ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 26/2019

Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus, prin Încheierea din 11 ianuarie 2019, în Dosarul nr. 2.231/105/2018/a1, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

dacă în ipoteza de nerespectare a dispozițiilor referitoare la alcătuirea instanței, prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă, intră și situația în care hotărârea redactată de unul dintre membrii completului de recurs este semnată doar de judecătorul redactor, în timp ce, pentru ceilalți doi membri, hotărârea este semnată de președintele instanței, astfel încât majoritar hotărârea apare ca fiind semnată de o altă persoană, care nu a făcut parte din complet."

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, societatea reclamantă, în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, a solicitat suspendarea efectelor Deciziei de impunere nr. xxxx/27.04.2018 emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în contencios administrativ formulate împotriva acesteia.

Prin Sentința nr. 1.160 din 6 iunie 2018 a Tribunalului Prahova a fost admisă cererea reclamantei, dispunându-se suspendarea executării deciziei de impunere, până la soluționarea contestației pe fond.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, solicitând casarea sa și, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 2.650 din 9 august 2018 a Curții de Apel Ploiești, recursul a fost admis, sentința atacată a fost casată în tot și, în rejudecare, acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

La data de 24 septembrie 2018, reclamanta a formulat o contestație în anulare împotriva deciziei instanței de recurs, în baza art. 503 alin. (2) pct. 1 teza a doua din Codul de procedură civilă, susținând că hotărârea pe care o contestă a fost pronunțată cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței.

Dezvoltând motivul invocat, contestatoarea a arătat că din analiza hotărârii atacate rezultă că aceasta este semnată de un judecător care nu a participat la judecarea cauzei, în speță, de președintele instanței, în locul a doi dintre judecători.

Contestatoarea a apreciat că dispozițiile art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, raportate la Hotărârea din 7 martie 2017, pronunțată în Cauza Cerovsek și Božicnik împotriva Sloveniei, definitivă la 7 iunie 2017, au întâietate față de prevederile art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare, ca neîntemeiată, arătând că aspectele invocate de contestatoare nu se circumscriu prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă, deoarece încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței presupune, cu titlu de exemplu, ca unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea fondului cauzei să fi participat și la soluționarea căii de atac a recursului sau completul de judecată să nu fi fost compus din numărul de judecători prevăzut de lege pentru etapa procesuală în care se află cauza.

Semnarea hotărârii de către președintele instanței, în condițiile în care doi dintre judecătorii care au participat la soluționarea procesului se aflau în concediu de odihnă, este o situație perfect justificată și legală, neputând fi vorba de o încălcare a normelor de alcătuire a instanței, cât timp instanța de recurs a fost alcătuită cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

Intimata a mai arătat că una dintre condițiile esențiale pentru a putea promova această cale de atac este aceea ca partea să fi invocat excepția corespunzătoare, iar instanța de recurs să fi omis să se pronunțe asupra ei, or, în prezenta cauză, contestatoarea nu a invocat o astfel de excepție și nici nu ar fi avut cum să o invoce.

Intimata a mai susținut că dispozițiile legale ce reglementează această cale de atac sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse la alte situații decât cele avute în vedere de legiuitor.

Prin Încheierea din 11 ianuarie 2019, Curtea de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a sesizat, din oficiu, Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă, cu referire la cazul în care judecătorul sau judecătorii sunt împiedicați să semneze hotărârea, raportat la art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și Înalta Curte de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea unor chestiuni de drept de a căror lămurire a apreciat că depinde soluționarea fondului.

Prin încheierea de sesizare, completul de judecată al Curții de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a apreciat ca fiind întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute cumulativ de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, curtea de apel a arătat că a fost învestită cu soluționarea unei contestații în anulare împotriva unei decizii pronunțate în recurs, urmând să pronunțe o hotărâre în ultimă instanță, definitivă în accepțiunea art. 634 din Codul de procedură civilă.

De lămurirea chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării depinde soluționarea pe fond a cauzei, având în vedere că acestea constituie chiar susținerile care fundamentează contestația în anulare.

Sesizată anterior cu dezlegarea unor chestiuni de drept procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut admisibilitatea sesizării atunci când consecințele pe care le implică rezolvarea sunt apte să influențeze dezlegarea pe fond a cauzei, în etapa procesuală în care se află, câtă vreme se pune în discuție însăși existența din punct de vedere juridic a respectivei căi de atac. În jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reliefat, în mod constant, că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă privește o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiționată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanța supremă să producă consecințe juridice de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei

Instanța de sesizare a apreciat că respectivele chestiuni de drept sunt noi, pentru următoarele considerente: Este adevărat că reglementarea este în vigoare începând cu 15 februarie 2013, însă până la acest moment nu a fost identificată practică judiciară care să analizeze chestiunea în discuție.

Tot referitor la condiția noutății chestiunii de drept, instanța de sesizare a apreciat că se impune a se menționa Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată recent în Cauza Cerovsek și Božicnik împotriva Sloveniei, la 7 martie 2017, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 33 din 23 ianuarie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018.

În privința acestei condiții de admisibilitate, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că noutatea chestiunii de drept în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă poate constitui și atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanța de judecată este chemată să se pronunțe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală ulterior

În ceea ce privește îndeplinirea elementului de noutate, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, în mod constant, că este necesar ca problema de drept să nu fi făcut obiectul analizei, în interpretarea unui act normativ mai vechi sau ca această problemă să decurgă dintr-un act normativ recent sau relativ recent prin raportare la data sesizării. Totodată, problema de drept poate fi considerată nouă atunci când nu a mai fost dedusă judecății anterior

De asemenea, instanța de sesizare a constatat că este îndeplinită și condiția ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunilor de drept, iar acestea nu fac obiectul unui recurs în interesul legii.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimata a formulat un punct de vedere prin care a arătat că este de acord cu concluziile raportului, care corespund cu opinia exprimată de intimată în fața instanței de sesizare, și anume aceea că semnarea unei hotărâri nu se circumscrie noțiunii de alcătuire a instanței, astfel că semnarea unei hotărâri de către președintele instanței pentru unul dintre membrii completului de recurs aflat în concediu nu intră în ipoteza de nerespectare a dispozițiilor referitoare la alcătuirea instanței și, implicit, nu poate constitui motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Contestatoarea nu a exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept supuse judecății.

În opinia completului de judecată al Curții de Apel Ploiești - Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, semnarea hotărârii de către aceiași judecători care au pronunțat-o intră în noțiunea de "alcătuire a instanței", a cărei nerespectare constituie motiv de contestație în anulare, potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

În acest sens, instanța de sesizare a reținut că alcătuirea instanței este o condiție a desfășurării activității procesuale în materie civilă care implică formarea completului de judecată cu numărul de judecători (și alți participanți) prevăzuți de lege, iar excepția nelegalei compuneri sau constituiri a completului este una de procedură, dilatorie și absolută, asupra căreia instanța se pronunță printr-o încheiere interlocutorie, ce poate fi atacată numai odată cu fondul. Dacă a fost pronunțată o hotărâre de primă instanță, încălcarea acestor reguli poate fi invocată în apel, iar dacă hotărârea este fără drept de apel sau dată în apel, pe calea recursului. Dacă însă hotărârea dată în recurs a fost pronunțată cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși s-a invocat excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra ei, poate să fie exercitată contestația în anulare, în conformitate cu dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă. A mai arătat că încălcarea dispozițiilor referitoare la compunerea sau constituirea instanței atrage nulitatea hotărârii, necondiționată de existența unei vătămări, potrivit art. 176 pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Prin "compunerea instanței" se înțelege alcătuirea instanței cu numărul de judecători prevăzut de lege, iar în cauză se pune problema compunerii completului de judecată, aspectele intrând în sfera mai largă a alcătuirii instanței.

Instanța de sesizare a apreciat că trebuie respectate normele referitoare la compunerea completului de judecată pe tot parcursul procesului civil, inclusiv în faza redactării hotărârii judecătorești, pentru că motivele pentru care soluția a fost dispusă existau la data pronunțării și nu pot fi schimbate ulterior, cu ocazia redactării hotărârii.

În consecință, în raționamentul său, instanța de trimitere a arătat că pornește de la următoarele două premise: hotărârea trebuie pronunțată de completul constituit în mod legal, cu numărul necesar de judecători; în procesul deliberativ, membrii completului colegial și-au expus motivele anterior adoptării soluției, iar în cazul în care unul dintre membrii completului, aflat în minoritate, nu este de acord cu soluția majoritară sau cu motivarea soluției unanime, face opinie separată sau concurentă. Așadar, dacă nu s-a formulat opinie concurentă, motivele ce stau la baza soluției aparțin tuturor judecătorilor care au făcut parte din complet. Ulterior pronunțării soluției, într-un interval de timp stabilit de legiuitor în funcție de obiectul litigiului, unul dintre judecătorii care au făcut parte din complet redactează hotărârea, iar apoi ea este semnată și de ceilalți membri ai completului, care își însușesc motivarea astfel redactată.

Semnarea hotărârii judecătorești de către membrii completului constituie o cerință reglementată printr-o normă imperativă, iar neîndeplinirea ei atrage nulitatea hotărârii, în cazul în care lipsa semnăturii nu a fost suplinită potrivit dispozițiilor legii.

Instanța de sesizare a considerat că modalitatea în care legiuitorul a reglementat posibilitatea de suplinire a lipsei semnăturii judecătorilor care au pronunțat hotărârea aduce atingere dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de art. 21 alin. (3) din Constituția României, având în vedere semnificația juridică a semnăturii, caracterul secret al deliberării, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Constituționale în analiza dreptului la un proces echitabil, legată de motivarea hotărârii judecătorești.

În cazul de față, art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă constituie cadrul legal pentru ca alt judecător să semneze o hotărâre la care nu a luat parte, respectiv președintele instanței.

S-a subliniat că, pentru redactarea hotărârii, legiuitorul național nu a prevăzut în cuprinsul art. 426 din Codul de procedură civilă vreo excepție de la regula potrivit căreia aceasta se realizează de judecătorul care a soluționat procesul sau de unul dintre judecători, în cazul completurilor colegiale. Prin urmare, hotărârea nu poate fi redactată decât de către unul dintre membrii completului de judecată care a pronunțat-o.

Cu toate acestea, situația în care un alt judecător decât cel care a pronunțat-o semnează hotărârea judecătorească este aptă să creeze aparența că acesta este cel care a și motivat-o.

Instanța de trimitere a opinat că semnarea hotărârii judecătorești nu reprezintă un act formal, ci presupune confirmarea motivelor pentru care a fost adoptată soluția în cauză, iar redactarea unei hotărâri judecătorești este în strânsă legătură cu motivarea ei, constituind o obligație a judecătorului cauzei, care decurge din art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din art. 21 alin. (3) din Constituția României și din dispozițiile de drept intern [art. 426 alin. (1) din Codul de procedură civilă].

Situația în care hotărârea judecătorească a fost semnată de altă persoană poate echivala cu motivarea, respectiv confirmarea motivelor de către o persoană care nu a făcut parte din procesul decizional, fiind aptă să lipsească justițiabilul de garanțiile actului de justiție, în special de încrederea în acesta, situația fiind cu atât mai gravă în cazul completului unic, dar la fel de prezentă și în situația completului colegial, în cazul în care președintele de complet nu poate semna hotărârea.

În situația în care redactorul hotărârii nu semnează hotărârea, nu există pe un alt suport scriptic la dosar considerentele hotărârii semnate de cel care le-a redactat, singura semnătură ce presupune însușirea acestora aparținând președintelui instanței, care nu le-a redactat, teoretic, și care nici măcar nu are competența de a le verifica ori de a-și exprima acordul sau dezacordul față de ele.

Astfel, maniera în care este reglementată situația imposibilității judecătorului de a semna contravine chiar semnificației și rolului semnăturii, astfel cum rezultă din art. 268 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Când președintele instanței este cel care semnează hotărârea pentru celălalt membru/ceilalți membri al/ai completului de judecată, instanța de sesizare consideră că se aduce atingere dreptului la un proces echitabil, având în vedere faptul că, deși celălalt judecător/ceilalți judecători care a/au făcut parte din completul de judecată ce a pronunțat hotărârea nu participă la redactarea acesteia, prin semnăturile lor confirmă faptul că acelea au fost motivele care au determinat pronunțarea soluției și că acestea nu au suferit vreo modificare în perioada de timp scursă de la data pronunțării hotărârii până la data redactării acesteia. Însă prin semnarea hotărârii de către președintele instanței nu se realizează, în fapt, nicio cenzură a considerentelor scrise, astfel încât, deși pentru legala pronunțare a fost nevoie de un număr mai mare de judecători, ce au format un complet colegial, cu ocazia motivării numărul concret al judecătorilor care își însușesc considerentele este mai mic decât cel cerut de lege.

Instanța de sesizare a mai considerat că se aduce atingere dreptului la un proces echitabil, inclusiv în cazul în care, în cazul completurilor colegiale, judecătorul redactor a avut și calitatea de președinte de complet, astfel încât semnează hotărârea pentru celălalt membru/ceilalți membri de complet aflat/aflați în imposibilitate de a semna, deoarece, în acest caz, instanța nu mai este legal constituită la momentul motivării, în ciuda faptului că rolul celor care lipsesc nu este pur formal, pentru considerentele arătate anterior.

Chiar Curtea Constituțională a arătat, în cuprinsul Deciziei nr. 33 din 23 ianuarie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, la paragraful 177, că, în situația în care nu judecătorul care a participat la dezbateri și la deliberări este acela care redactează/motivează hotărârea judecătorească, garanțiile pe care Constituția și legea le consacră pentru protejarea dreptului la un proces echitabil, pentru asigurarea unei justiții imparțiale, înfăptuite în numele legii, rămân instrumente declarative, lipsite de efectivitate, inutile. Cu alte cuvinte, întreaga reglementare referitoare la independența justiției, la regulile de procedură penală sau civilă referitoare la soluționarea cauzelor, la necesitatea săvârșirii unui act de justiție motivat este lipsită de efecte juridice dacă hotărârea judecătorească prin care "se spune dreptul" este întocmită de o persoană care nu îndeplinește calitatea de judecător al cauzei, deci care este străină procedurii jurisdicționale, actului deliberativ care a condus la soluția adoptată și, implicit, actului de justiție în sine.

Totodată, în paragraful 178 din decizia amintită Curtea Constituțională a reținut că: "Motivarea hotărârii judecătorești este un act inerent funcției judecătorului cauzei, constituie expresia independenței sale și nu poate fi transferată către o terță persoană. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înțelegeri a hotărârii, dar și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Or, în condițiile în care hotărârea judecătorească ar fi redactată/motivată de o altă persoană decât judecătorul cauzei, justițiabilul este lipsit tocmai de aceste garanții."

În ceea ce privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a fost menționată de instanța de sesizare Hotărârea din 7 martie 2017, pronunțată în Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, definitivă la 7 iunie 2017, în care Curtea a fost chemată să determine dacă reclamanții au avut parte de un proces echitabil, în pofida faptului că motivarea deciziei de condamnare pronunțate de instanța națională nu a fost dată de judecătorul care a pronunțat-o, ci de alți judecători, care nu au participat la proces.

În cauza respectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul reclamanților la un proces echitabil a fost încălcat din cauza faptului că judecătorul care a condus procesul nu a prezentat motivarea scrisă a sentinței de condamnare și din cauza lipsei măsurilor adecvate care să compenseze această deficiență.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut ca fiind important faptul că judecătorii care au motivat hotărârea penală la aproximativ trei ani de la data la care aceasta fusese pronunțată nu au participat la proces în niciun fel și au întocmit motivările exclusiv pe baza probelor deja existente din documentele scrise depuse la dosar. Cu toate acestea, Curtea a menționat că verdictul judecătorului care a pronunțat hotărârea nu se baza doar pe documente, ci acesta a audiat reclamanții în timpul procesului, a examinat o serie de martori și și-a format o opinie cu privire la credibilitatea lor. Astfel, judecătorul a făcut o apreciere a elementelor constitutive ale presupuselor infracțiuni, inclusiv a elementului subiectiv, și anume intenția reclamanților de a le comite, și pentru care audierea directă a reclamanților a fost deosebit de relevantă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai arătat că, în unele cazuri, ar putea exista factori administrativi sau de procedură care să facă imposibilă participarea unor judecători la proces (a se vedea hotărârile din cauzele Cutean împotriva României din 2 decembrie 2014, nr. 53.150/12 și Mellors împotriva Regatului Unit din 30 ianuarie 2003, nr. 57.836/00). Cu toate acestea, Curtea a observat, în primul rând, că niciun astfel de factor nu a apărut în speță, iar în al doilea rând, chiar dacă aceste motive ar fi apărut, Curtea a apreciat că singura modalitate de a compensa incapacitatea judecătorului de a prezenta motivele care să justifice condamnarea reclamanților ar fi fost aceea de a se dispune rejudecarea cauzei.

Este adevărat că hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului este pronunțată în materie penală, iar nu în materie civilă, însă în art. 16 din Codul de procedură civilă se prevede expres nemijlocirea, ca principiu fundamental al procesului civil, a cărui încălcare s-a constatat prin hotărârea menționată.

Față de toate aceste considerente, instanța de trimitere a apreciat că, în virtutea art. 20 din Constituția României, dată fiind neconcordanța între art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și o dispoziție de drept intern, respectiv art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă, aceasta din urmă ar trebui înlăturată de la aplicare, deoarece nu satisface exigențele pe care le presupune dreptul la un proces echitabil și accesul la o instanță legal constituită până la finalul procesului, hotărârea judecătorească reprezentând actul final și cel mai important al judecății.

Totodată, s-a arătat că, deși art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă impune condiția ca nelegala alcătuire a instanței să fi fost invocată pe cale de excepție, iar instanța de recurs să fi omis să se pronunțe asupra acesteia, în acest caz invocarea excepției era imposibilă, deoarece părțile nu aveau cum să prevadă faptul că hotărârea nu va fi redactată și semnată în aceeași compunere.

Din adresele de răspuns înaintate la dosar a rezultat că nu s-a identificat la nivelul curților de apel practică judiciară în care să fie analizată chestiunea sesizată.

Curtea de Apel București a înaintat următoarele hotărâri:

În aceste condiții, judecătorilor de la instanțele naționale li s-a cerut să își exprime punctele de vedere teoretice, rezultând că, în cvasiunanimitate, ele sunt orientate către concluzia că semnarea hotărârii de către aceiași judecători care au pronunțat-o nu intră în noțiunea de "alcătuire a instanței", a cărei nerespectare constituie motiv de contestație în anulare, potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă. În ceea ce privește a doua întrebare a sesizării, s-a apreciat că nu se circumscrie ipotezei de nerespectare a dispozițiilor referitoare la alcătuirea instanței, prevăzută de art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă, situația în care hotărârea redactată de unul dintre membrii completului de recurs este semnată doar de judecătorul redactor, în timp ce, pentru ceilalți doi membri, hotărârea este semnată de președintele instanței.

Într-o opinie minoritară s-a apreciat că semnarea hotărârii de către aceiași judecători care au pronunțat-o intră în noțiunea de "alcătuire a instanței" și poate constitui motiv de contestație în anulare, potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă, situația în care hotărârea redactată de unul dintre membrii completului de recurs este semnată doar de judecătorul redactor, în timp ce pentru ceilalți doi membri hotărârea este semnată de președintele instanței.

A existat și opinia în sensul că semnarea hotărârii de către aceiași judecători care au pronunțat-o intră în noțiunea de "alcătuirea instanței", a cărei nerespectare constituie motiv de contestație în anulare, potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă, însă ipoteza în care hotărârea este redactată de unul dintre membrii completului de recurs și semnată doar de judecătorul redactor, în timp ce pentru ceilalți doi membri hotărârea este semnată de președintele instanței, nu se circumscrie prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă, fiind o situație perfect legală, neputând fi vorba de o încălcare a normelor referitoare la alcătuirea instanței.

Curtea de Apel Ploiești - instanța de sesizare a comunicat că, până la acest moment, nu a fost identificată practică judiciară care să analizeze chestiunile invocate, iar în cadrul dosarului în care a fost formulată cererea de pronunțare a unei hotărâri prealabile a fost expus pe larg punctul de vedere în legătură cu acestea.

La Înalta Curte de Casație și Justiție au fost identificate următoarele hotărâri judecătorești:

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Adresa nr. 401/C/601/III-5/2019 din 20 martie 2019, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

În Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, Curtea Constituțională a arătat, la paragraful 177, că "(...) în situația în care nu judecătorul care a participat la dezbateri și la deliberări este acela care redactează/motivează hotărârea judecătorească, garanțiile pe care Constituția și legea le consacră pentru protejarea dreptului la un proces echitabil, pentru asigurarea unei justiții imparțiale, înfăptuite în numele legii, rămân instrumente declarative, lipsite de efectivitate, inutile. Cu alte cuvinte, întreaga reglementare referitoare la independența justiției, la regulile de procedură penală sau civilă referitoare la soluționarea cauzelor, la necesitatea săvârșirii unui act de justiție motivat, este lipsită de efecte juridice dacă hotărârea judecătorească prin care «se spune dreptul» este întocmită de o persoană care nu îndeplinește calitatea de judecător al cauzei, deci care este străină procedurii jurisdicționale, actului deliberativ care a condus la soluția adoptată și, implicit, actului de justiție în sine". Totodată, în paragraful 178, a reținut că "Motivarea hotărârii judecătorești este un act inerent funcției judecătorului cauzei, constituie expresia independenței sale și nu poate fi transferată către o terță persoană. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înțelegeri a hotărârii, dar și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Or, în condițiile în care hotărârea judecătorească ar fi redactată/motivată de o altă persoană decât judecătorul cauzei, justițiabilul este lipsit tocmai de aceste garanții."

De asemenea, pe rolul Curții Constituționale sunt înregistrate patru dosare având ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă, dintre care trei se află în faza de raport, iar în Dosarul nr. 1.740D/2017 a fost pronunțată Decizia nr. 828 din 11 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 5 aprilie 2019. În considerentele acestei decizii s-a arătat la paragraful 17 că "(...) textul legal criticat are ca finalitate prevenirea tentativelor de tergiversare a cauzei, prin invocarea abuzivă în cadrul căii extraordinare de atac a contestației în anulare a unor motive care ar fi putut fi invocate pe calea apelului sau a recursului. Odată invocate excepțiile pe calea apelului sau a recursului, aceste motive urmează a fi cenzurate de către instanță, care se va pronunța asupra lor, astfel încât numai nepronunțarea asupra acestor motive dă posibilitatea părții interesate să le invoce în cadrul contestației în anulare".

De asemenea, pe rolul Curții Constituționale a fost înregistrat la data de 4 februarie 2019 Dosarul nr. 268D/2019, aflat în faza de raport, ce are ca obiect excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă, invocată din oficiu de instanța de trimitere din prezenta cauză, prin aceeași încheiere de sesizare.

Prin Hotărârea pronunțată în 7 martie 2017, în Cauza Cerovsek și Božicnik împotriva Sloveniei, definitivă la 7 iunie 2017, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reținând că "(...) dreptul reclamanților la un proces echitabil a fost încălcat din cauza faptului că judecătorul care a condus procesele acestora nu a redactat o motivare scrisă pentru soluțiile sale și din cauza neadoptării niciunei măsuri adecvate pentru compensarea acestei deficiențe" (paragraful 47).

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, prevăzute de dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorilor-raportori a fost că situația în care hotărârea redactată de unul dintre membrii completului de recurs este semnată doar de către judecătorul redactor, în timp ce, pentru ceilalți membri, este semnată de către președintele completului sau de președintele instanței, în condițiile art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă, nu se încadrează în ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori și chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Analiza condițiilor de admisibilitate instituite de legiuitor în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă conduce spre concluzia că acestea sunt îndeplinite în prezenta cauză.

În doctrină, dar și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condițiile de admisibilitate au fost identificate după cum urmează:

În examinarea primelor două condiții de admisibilitate, se constată că instanța de trimitere (curtea de apel), învestită cu soluționarea unei contestații în anulare promovate împotriva unei decizii de recurs, va pronunța o hotărâre definitivă, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 5 și 6, cu aplicarea prevederilor art. 508 alin. (4) din Codul de procedură civilă; prin urmare, aceste cerințe de admisibilitate sunt întrunite.

La rândul său, condiția referitoare la noutatea chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită este îndeplinită.

Multe dintre dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 1 din actualul Cod de procedură civilă sunt preluate din cel anterior, unde se regăseau în art. 317 alin. (1) pct. 2.

Cu toate acestea, prevederea supusă interpretării este una nouă, întrucât încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței este reglementată pentru prima dată în Codul de procedură civilă actual, ca motiv pentru exercitarea căii de atac a contestației în anulare.

Desigur, noul Cod de procedură civilă a intrat în vigoare la 15 februarie 2013, dar, după cum constant Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a subliniat în practica sa, relevantă în evaluarea cerinței noutății este dezvoltarea unei jurisprudențe în materie.

Din această perspectivă, au fost emise adrese către toate curțile de apel, care au procedat la verificări ale jurisprudenței la nivelul instanțelor judecătorești situate în circumscripțiile lor teritoriale și au comunicat Înaltei Curți de Casație și Justiție că nu au identificat hotărâri judecătorești în materia care face obiectul sesizării de față.

Cum caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor și întrucât asemenea dezlegări nu există până la acest moment, cerința noutății este întrunită.

Este îndeplinită și condiția de admisibilitate care impune ca, asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat. Deși textul art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres, spre deosebire de legislația procesual penală internă, modalitatea în care Înalta Curte de Casație și Justiție să fi statuat asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, cerința legală este îndeplinită, întrucât problema de drept semnalată nu a fost soluționată printr-o hotărâre prealabilă sau decizie de recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. De asemenea, potrivit evidențelor statistice, nu au fost identificate nici decizii de speță în practica secțiilor instanței supreme privind soluționarea problemei de drept semnalate, cele care au fost evidențiate la capitolul VI paragraful 56 din prezenta decizie privind alte aspecte, chiar dacă circumscrise aceluiași motiv de contestație în anulare.

În ceea ce privește condiția de admisibilitate care impune ca soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, în speță, o asemenea legătură este identificată, cât timp consecințele pe care le implică rezolvarea sunt apte să influențeze dezlegarea pe fond a cauzei, în etapa procesuală în care se află, punând în discuție însăși existența căii de atac și, eventual, determinând rejudecarea. În jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a subliniat constant că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă privește o normă de drept material sau procesual, este condiționată de împrejurarea ca interpretarea să producă consecințe de natură să determine soluționarea pe fond a cauzei.

Prima întrebare a instanței de trimitere este una teoretică, constituind premisa celei de-a doua întrebări, așa încât răspunsul oferit la cea din urmă conține și dezlegarea primei întrebări.

De aceea, se impune reformularea întrebărilor adresate, pentru că ceea ce interesează în realitate instanța de trimitere și ceea ce face ca soluționarea pe fond a cauzei să se afle în raport de dependență cu chestiunea de drept a cărei lămurire se cere este doar dacă se încadrează în motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă situația în care hotărârea redactată de unul dintre membrii completului de recurs este semnată doar de către judecătorul redactor, în timp ce pentru ceilalți membri ea este semnată de președintele completului sau de președintele instanței, în condițiile art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Ca o cale extraordinară de atac, de retractare, contestația în anulare permite părții interesate să solicite instanței care a pronunțat hotărârea atacată ca, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să își anuleze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Potrivit dispozițiilor art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă, în limitele supuse interpretării, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când ele au fost pronunțate cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia.

Doctrina a arătat că în conceptul de alcătuire a instanței și în sfera acestui motiv de contestație în anulare intră orice neregularități privitoare la compunerea sau constituirea instanței de recurs; tot literatura de specialitate a indicat, ca exemple de situații care conturează neregularitățile la care se referă art. 503 alin. (2) pct. 1 din Codul de procedură civilă, participarea la judecată a unui judecător incompatibil, judecarea cauzei de un complet format dintr-un număr de membri necorespunzător celui prevăzut de lege, alcătuirea completului cu un judecător suspendat ori eliberat din funcție, neparticiparea procurorului la judecată, atunci când legea impune obligativitatea concluziilor sale, neparticiparea la ședința de judecată a grefierului sau, după ca