în mod greșit prevederile art. 70 din Legea nr. 161/2003, sub aspectul câmpului de aplicare, atunci când a reținut că acestea nu sunt aplicabile tuturor categoriilor de persoane care exercită demnități sau funcții publice, respectiv deputaților și senatorilor.

Prin urmare, este fondată critica referitoare la considerentul primei instanțe vizând lipsa unui temei legal pentru constatarea conflictului de interese în cazul deputaților și senatorilor, din interpretarea teleologică și logică a dispozițiilor art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003 rezultând că acest temei există.

Înalta Curte reține că sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute în definiția cuprinsă în art. 70 din Legea nr. 161/2003, interesul personal putând fi reprezentat și de un beneficiu patrimonial pe care o rudă, afin sau o persoană apropiată îl obține ca urmare a deciziei luate de persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcție publică, de natură a influența exercitarea cu obiectivitate a atribuțiilor.

În privința condiției referitoare la interesul personal de natură patrimonială, în sensul prevederilor textului de lege sus menționat, Înalta Curte reține că aceasta este îndeplinită atât timp cât acțiunile reclamantului au avut ca finalitate angajarea soției fiului său la biroul parlamentar, care a încasat remunerația cuvenită, ceea ce a produs consecințe în patrimoniul familial, împrejurare ce se circumscrie textului de lege menționat, fiind irelevantă susținerea că drepturile salariale obținute de nora sa reprezintă contraprestația ce se cuvine salariatului pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă.

Totodată, se reține că art. 70 din Legea nr. 161/2003 nu cere dovedirea influențării atribuțiilor oficiale ale reclamantului, ci doar evidențierea faptului că interesul personal de natură patrimonială pare să influențeze aceste atribuții care sunt contrare principiilor ce stau la baza prevenirii conflictului de interese în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice.

Astfel, angajarea norei în cadrul biroului parlamentar este de natură să creeze aparența că intimatul reclamant nu își desfășoară activitatea cu imparțialitate, integritate, transparența deciziei și mai ales, că nu pune interesul public în centrul deciziilor sale, ci dimpotrivă, are în vedere propriile interese și pe cele ale familiei sale.

Înalta Curte apreciază că prezintă relevanță, de asemenea, faptul că jurisprudența consolidată a instanței supreme este în sensul că se aplică deputaților disp. art. 70 și art. 71 din Legea nr. 161/2003, în acest sens fiind pronunțate, cu titlu de exemplu, Deciziile: nr. 6874/2013, nr. 7487/2013, nr. 565/2014, nr. 2201/2014, nr. 2312/2015 și nr. 2314/2014, nr. 1992/2015, nr. 1899/2017, nr. 3469/2018.

Această jurisprudență este importantă prin prisma rolului constituțional ce revine instanței supreme, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând: va respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Agenția Națională de Integritate împotriva Sentinței civile nr. 1673 din 20 mai 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 iunie 2019.

GGC - CL