ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 852/2016

Decizia nr. 852/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Deciziei nr. 3185 din 16 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., împotriva sentinței civile nr. 565 din 18 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Împotriva

Deciziei nr. 3185 din 16 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal,

recurentul-reclamant

A. a formulat

contestație în anulare, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 și art. 507 C. proc. civ., susținând că soluția instanței de recurs este rezultatul unei erori materiale, pentru argumentele arătate în continuare.

Prin decizia pronunțată, instanța de recurs, din eroare, a nesocotit temeiurile legale invocate în cererea de recurs și a considerat că este nefondat.

Contestatorul expune istoricul litigiului, arătând că, prin sentința civilă nr. 565 din 18 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea sa de repunere în termen, a admis excepția tardivității invocate de pârâta B. și a respins acțiunea, ca tardiv formulată.

În continuare, contestatorul expune motivele de nelegalitate și netemeinicie a sentinței civile nr. 565 din 18 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în sensul celor arătate în continuare.

La termenul din 03 decembrie 2013, reclamantul a depus în ședință publică o cerere precizatoare a acțiunii introductive și o cerere de repunere în termen în temeiul art. 186 C. proc. civ. și a introdus, prin reprezentant legal SCA, C., la data de 02 iulie 2013, în termenul legal de 15 zile, o contestație împotriva Raportului de evaluare emis de B., care a fost înregistrată la Curtea de Apel București, formându-se Dosarul nr. x/2/2013.

În acest dosar, datorită unei grave erori de judecată, cererea a fost anulată ca informă prin încheierea din camera de consiliu de la 19 iulie 2013, în temeiul art. 200 alin. (3) C. proc. civ., pentru motivul că nu au fost respectate dispozițiile instanței de a depune în copie conformă cu originalul toate documentele invocate în susținerea contestației.

Chiar și așa dacă ar fi stat lucrurile, contestatorul apreciază că sancțiunea aplicată este contrară prevederilor art. 254 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora: „probele se propun sub sancțiunea decăderii de către reclamant prin cererea de chemare în judecată".

Astfel, singurul aspect pentru care se putea dispune anularea cererii ar fi fost pentru netimbrarea acesteia, fapt care nu s-a produs în speța pendinte, instanța reținând, prin Încheierea din 19 iulie 2013, că s-a făcut dovada achitării taxei de timbru în termenul de 10 zile.

Împotriva acestei încheieri, contestatorul a formulat cerere de reexaminare, care a fost respinsă prin Încheierea din 19 august 2013, nesocotindu-se faptul că la dosar a fost depus, în termenul procedural de 10 zile, un plic ce conținea toate documentele conforme cu originalul și neținându-se cont de faptul că a fost complinită cererea instanței.

Instanța care a anulat cererea ca informă nu a respectat termenul procedural de 10 zile, pronunțând încheierea de anulare la 19 iulie 2013, care poartă mențiunea că a fost redactată la data de 18 iulie 2013, anterior expirării termenului prevăzut de art. 200 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, adresa de completare a cererii introductive de instanță i-a fost comunicată contestatorului la 08 iulie 2013, potrivit dovezii de înmânare, iar, calculând termenul conform art. 181 alin. (1) pct. 2, art. 182 alin. (1) și art. 183 C. proc. civ., având în vedere că termenul ar fi fost 20 iulie 2013, zi nelucrătoare, trebuia stabilit termen legal la data de 22 iulie 2013, și nu la data de 19 iulie 2013, astfel cum eronat s-a întâmplat.

De

asemenea, contestatorul apreciază că, prin încheierea de respingere a cererii de reexaminare, în condițiile în care la dosar exista plicul depus în termen, care dovedește respectarea cerințelor instanței de judecată, i s-a încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, reglementate de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin cererea precizatoare pe care a depus-o, de asemenea, la data de 13 decembrie 2013, contestatorul a arătat că își menține în totalitate motivele invocate în cuprinsul contestației, în sensul că a solicitat instanței să califice susținerile privind întreruperea prescripției dreptului de a introduce acțiune, drept cerere de repunere în termen, iar, prin acțiunea introductivă, a susținut că a depus contestația

Contestatorul face referire la dispozițiile art. 2548 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 2539 alin. (2) teza finală C. proc. civ. și susține că, deși a expus instanței de fond toate aceste aspecte, Curtea de apel în mod eronat a reținut, prin sentința împotriva căreia a fost declarat recursul, că acțiunea depusă la data de 10 septembrie 20113 este tardivă, fără a da efectivitate dispozițiilor art. 2548 alin. (3) și art. 2539 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

De asemenea, instanța de fond în mod greșit a reținut că „reclamantul a solicitat repunerea în termen în temeiul art. 186 din N.C.P.C., însă depășirea termenului de 15 zile, pentru motivul că inițial cererea de chemare în judecată a fost anulată, nu reprezintă un motiv temeinic justificat, în sensul alin. (1) al acestei dispoziții, în contextul în care anularea cererii de chemare în judecata s-a produs din culpa reclamantului care nu a îndeplinit întocmai măsurile dispuse de către instanța în cadrul procedurii de regularizare".

Contestatorul susține că a învederat tocmai acest aspect al modului în care s-a desfășurat procedura de regularizare la acel moment: în vederea regularizării cererii depuse la data de 03 iulie 2013, a fost emisă comunicarea adresei pentru regularizare la data de 04 iulie 2013, termenul de judecată a fost fixat la 19 iulie 2013, iar pe hotărâre se arată că ar fi fost redactată la data de 18 iulie 2013. Comparativ, la cererea depusă la data de 10 septembrie 2013 s-a acordat termen de judecată la data de 03 decembrie 2013, după două luni de la înregistrare, iar precedenta, la o lună jumătate de la înregistrare se judecase și pe reexaminare.

Contestatorul susține că cel mai important aspect pe care l-a învederat instanței învestite cu cererea introdusă la 10 septembrie 2013, este tocmai cel referitor la existența plicului care conținea actele conforme cu originalul care poartă ștampila poștei 15 iulie 2013, deci, care fusese transmis cu trei zile înainte de termenul de judecată. Despre existența acestui plic nu a făcut vorbire nici instanța învestită cu cererea depusă la 03 iulie 2013, nici instanța de reexaminare și nici instanța a cărei hotărâre a fost atacată cu recurs.

Practic, în dosarul pendinte, instanța de fond a preluat în totalitate concluziile pârâtei, fără a face vorbire despre situația descrisă de reclamant.

Așadar, instanța a reținut în mod eronat că motivul cererii de repunere pe rol ar fi cel al anularii cererii de chemare în judecată.

Cu privire la reținerea instanței de fond în sensul că „pe de altă parte, dacă am aprecia că un nou termen de 15 zile ar curge de la data pronunțării încheierii din 19 august 2013, când ar fi încetat împiedicarea, se observă că noua cerere de chemare în judecată a fost depusă la data de 10 septembrie 2013, cu depășirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 186 alin. (2) C. proc. civ."

Contestatorul susține că, pe de o parte, instanța de fond a recunoscut că o repunere în termen fi fost posibilă și admisibilă în condițiile în care ar fi fost depusă în 15 zile calculate de la data de 19 august 2013, dată pe care în mod eronat a apreciat-o ca fiind data încetării împiedicării promovării cererii.

La data de 19 august 2013, s-a pronunțat Curtea de apel cu privire la cererea de reexaminare formulată printr-un alt apărător decât cel care a introdus cererea la data de 10 septembrie 2013.

Având în vedere faptul că încheierile prin care se soluționează cererile de reexaminare nu se comunică, iar, la data de 19 august 2013, a aflat doar că a fost respinsă cererea dar nu cunoștea motivele respingerii, în posesia acestora intrând la data de 29 august 2013, în condițiile în care în jurul acelei date fusese redactată încheierea, contestatorul apreciază că termenul de 15 zile a început să curgă de la data de 29 august 2013, situație în care cererea de repunere în termen ar fi admisibilă și se circumscrie dreptului la apărare și dreptului de a lua la cunoștință de motivarea pe care instanța de reexaminare a dat-o cererii sale.

Astfel, instanța de fond, instanța de recurs ca și precedentele instanțe au încălcat a patra oară dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, consfințite prin Constituție si prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Examinând cauza și decizia atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale.

Conform art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. din 2010, invocat drept temei al contestației în anulare:

„Art. 503. - (1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2)

Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

2.

dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.”

Cu referire la acest motiv de contestație în anulare, în doctrină s-a reținut că textul de lege se referă la noțiunea de eroare materială „în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale - cum ar fi respingerea recursului în mod greșit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, soluționarea recursului în absența motivelor de recurs, care nu au fost transmise de instanța a cărei hotărâre se atacă, mențiuni greșite referitoare la incidentele procedurale, pronunțarea asupra altei hotărâri decât cea atacată, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor și care au determinat soluția pronunțată, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale”.

De asemenea, tot în doctrină, s-a afirmat că motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. din 2010 reprezintă o preluare a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza întâi C. proc. civ. de la 1865, cu deosebirea că noțiunea de „greșeală materială” a fost înlocuit cu noțiunea de „eroare materială”.

Or, în practica judiciară, cu referire la noțiunea de „greșeală materială” în sensul prevederilor art. 318 teza întâi C. proc. civ. de la 1865, s-a reținut, de asemenea, că are în vedere aspecte formale ale judecății, un „defect fundamental”, care să fie de natură a conduce în mod automat, fără excepție, la o altă dezlegare a pricinii în recurs. Sunt asemenea greșeli materiale cele menționate anterior - greșita anulare a cererii, ca netimbrată; greșita respingere a recursului, ca tardiv formulat - în absența cărora dezlegarea dată de instanță ar fi fost cu totul alta.

În cauză, Înalte Curte reține că aspectele invocate de contestator nu se circumscriu noțiunii de „eroare materială” în sensul dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. din 2010, întrucât, în realitate, prin motivele invocate, contestatorul tinde să obțină o reapreciere a probelor și o nouă judecată a cauzei sub aspectul aplicării dispozițiilor incidente în raport cu circumstanțele de fapt și de drept ale cauzei, ceea ce excede controlului realizat de instanță pe calea contestației în anulare.

De altfel, din simpla lectură a contestației în anulare, se observă că aceasta cuprinde o reluare ad litteram a argumentele expuse în cererea de recurs, ceea ce denotă faptul că nu sunt invocate motive de natură a putea fi circumscrise ipotezei reglementate de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. din 2010, atâta timp cât argumentele, în integralitatea lor, au fost invocate în fața instanței de recurs și au fost analizate de către aceasta cu ocazia pronunțării deciziei. În același sens, este de observat faptul că, pe calea contestației în anulare, sunt formulate critici referitoare la hotărârea atacată cu recurs, iar nu cu privire la hotărârea pronunțată în recurs, ce formează obiectul contestației în anulare.

În soluționarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că „în conformitate cu jurisprudența sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 §1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenției, care consacră, printre altele, preeminența dreptului ca parte a moștenirii comune a părților contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat (…). O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)”.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 3185 din 16 octombrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 martie 2016.