ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2735/2015

Decizia nr. 2735/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 21 noiembrie 2013, reclamantul A. a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. 50205/G/II din 4 noiembrie 2013, întocmit de pârâta Agenția Națională de Integritate.

Prin Sentința civilă nr. 1079 din 1 aprilie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Integritate.

Împotriva Sentinței nr. 1079 din 1 aprilie 2014, a formulat recurs reclamantul A., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., republicat.

În motivarea căii de atac exercitate, recurentul a arătat că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 21 și 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

Recurentul a susținut că dispozițiile legale anterior menționate nu condiționează contestarea în fața instanțelor de contencios administrativ a raportului de evaluare a conflictului de interese întocmit de Agenția Națională de Integritate în funcție de concluziile și dispozițiile raportului și nici de efectele juridice pe care le produce, ci prevăd că „persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilității în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanța de contencios administrativ”.

În plus, a precizat că prin raportul de evaluare contestat, Agenția Națională de Integritate a identificat elemente de încălcare a legislației privind regimul conflictelor de interese în care s-ar fi aflat în perioada exercitării funcției publice, reținând în sarcina sa încălcarea art. 69 din O.U.G. nr. 34/2006, precum și a dispozițiilor art. 70 și 71 din Legea nr. 161/2003.

De altfel, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 nu condiționează contestarea în fața instanțelor de contencios administrativ a raportului de evaluare a conflictului de interese întocmit de Agenția Națională de Integritate în funcție de concluziile și dispozițiile raportului și nici de efectele juridice pe care le produce acesta.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 20 martie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Intimatul-reclamant A. a formulat punct de vedere cu privire la raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului, arătând că, jurisprudența la care se face referire în raport privește cauze în care situația de fapt este diferită de situația din prezenta cauză.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentului, a întâmpinarea formulată de intimată, având în vedere raportul asupra admisibilității în principiu, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele următoare:

Recurentul-reclamant a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, potrivit art. 22 din Legea nr. 176/2010, Raportul de evaluare nr. 50205/G/II din 4 noiembrie 2013, prin care autoritatea intimată Agenția Națională de Integritate a reținut că în perioada 5 iunie 2008 - 8 februarie 2012 B. SA București prin Sucursala Hidrocentrale Curtea de Argeș a încheiat un număr de 17 contracte de achiziție publică și două achiziții directe cu firme cu care A. s-a aflat în raporturi de muncă în ultimii 5 ani (asociat/administrator) și de la care a încasat dividende în valoare de 244.760 RON în cursul anilor 2008, 2009. Dintre contractele menționate, 13 contracte de achiziție publică și 2 achiziții directe, împreună cu documentația aferentă, au fost semnate și aprobate de către persoana evaluată, A., în calitate de director al Sucursalei Hidrocentrale Curtea de Argeș.

Intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a dispus prin raportul de evaluare contestat sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârșirea de către A., director al Sucursalei Hidrocentrale Curtea de Argeș, a infracțiunii de folosire, în orice mod, de informații ce nu sunt destinate publicității prevăzute de art. 12 lit. a) și b) din Legea nr. 78/2000 și infracțiunii de conflict de interese prevăzută de art. 253

1

C. pen.

În acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile recurentului referitoare la faptul că art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 nu condiționează contestarea în fața instanței de contencios administrativ a raportului de evaluare în funcție de concluziile și dispozițiile acestuia.

Înalta Curte apreciază că dreptul persoanelor evaluate de a contesta raportul de evaluare la instanța de contencios administrativ se referă la conflictul de interese de ordin administrativ și nu la cel de natură penală, deși textul art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 face referire la contestarea raportului de evaluare, în general, fără a face vreo distincție.

În condițiile în care prin raportul de evaluare s-a luat măsura de sesizare a parchetului cu privire la existența indiciilor infracțiunii de conflict de interese, cenzura instanței de contencios administrativ ar presupune a se pronunța cu privire la existența sau inexistența unei infracțiuni, competență pe care instanța de contencios nu o are.

Prin urmare, raportul de evaluare prin care se sesizează organele de cercetare penală, în vederea efectuării de cercetări specifice cu privire la existența elementelor constitutive ale infracțiunii de conflict de interese este o sesizare și nu reprezintă un act administrativ pentru a putea face obiectul controlului instanței de contencios administrativ.

În acest context trebuie precizat că sesizarea pe care o face Agenția Națională de Integritate către organul de urmărire penală privește cercetarea existenței infracțiunii de conflict de interese, prevăzută și pedepsită de art. 253

1

C. pen.

Sesizarea formulată de Agenția Națională de Integritate nu formează obiectul analizei judiciare de către instanța de contencios administrativ, existența faptei penale urmând a fi stabilită în cadrul procesului penal.

În speță, raportul de evaluare reprezintă actul de sesizare a organelor de cercetare penală și nu îndeplinește condițiile impuse de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 pentru a fi considerat act administrativ, ci este un act de sesizare în înțelesul dat de dispozițiile art. 221 și art. 223 C. proc. pen.

Dreptul unei autorități sau instituții de a sesiza existența unor indicii privind săvârșirea unei infracțiuni nu poate fi cenzurat de instanța de contencios administrativ, pentru că sesizarea nu este un act emis în regim de putere publică, un astfel de drept nefiind de esența regimului de putere publică și nefiind apt să vatăme un drept recunoscut de lege sau interes legitim, întrucât sesizarea nu produce prin ea însăși efecte juridice.

Prin urmare, așa cum corect a reținut și instanța de fond, Înalta Curte constată că raportul ce constituie obiectul cauzei nu constată existența unui conflict de interese sau starea de incompatibilitate în care s-ar fi aflat reclamantul, ci prin acest raport pârâta a dispus sesizarea parchetului în vederea efectuării de cercetări cu privire la săvârșirea unor infracțiuni.

Înalta Curte constată că poate forma obiectul unei acțiuni la instanța de contencios administrativ numai acea parte a raportului de evaluare, prin care se concluzionează cu privire la existența conflictului de interese de natură administrativă.

Sesizarea Parchetului nu face parte din categoria actelor cenzurabile pe calea acțiunii la instanța de contencios administrativ, ci este supusă regulilor de procedură penală, astfel că acțiunea este inadmisibilă sub aspectul verificării legalității sesizării organelor de urmărire penală.

Înalta Curte constată că motivele invocate de recurent cu privire la încălcarea dreptului la apărare nu sunt de natură a atrage nici nulitatea și nici nelegalitatea raportului de evaluare, câtă vreme, prin măsura dispusă organul de urmărire penală este cel ce urmează a statua asupra faptelor și a indicilor constatate, proces în cursul căruia recurentul urmează a-și formula și înfățișa apărările apreciate ca utile și necesare.

Prin urmare, în cauză, calea procedurală pentru contestarea rezultatului verificărilor inspectorilor de integritate, va fi cea prevăzută de Codul de procedură penală.

Pentru toate considerentele anterior expuse, având în vedere că problema de drept care se pune în recurs face obiectul unei jurisprudențe constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reprezentată, cu titlu de exemplu, de Deciziile nr. 5301 din 10 noiembrie 2011, nr. 5998 din 13 decembrie 2011, 3457 din 13 septembrie 2012 și nr. 6035 din 28 iunie 2013, în temeiul art. 493 alin. (6) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva Sentinței civile nr. 1079 din 1 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iulie 2015.

Procesat de GGC - LM