ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3185/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea Raportului de evaluare numărul x/14.06.2013, conform dispozițiilor art. 18 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, care completează dispozițiile Legii nr. 176/2010, constatarea stării de compatibilitate cu funcția de manager al Spitalului Clinic Județean de Urgență Ilfov și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 565 din 18.02.2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins cererea de repunere în termen, a admis excepția tardivității și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, ca tardiv formulată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A.

În motivarea recursului declarat se arată că sentința atacată este nelegală și netemeinică, recurentul solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, având în vedere că această instanță s-a pronunțat pe excepție și nu a intrat în cercetarea fondului.

Arată recurentul că la termenul din data de 03.12.2013, a depus în ședință publică o cerere precizatoare a acțiunii introductive și o cerere de repunere în termen în temeiul dispozițiilor art. 186 din Noul C. proc. civ., întemeiată pe următoarele aspecte:

- reclamantul a introdus, prin reprezentant legal SCA "B.", la data de 02.07.2013, în termen legal de 15 zile, o contestație împotriva Raportului de evaluare nr. x din 14.06.2013 al Agenției Naționale de Integritate, care a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 03.07.2013, formându-se dosar nr. x/2013.

- în acest dosar, cererea a fost anulată ca informă prin încheierea dată în Camera de consiliu la data de 19.07.2013, în temeiul dispozițiilor art. 200 alin. (3) din Noul C. proc. civ., pentru motivul că reclamantul nu ar fi respectat dispozițiile instanței de a conforma cu originalul toate documentele pe care și-a sprijinit susținerile din contestație, fapt apreciat de către recurent ca fiind neadevărat.

Apreciază recurentul că, și dacă ar fi fost așa, sancțiunea aplicată este absurdă, în condițiile în care există text de lege care reglementează aspectul nedepunerii înscrisurilor la termen, și anume art. 254 alin. (1) din Noul C. proc. civ., care dispune: "probele se propun sub sancțiunea decăderii de către reclamant prin cererea de chemare în judecată...".

Subliniază recurentul că singurul aspect pentru care se putea dispune anularea cererii ar fi fost pentru netimbrarea acesteia, fapt care nu s-a produs în speța pendinte, instanța însăși reținând prin încheierea din data de 19.07.2013 că s-a făcut dovada achitării taxei de timbru în termenul de 10 zile.

- împotriva acestei încheieri reclamantul a formulat cerere de reexaminare, care la rândul ei a fost respinsă prin încheierea de la data de 19.08.2013, nesocotindu-se faptul că la dosar a fost depus în termenul procedural de 10 zile un plic care conținea toate documentele conformate cu originalul și neținându-se astfel cont de faptul că a fost complinită cererea instanței.

Arată recurentul că instanța care a anulat ca informă cererea sa nu a respectat termenul procedural de 10 zile, pronunțând încheierea de anulare la data de 19.07.2013 (încheiere care poartă mențiunea că a fost redactată la data de 18.07.2013), anterior expirării termenului prevăzut de art. 200 alin. (2).

Mai arată recurentul că adresa de completare a cererii introductive de instanță i-a fost comunicată la data de 08.07.2013, potrivit dovezii de înmânare, iar, calculând procedural termenul, conform art. 181 alin. (1) pct. 2, art. 182 alin. (1) și art. 183 din Noul C. proc. civ., având în vedere că termenul ar fi fost 20.07.2013, zi nelucrătoare, trebuia stabilit termen legal la data de 22.07.2013, și nu la data de 19.07.2013, astfel cum eronat s-a întâmplat.

Apreciază recurentul că prin încheierea de respingere a cererii de reexaminare, în condițiile în care la dosar exista plicul depus în termen care dovedește respectarea solicitărilor instanței de judecată, i s-a încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, reglementate de art. 6 din CEDO.

- prin cererea precizatoare pe care a depus-o la data de 03.12.2013, reclamantul a arătat că își menține în totalitate motivele invocate în cuprinsul contestației, în sensul că a solicitat instanței să califice susținerile privind întreruperea prescripției din acțiune, drept cerere de repunere în termen, subliniind că prin acțiunea introductivă a susținut că a depus contestația având în vedere dispozițiile art. 2548 alin. (3), coroborat cu cele ale art. 2539 alin. (2) teza finală din Noul C. civ.

Recurentul arată că în mod eronat a reținut Curtea de apel prin sentința recurată că acțiunea depusă la data de 10.09.2013 este tardivă, fără a da efectivitate dispozițiilor art. 2548 alin. (3) și (2539) alin. (2) teza finală din Noul C. civ.

Subliniază recurentul că cel mai important aspect, pe care l-a învederat instanței învestite cu cererea introdusă la data de 10.09.2013, este tocmai cel referitor la existența plicului care conținea actele conformate cu originalul, care poartă ștampila poștei 15.07.2013, deci, care fusese transmis cu trei zile înainte de termenul de judecată al primei cereri, și despre existența căruia nu a făcut vorbire nici instanța învestită cu cererea depusă la data de 03.07.2013, nici instanța de reexaminare și nici instanța a cărei hotărâre a atacat-o prin prezentul recurs.

Apreciază recurentul că în speța de față instanța a reținut în mod eronat că motivul cererii de repunere pe rol ar fi cel al anularii cererii de chemare în judecată.

Arată recurentul că instanța de fond a recunoscut că o repunere în termen ar fi fost posibilă și admisibilă în condițiile în care ar fi fost depusă în 15 zile calculate de la data de 19.08.2013, dată pe care în mod eronat a apreciat-o ca fiind data încetării împiedicării promovării cererii.

Recurentul apreciază că termenul de 15 zile a început să curgă din data de 29.08.2013, deoarece la această dată a intrat în posesia motivării încheierii prin care i-a fost respinsă cererea de reexaminare, situație în care cererea de repunere în termen ar fi admisibilă.

Subliniază recurentul că se circumscrie dreptului la apărare și dreptul de a lua la cunoștință de motivarea pe care instanța de reexaminare a dat-o cererii sale, astfel că instanța de fond, ca și precedenta instanță, i-a încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, consființite prin Legea Fundamentală a Statului și prin art. 6 CEDO.

Pe fondul cauzei, recurentul reiterează argumentele cuprinse în cererea de chemare în judecată.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurent pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Așa cum rezultă din analiza lucrărilor dosarului, raportul de evaluare nr. 26595/G/II din 14.06.2013 întocmit de Inspecția de Integritate din cadrul Agenției Naționale de Integritate, a fost contestat inițial de către reclamant la data de 03.07.2013, această primă cerere făcând obiectul dosar nr. x/2013 al Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

În acel dosar, prin încheierea din data de 19.07.2013, a fost anulată cererea de chemare în judecată formulată de reclamant pentru neîndeplinirea obligației de a certifica pentru conformitate înscrisurile depuse în susținerea acțiunii și pentru netimbrarea cererii, obligație stabilită în sarcina sa prin rezoluția administrativă din data de 07.06.2013.

Împotriva închierii din data de 19.07.2013, recurentul a formulat cerere de reexaminare, care a fost respinsă prin încheierea din data de 19.08.2013, întrucât Curtea a constatat faptul că un set de înscrisuri certificate au fost înaintate la dosar la data de 24.07.2013 la registratura instanței, cu 5 zile după pronunțarea încheierii, apreciind că reclamantul nu se poate prevala de faptul că obligația certificării nu i-a fost pusă în vedere personal, întrucât lipsurile acțiunii de chemare în judecată au fost comunicate la adresa de domiciliu procesual ales.

Ulterior, la data de 10.09.2013, recurentul s-a adresat din nou instanței de contencios administrativ, formulând o nouă cerere de chemare în judecată, înregistrată sub nr. 6114/2/2013 și care face obiectul prezentului dosar, solicitând în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate, anularea aceluiași Raport de evaluare numărul x/14.06.2013, constatarea stării de compatibilitate cu funcția de manager al Spitalului Clinic Județean de Urgență Ilfov și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 02.10.2013, în fața instanței de fond învestite cu soluționarea celei de-a doua cereri de chemare în judecată, pârâta a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepția de tardivitate a formulării contestației, iar la data de 15.10.2013, reclamantul a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției invocate.

La data de 03.12.2013, reclamantul a formulat o cerere precizatoare, prin care a solicitat repunerea în termenul de contestare a Raportului de evaluare, în temeiul art. 186 din Noul C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 11.12.2013, Curtea a pus în discuția părților cererea de repunere în termen și excepția de tardivitate, în raport cu care a reținut că, prin cererea ce a făcut obiectul dosar nr. x/2013, reclamantul a contestat același Raport de evaluare numărul x din 14.06.2013 emis de pârâtă, prima cerere de chemare în judecată fiind anulată prin încheierea din data de 19.07.2013, dată în Camera de Consiliu, în temeiul art. 200 alin. (3) din Noul C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru Codificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative:

"persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilității în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanța de contencios administrativ".

În justificarea introducerii celei de-a doua cereri de chemare în judecată peste termenul de 15 zile prevăzut de Legea nr. 176/2010, reclamantul se prevalează de prevederile art. 2548 alin. (3), coroborat cu cele ale art. 2539 alin. (2) teza finală din Noul C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 2539 alin. (2) din Noul C. civ.:

"Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă."

Art. 2548 alin. (3) din Noul C. civ. prevede că: "De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind aplicabile în mod corespunzător.

Conform prevederilor art. 2539 alin. (2) din Noul C. civ. numai instanța de judecată are competența de a admite sau nu noua cerere de chemare în judecată.

Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că termenul de 15 zile prevăzut de Legea nr. 176/2010, derogator de la prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, este un termen procedural de decădere și nu de prescripție, nefiind susceptibil de a fi întrerupt sau suspendat, depășirea acestuia fiind sancționată cu tardivitatea. Astfel, Înalta Curte constată că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2548 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 2539 alin. (2) teza finală din Noul C. civ., astfel cum în mod legal a apreciat prima instanță în hotărârea recurată.

Nu prezintă relevanță faptul că recurentul-reclamant ar fi depus contestația inițială la data de 01.07.2013 cu respectarea termenului de 15 zile, în condițiile în care această primă cerere de chemare în judecată a fost anulată definitiv la data de 19.08.2013.

Recurentul-reclamant mai putea formula o nouă contestație în interiorul aceluiași termen de 15 zile, calculat de la data comunicării Raportului de evaluare.

Or, această a doua cerere a fost formulată la data de 10.09.2013, la mai mult de două luni de la data formulării primei contestații.

În ceea ce privește cererea de repunere în termen, formulată de către recurentul-reclamant în temeiul art. 186 din Noul C. proc. civ. având ca motiv faptul că cererea de chemare în judecată inițială a fost anulată, nu reprezintă un motiv temeinic justificat în sensul alin. (1) al acestei dispoziții, în contextul în care anularea cererii de chemare în judecată s-a produs din culpa reclamantului, care nu a îndeplinit întocmai măsurile dispuse de către instanță în cadrul procedurii de regularizare, astfel cum în mod temeinic și legal a apreciat prima instanță în hotărârea recurată.

Înalta Curte apreciază că este nefondată susținerea recurentului, potrivit căreia reprezintă o recunoaștere de către prima instanță a faptului că ar fi fost posibilă o repunere în termen mențiunea cuprinsă în considerentele hotărârii recurate, în sensul că și dacă s-ar aprecia că un nou termen de 15 zile ar curge de la data pronunțării încheierii din data de 19.08.2013, când ar fi încetat împiedicarea, se poate observa că noua cerere de chemare în judecată a fost depusă la data de 10.09.2013, cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de alin. (2) din art. 186 C. proc. civ.. Aceasta reprezintă în fapt doar motivarea respingerii cererii de repunere în termen de către instanța de judecată.

Înalta Curte apreciază că, atâta vreme cât cererea de chemare în judecată inițială a fost anulată exclusiv datorită neglijenței reclamantului prin încheierea din data de 19.07.2013, iar cererea de reexaminare formulată împotriva acestei încheieri a fost respinsă din aceleași considerente, nefiind vorba de cauze obiective, cum ar fi fost de exemplu forța majoră, prin încheieriea din data de 19.08.2013, soluția instanței mai întâi sesizată devenind definitivă, admiterea unei noi cereri de chemare în judecată pentru motivele invocate de recurentul-reclamant ar însemna ignorarea și lăsarea fără nici o eficiență a celor două încheieri menționate anterior.

Or, legalitatea încheierii de anulare a primei cereri de chemare în judecată, respectiv a celei de respingere a cererii de reexaminare, pronunțate într-un alt dosar, nu mai pot fi puse în discuție în prezentul dosar, iar argumentele nu pot fi avute în vedere în susținerea cererii de repunere în termen, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond în considerentele hotărârii recurate.

Înalta Curte apreciază că, având în vedere, pe de o parte, data comunicării raportului de evaluare, 18.06.2013, iar, pe de altă parte, data formulării contestației, 10.09.2013, în mod corect Curtea a respins contestația ca tardiv formulată, ca urmare a depășirii termenului de 15 zile prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

Prin urmare, se constată că instanța de fond a procedat în mod întemeiat la examinarea cu prioritate a excepției tardivității introducerii acțiunii reclamantului, invocată în cauză și la admiterea acestei excepții, cu consecința respingerii acțiunii ca tardiv formulată, nemaifiind necesară luarea în discuție și analizarea aspectelor referitoare la nelegalitatea actului atacat.

Nu poate fi reținută critica formulată de recurent, potrivit căreia hotărârea atacată ar încălca dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, contravenind Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reține că dreptul de a formula cereri și de a contesta soluțiile primite la aceste cereri este asigurat subiectelor de drept, în condițiile și termenele prevăzute expres de lege, iar instituirea acestor termene nu contravine principiului egalității în drepturi, atâta timp cât tuturor celor vizați de ipoteza normei le este aplicabil același tratament juridic, fără privilegii și discriminări.

De asemenea, pierderea posibilității valorificării dreptului, ca urmare a neexercitării acestuia în termenul stabilit de lege, nu poate fi considerată o încălcare a dreptului la apărare sau a dreptului la un proces echitabil, așa cum greșit susține recurentul, fiind doar consecința lipsei de diligență a titularului acestuia.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamant ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 565 din 18 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 octombrie 2015.