ÎCCJ, Decizia nr. 154/2025

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Acțiunea disciplinară

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru procurori în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, procurorului A., prim-procuror militar adjunct al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar București cercetat sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

În motivarea acțiunii, s-a reținut că prin afirmațiile făcute în spațiul public, respectiv într-un interviu acordat la data de 16 iulie 2020 publicației B., prim-procurorul militar adjunct A. a desconsiderat explicit și în totalitate normele și standardele de conduită impuse unui magistrat, denigrând în mod deliberat procurorul de caz din dosarul nr. x/2019 al DIICOT - Structura Centrală, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, procurorul șef al DIICOT, Ministrul Justiției și un fost președinte al Consiliului Superior al Magistraturii.

Prin încheierea din data de 1 iulie 2021, în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., secția a suspendat judecata cauzei privind acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A., prim-procuror militar adjunct al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar București, până la soluționarea în mod definitiv a cauzelor care formează obiectul dosarelor nr. x/2021 și nr. y/2021 ale Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

La termenul din data de 9 octombrie 2024 secția, în raport de dispozițiile art. 415 alin. (4) cu referire la art. 413 alin. (2) C. proc. civ. a dispus, din oficiu, repunerea pe rol a cauzei.

De asemenea, prin încheierea din data de 20 noiembrie 2024, secția a respins excepția nulității acțiunii disciplinare pentru alte motive decât cele invocate anterior, precum și cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Hotărârea instanței disciplinare

Prin Hotărârea nr. 15P din 4 decembrie 2024, Consiliul Superior al magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară a respins acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A., prim-procuror militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar București, cercetat sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, ca neîntemeiată.

În motivare, s-a avut în vedere situația de fapt, respectiv că la 16 iulie 2020, pârâtul procuror A. a acordat un interviu publicației B., în cadrul căruia a făcut mai multe afirmații, care au fost reținute de către Inspecția Judiciară ca formând elementul material al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Pârâtul procuror A. a susținut, în esență, că a făcut acele afirmații în calitate de președinte al C., fiind de notorietate diversele sale luări de poziții în chestiuni care privesc sistemul judiciar.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, secția a reținut că obiectul acestei abateri disciplinare este format din totalitatea normelor legale și/sau regulamentare, inclusiv cele privind conduita care reglementează onoarea, probitatea profesională ori prestigiului justiției.

Secția a arătat că procurorul este obligat, prin natura funcției, să respecte standardele de conduită prevăzute în mod expres, clar și fără echivoc în dispozițiile legale și regulamentare, naționale și internaționale, a căror cunoaștere și respectare sunt obligatorii, atât pe parcursul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu, cât și în afara exercitării acestora.

Prin urmare, pentru a stabili în ce măsură afirmațiile pârâtului procuror A., exprimate în cadrul interviului din data de 16 iulie 2020 acordat publicației B., constituie manifestări de natură a afecta onoarea, probitatea profesională sau prestigiul justiției, secția a constatat că trebuie examinat în ce măsură conduita publică a pârâtului procuror se încadrează în limitele prevăzute de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva respectării obligației de rezervă.

S-a avut în vedere, ca un aspect relevant, că pârâtul procuror A. este președinte al Asociației "C.". Or, un magistrat are dreptul la libera exprimare cu privire la sistemul de justiție, cu atât mai mult când magistratul reprezintă o asociație de magistrați, în caz contrar orice critică expusă în spațiul public ar putea atrage o sancțiune disciplinară ceea ce ar putea fi considerat o îngrădire a libertății de exprimare și totodată, ar putea avea un efect descurajant asupra magistraților care doresc să își exprime opinii publice privind activitatea și funcționarea instituțiilor judiciare.

Secția a considerat că activitatea unui magistrat, în special a unui magistrat care exercită o funcție de conducere în cadrul unei asociații profesionale, trebuie apreciată în lumina principiilor enunțate de jurisprudența CEDO cu privire la libertatea de exprimare a unui magistrat. Pe de o parte, această libertate de exprimare nu trebuie să depășească obligația de rezervă a acestuia, care conduce la o limitare a exprimării opiniilor în special cu privire la alte cauze aflate în curs dar, pe de altă parte, această libertate de exprimare trebuie apărată atunci când prin opinia exprimată se atrage atenția asupra unei posibile încălcări în ceea ce privește statul de drept și în ceea ce privește funcționarea sistemului judiciar.

Secția, s-a raportat la principiile deduse din jurisprudența CEDO citată în hotărâre, constatând că opiniile exprimate în interviul acordat publicației B. la data de 16 iulie 2020, de către pârâtul procuror, președinte al unei asociații profesionale, cu privire la chestiuni de interes public se bucură de un înalt grad de protecție a libertății de exprimare.

A reținut că atât subiectele abordate, cât și modalitatea concretă de exprimare a pârâtului procuror în cuprinsul interviului se circumscriu nivelului ridicat de protecție conferit exercitării dreptului la liberă exprimare cu privire la asemenea subiecte de interes general, nefiind identificate elemente care să conducă la concluzia atingerii aduse justului echilibru între nevoia de protecție a acestui drept și nevoia de a proteja autoritatea puterii judecătorești și drepturile altor persoane.

De asemenea, în privința modului concret de exprimare a opiniilor asumate de pârâtul procuror, în cuprinsul interviului în discuție este folosit un limbaj adecvat și echilibrat, care nu depășește limitele deontologiei profesionale, nu încalcă obligația de rezervă impusă magistraților în exercitarea libertății de exprimare și nu aduce atingere independenței, imparțialității ori prestigiului justiției.

În concluzie, secția a reținut că nu este îndeplinit elementul material al laturii obiective a abaterii disciplinare, care presupune existența unor manifestări care să aducă atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, ceea ce face inutilă analiza existenței celorlalte elemente constitutive ale abaterii.

S-a făcut referire și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, decizia nr. 74/2024, din dosarul x/2023

În consecință, secția de procurori în materie disciplinară a constatat că procurorul pârât A. nu a depășit limitele libertății de exprimare consacrate de tratatele la care România este parte și apărate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului astfel că nu sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii disciplinare.

Recursul

Împotriva acestei hotărâri, Inspecția Judiciară a formulat recurs.

A susținut că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru că magistratului i se impută că a făcut mai multe afirmații în spațiul public, prin care a desconsiderat explicit și în totalitate normele și standardele de conduită impuse unui magistrat, denigrând în mod deliberat mai mulți procurori, cu diverse funcții de conducere, precum și alte persoane cu funcții de conducere.

Astfel, Inspecția Judiciară a subliniat că nu a negat dreptul magistratului la liberă exprimare, ci susține că acesta a denigrat în mod intenționat alți procurori sau persoane cu funcții de conducere.

În acest fel, a apreciat recurenta, a fost încălcată obligația de rezervă, ce impune magistraților să își exprime opiniile într-o manieră prudentă. Recurenta a detaliat modul în care această obligație a fost interpretată în jurisprudență, respectiv ca o sinteză a principiilor generale ale deontologiei profesiei, care implică moderație și reținere în viața profesională, socială și privată (deciziile nr. 12/2019 și nr. 26/2019 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători).

Or, recurenta arată că obligația de rezervă a magistraților nu se opune libertății de exprimare a acestora, cu singura obligație a magistratului de a-și conforma conduita în raport cu principiile morale și etice recunoscute ca atare de societate.

Din probele administrate, recurenta consideră că modul în care magistratul a înțeles să își afirme opiniile persoanele a fost de natură să rupă justul echilibru între dreptul fundamental al individului la respectarea libertății de exprimare și interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcția publică să se conformeze scopurilor enunțate în art. 10 paragraful 2 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Astfel, în lumina acestor prevederi, magistratul avea obligația de a manifesta prudență cu privire la exprimarea opiniilor și nu poate invoca în apărarea sa libertatea de exprimare.

Recurenta a apreciat că din ansamblul probelor administrate rezultă că sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reținute în sarcina magistratului.

Apărările părților

Intimatul nu a depus întâmpinare.

În ședința de judecată din 13 octombrie 2025, pârâtul a fost reprezentat de avocat, concluziile acestuia fiind în sensul respingerii recursului, ca nefondat.

În esență, a solicitat ca instanța să aibă în vedere că principiul proporționalității între obligația de rezervă pe care o are un magistrat și dreptul la libera exprimare pe care o are orice cetățean se apreciază prin prisma hotărârilor invocate de obligația pozitivă care apare în momentul în care realitățile sociale necesită acest lucru, obligație pozitivă care constă în luarea de decizii de către magistrați cu privire la diferite realități.

De asemenea, a arătat că trebuie păstrat un echilibru între obligația de rezervă pe care susține Inspecția Judiciară că magistratul ar fi încălcat-o și dreptul la libera exprimare; apreciază că recursul a preluat anumite pasaje din hotărârea instanței disciplinare care sunt redate trunchiat, pentru a susține netemeinicia respingerii acțiunii disciplinare.

În opinia sa, secția pentru procurori în materie disciplinară a reținut în mod corect că nu există o urmare imediată, fiind în fața unei judecăți de valoare, a respectării principiului proporționalității între obligația de rezervă și obligația pozitivă, așa cum sunt ele definite și dezvoltate în jurisprudența CEDO, respectiv cauza Baka contra Ungariei și cauza Eminagaoglu contra Turciei.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători

Cu titlu preliminar, se impune precizarea că litigiului de față îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, față de data săvârșirii faptei, așa cum a reținut și secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii; ca urmare, recursul reglementat de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii constituie o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârilor secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, pronunțate în materie disciplinară, cale de atac ce va fi soluționată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin luarea în considerare atât a aspectelor invocate de recurentă, cât și a apărărilor intimatului, prin verificarea atât a legalității procedurii, cât și a temeiniciei hotărârii instanței disciplinare, așa cum a decis Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 20 iulie 2018.

Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele și criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 15P din 4 decembrie 2024, Consiliul Superior al magistraturii, secția pentru procurori în materie disciplinară a respins acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A., prim-procuror militar al Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar București, cercetat sub aspectul săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, ca neîntemeiată.

În esență, în motivarea acestei soluții, instanța disciplinară a reținut că afirmațiile pârâtului procuror A., exprimate în cadrul interviului din data de 16 iulie 2020 acordat publicației B. nu constituie manifestări de natură a afecta onoarea, probitatea profesională sau prestigiul justiției, întrucât pârâtul procuror nu a depășit limitele libertății de exprimare consacrate de tratatele la care România este parte și apărate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, astfel că nu sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii disciplinare.

Prin motivele de recurs, Inspecția Judiciară a susținut că hotărârea astfel pronunțată este nelegală, pentru că afirmațiile pârâtului procuror făcute în spațiul public încalcă obligația de rezervă ce revine magistraților, care nu exclude libertatea de exprimare a acestora, ci impune ca magistrații să-și exprime opiniile într-o manieră prudentă, referindu-se și la obligația de imparțialitate ce le incumbă, câtă vreme sunt ținuți de exigențele serviciului public căruia îi asigură funcționalitatea.

Recursul formulat de Inspecția Judiciară a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizând nelegalitatea hotărârii disciplinare prin interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, raportat la art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Potrivit art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară "manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercițiul sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu".

Această normă disciplinară înglobează ansamblul regulilor legale, regulamentare și deontologice privind conduita judecătorilor și procurorilor, urmărind să protejeze atât imaginea individuală a magistratului, cât și încrederea publicului în autoritatea și imparțialitatea justiției, într-un stat de drept.

În același timp, art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale garantează libertatea de exprimare, inclusiv pentru magistrați, permițând restrângerea exercițiului acestui drept numai în condițiile paragrafului 2, și anume dacă ingerința este prevăzută de lege, urmărește un scop legitim - între care protecția reputației și a drepturilor altora, precum și garantarea autorității și imparțialității puterii judecătorești - și este necesară într-o societate democratică.

Rezultă că, în cauze de natură disciplinară privind manifestări ale magistraților, instanța națională este chemată să verifice dacă standardul de conduită prevăzut de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 este analizat într-o manieră compatibilă cu garanțiile art. 10 din Convenție, ceea ce impune o verificare nuanțată a contextului, a statutului persoanei, a conținutului concret al afirmațiilor și a consecințelor lor asupra încrederii publicului în justiție.

Înalta Curte constată că prin hotărârea recurată, secția pentru procurori în materie disciplinară a examinat în ce măsură conduita publică a pârâtului procuror se încadrează în limitele prevăzute de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva obligației de rezervă, concluzionând, prin raportare la principiile deduse din jurisprudența CEDO cauza Eminagaoglu contra Turciei, că opiniile exprimate în interviul acordat publicației B. la data de 16 iulie 2020, de către pârâtul procuror, președinte al unei asociații profesionale, cu privire la chestiuni de interes public se bucură de un înalt grad de protecție a libertății de exprimare.

Situația de fapt

Din cronologia evenimentelor, Înalta Curte reține că la data de 16 iulie 2020, procurorul militar A. a formulat mai multe declarații în cadrul interviului acordat publicației B.., pornind de la modul de soluționare a dosarului penal nr. x/2019 al Direcției de Investigații a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism privind incidentele din data de 10 august 2018 și terminând cu afirmații privind activitatea Ministrului Justiției D., precum și privind procedurile de numire în funcții de conducere a procurorilor E. (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) și F. (DIICOT).

În concret, afirmațiile pârâtului procuror analizate în prezenta cauză sunt următoarele:

Înalta Curte reține că situația de fapt, așa cum a fost prezentată mai sus, nu a fost contestată de niciuna din părți; ceea ce se pune în discuție este dacă afirmațiile pârâtului procuror ar fi încălcat obligația de rezervă ce revine magistraților, ce se analizează din perspectiva libertății de exprimare cu privire la sistemul de justiție, cu atât mai mult când magistratul respectiv reprezintă o asociație de magistrați.

Ca urmare, Înalta Curte va proceda la prezentarea pe larg a reperelor jurisprudențiale, în raport de care va efectua propria analiză, pentru a verifica dacă și, eventual, în ce măsură afirmațiile pârâtului procuror anterior redate au încălcat obligația de rezervă ce revine magistraților.

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin Decizia nr. 26 din 4 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, s-a statuat că abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 sancționează "manifestările care aduc atingere onoarei, probității profesionale ori prestigiului justiției", indiferent de locul în care acestea sunt săvârșite, subliniind caracterul complex și evolutiv al noțiunilor de "onoare", "probitate" și "prestigiu al justiției".

Înalta Curte a arătat că aceste noțiuni nu pot fi reduse la o enumerare exhaustivă de conduite interzise, ci presupun raportarea la standardele deontologice ale profesiei, la documentele internaționale privind statutul judecătorilor și procurorilor și la percepția rezonabilă a societății asupra comportamentului așteptat de la un magistrat.

S-a reținut că obligația de rezervă și de demnitate nu este o supra-regulă abstractă, ci o sinteză a tuturor acestor standarde, care impune magistratului moderație, echilibru și reținere în exprimarea publică, inclusiv în viața extraprofesională. Încălcarea acestei obligații poate atrage răspunderea disciplinară chiar dacă manifestarea are loc în afara unei săli de judecată sau în afara exercitării directe a funcției jurisdicționale.

Totodată, Înalta Curte a subliniat că analiza abaterii de la art. 99 lit. a) trebuie făcută in concreto, prin verificarea aptitudinii obiective a conduitei de a afecta onoarea și credibilitatea magistratului sau încrederea publicului în justiție, fără a fi necesară dovada unui prejudiciu "măsurabil" (de exemplu, prin sondaje sau statistici). Este suficient ca afirmațiile să fie de natură, în mod rezonabil, să genereze o percepție negativă asupra sistemului judiciar.

În final, Înalta Curte a reținut că libertatea de exprimare a magistratului nu este absolută, ci se exercită în limitele impuse de statutul său, fiind legitim ca statul să sancționeze manifestări care depășesc critica acceptabilă și se transformă în atingeri aduse prestigiului justiției.

Prin Decizia nr. 223 din 7 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători a reținut că judecătorul, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, este ținut de o obligație de rezervă întemeiată pe standardele internaționale de conduită judiciară (inclusiv Principiile de la Bangalore), obligație care impune moderație și reținere în prezentarea opiniilor, inclusiv atunci când acestea privesc chestiuni de interes public legate de funcționarea justiției.

Libertatea de exprimare a magistratului nu este suprimată, dar se exercită într-un cadru mai restrâns decât în cazul altor categorii profesionale, având în vedere rolul său în garantarea independenței și imparțialității justiției.

În cauză, Înalta Curte a făcut o distincție netă între libertatea de exprimare a presei sau a oamenilor politici, pe de o parte, și cea a judecătorilor, pe de altă parte. S-a arătat că standardele dezvoltate de Curtea Europeană în cauze privind jurnaliști sau actori ai vieții politice (Lingens, De Haes și Gijsels, Jerusalem, Brasilier) nu pot fi transpuse automat asupra magistraților, întrucât aceștia din urmă sunt supuși unor "îndatoriri și responsabilități" suplimentare, inclusiv obligației de rezervă și obligației de a se abține de la polemici mediatice privind cauze în curs sau proceduri care îi privesc personal. A admite contrariul ar echivala cu plasarea judecătorului în postura unui actor politic sau jurnalistic, incompatibilă cu statutul său constituțional.

De asemenea, instanța a subliniat că, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii disciplinare, nu se pune în discuție în primul rând veridicitatea afirmațiilor magistratului, ci modul, contextul și canalul de exprimare al acestora.

Astfel, a reținut că declarațiile date în presă, în timpul derulării unei proceduri disciplinare care o viza chiar pe judecătoare, cu referire la persoane și instituții implicate în acea procedură și în termeni apți să afecteze încrederea publicului în justiție, depășesc limitele unei critici instituționale admisibile și încalcă obligația de rezervă, chiar dacă problemele semnalate privesc disfuncționalități reale sau percepute ale sistemului judiciar.

Decizia în cauză oferă un reper important în privința proporționalității sancțiunii disciplinare. Înalta Curte a menținut existența abaterii prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, dar a apreciat că sancțiunea suspendării din funcție pe o perioadă de 6 luni este excesivă, înlocuind-o cu sancțiunea diminuării indemnizației de încadrare brute lunare cu un procent de 25% pe 3 luni. Această recalibrare a fost justificată tocmai prin necesitatea de a nu transforma regimul disciplinar într-un instrument de reprimare disproporționată a libertății de exprimare a judecătorilor, ci de a sancționa depășirea obligației de rezervă prin măsuri adecvate, dar nu excesive.

Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că standardul intern este convergent cu cel conturat în cauzele Danileț și Eminagaoglu: magistrații se bucură de protecția art. 10 atunci când se pronunță asupra chestiunilor de interes general privind statul de drept și funcționarea justiției, însă exercitarea acestui drept este însoțită de obligația de rezervă și de datoria de a evita atacurile personale și discursul de natură să submineze prestigiul justiției. Sancțiunea disciplinară este admisibilă atunci când aceste limite sunt depășite, cu condiția ca ingerința să fie motivată riguros și să fie proporțională cu gravitatea manifestărilor, astfel încât să mențină un echilibru just între protejarea autorității judecătorești și libertatea de exprimare a magistraților.

În același sens sunt și alte hotărâri ale Completului de 5 judecători, respectiv decizia nr. 38 din 24 martie 2014 [(abatere disciplinară art. 99 lit. a), accent pe prestigiul justiției și obligația de rezervă, inclusiv în afara activității de serviciu)], decizia nr. 39 din 24 martie 2014 (procuror sancționat pentru manifestări ce aduc atingere prestigiului justiției; se reține explicit că obligația de rezervă, prudență și seriozitate operează și în afara cadrului strict profesional), decizia nr. 62 din 18 mai 2020 (se subliniază că magistraților le incumbă o obligație de rezervă și moderație în exprimare, în legătură cu prestigiul justiției), decizia nr. 70 din 27 martie 2023 (se arată că exercitarea dreptului la opinie al magistratului trebuie corelată cu obligația de rezervă și cu obligația de loialitate față de funcția judiciară).

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

În cauza Danileț contra României, cererea nr. x/21, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a examinat sancționarea disciplinară a unui judecător pentru două postări pe o rețea de socializare, constatând încălcarea art. 10 din Convenție.

Curtea a pornit de la premisa că judecătorul beneficiază de protecția deplină a libertății de exprimare, dar a reamintit și obligația sa de rezervă, în considerarea rolului sistemului judiciar într-un stat de drept.

Curtea a admis că noțiunile de "onoare", "probitate profesională" și "prestigiu al justiției" au un caracter general și se pretează la mai multe interpretări, dar a arătat că acest lucru nu le face imprevizibile, în special pentru un magistrat, care este chemat să cunoască jurisprudența națională și standardele deontologice în materie. În analiza previzibilității legii, CEDO a considerat că un judecător poate înțelege, prin raportare la practica internă, ce conduite pot intra sub incidența art. 99 lit. a).

Curtea a reținut, pe de altă parte, că ingerința în libertatea de exprimare a reclamantului urmărea un scop legitim - protejarea autorității și imparțialității sistemului judiciar -, dar a constatat că instanțele naționale nu au oferit motive "relevante și suficiente" pentru a justifica sancțiunea aplicată. Acestea nu au arătat în ce mod concret postările respective depășeau un discurs critic, dar legitim, și cum erau ele apte să afecteze prestigiul justiției.

Curtea a subliniat că analiza trebuie să țină seama de interesul public al dezbaterii, calitatea persoanei (judecător) și rolul său în apărarea statului de drept, conținutul, forma și contextul declarațiilor, precum și de natura și severitatea sancțiunii și efectul de descurajare (chilling effect) asupra altor magistrați.

În cauza Danileț, CEDO a apreciat că postările vizau chestiuni de interes general, iar limbajul, deși provocator și satiric, nu depășea în mod vădit limitele unei dezbateri publice, iar instanțele interne nu au demonstrat impactul real sau potențial asupra încrederii publicului. Prin urmare, a reținut că sancțiunea - reducerea indemnizației cu 5% pe două luni - era disproporționată în lipsa unei analize riguroase a necesității sale.

Totuși, Curtea nu a negat, în principiu, legitimitatea sancționării unui magistrat pentru nerespectarea obligației de rezervă, arătând expres că sancțiunile disciplinare pot fi compatibile cu art. 10 dacă se întemeiază pe o bază legală previzibilă, urmăresc un scop legitim, sunt rezultatul unei proceduri care oferă garanții suficiente și sunt proporționale cu gravitatea afirmațiilor și cu impactul lor.

În egală măsură, CEDO a accentuat că sancțiunea nu trebuie să afecteze reputația morală a magistratului într-o manieră disproporționată, iar motivele disciplinare nu trebuie să fie confundate cu judecăți de valoare asupra "personajului" său, ci se referă strict la depășirea obligației de rezervă.

În cauza Eminagaoglu contra Turciei (2021), Curtea a analizat procedura disciplinară declanșată împotriva unui procuror al Curții de Casație din Turcia, președinte al unei asociații de magistrați, pentru declarații publice privind un proces penal mediatizat ("K.") și pentru critici la adresa altor magistrați și a puterii executive.

Reclamantul fusese sancționat cu mutarea disciplinară, sancțiune ulterior transformată într-o mustrare. Organul disciplinar a reținut că declarațiile sale vizau în mod direct judecători și procurori implicați în cauze pendinte, că aveau un conținut politic și că urmăreau influențarea opiniei publice și a cursului procesului penal.

CEDO a subliniat, mai întâi, dubla calitate a reclamantului magistrat, supus obligației de rezervă, dar și președinte al unei asociații profesionale, ceea ce îl transforma într-un actor al societății civile, cu dreptul și chiar datoria de a se exprima asupra problemelor privind funcționarea justiției și independența acesteia.

Curtea a reamintit că, în principiu, autoritățile judiciare trebuie să dea dovadă de discreție și să evite recursul la presă, iar judecătorii și procurorii trebuie să fie rezervați în criticile adresate altor funcționari sau magistrați. Totuși, când declarațiile vizează reforme legislative sau ingerințe politice în justiție, marja de apreciere a statului se restrânge, iar protecția art. 10 se întărește.

În cauza Eminagaoglu, CEDO a constatat că procesul disciplinar a fost "lacunar", fără garanții suficiente și fără o analiză detaliată a conținutului fiecărei serii de declarații, a contextului și a bazei factuale a criticilor. De asemenea, sancțiunea (mutarea disciplinară) a fost considerată severă, cu un impact important asupra carierei magistratului.

Curtea a reținut că reclamantul avea dreptul și datoria, în calitate de lider al unei asociații de magistrați, să se exprime asupra modului în care erau desfășurate anumite anchete și asupra presiunilor exercitate asupra sistemului judiciar. Lipsa unei analize nuanțate de către autoritățile naționale a dus la concluzia existenței unei încălcări a art. 10, întrucât restrângerea libertății de exprimare nu a fost însoțită de garanții efective împotriva abuzului.

În același timp, CEDO a reiterat că judecătorii și procurorii trebuie să fie atenți atunci când se pronunță despre cauze pendinte și să evite formulările care pot fi percepute ca încercări de a influența cursul anchetei sau al procesului ori ca atacuri personale la adresa colegilor implicați.

Avizul CCJE nr. 25 (2022) privind libertatea de exprimare a judecătorilor emis de Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE)

Acest aviz oferă un cadru foarte clar al raportului dintre obligația de rezervă a judecătorului și libertatea sa de exprimare; astfel, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni are în vedere art. 10 CEDO, potrivit căruia judecătorii beneficiază, ca orice cetățean, de dreptul la libertatea de exprimare, inclusiv de a primi și transmite idei și informații, fără amestecul autorităților publice.

Totuși, exercitarea acestui drept are loc într-un cadru particular, dat fiind rolul lor în garantarea dreptului la un proces echitabil, a prezumției de nevinovăție și a încrederii publicului în independența și autoritatea justiției.

Premisa emiterii avizului a avut la bază ideea de "(auto)rezervă judiciară", care include discreția, moderația și prudența în exprimare; detaliind, se arată că această obligație de rezervă nu este un scop în sine, ci un instrument pentru protejarea unor valori constituționale și convenționale: independența și imparțialitatea justiției, separația puterilor și încrederea publicului în actul de justiție; eficiența statului de drept depinde, în parte, de această încredere.

Consiliul subliniază că separația puterilor nu doar justifică anumite limite, ci și susține libertatea de exprimare a judecătorilor atunci când aceștia intervin în chestiuni de interes public care privesc funcționarea justiției, statul de drept, drepturile fundamentale sau independența sistemului judiciar, cu atât mai mult cu cât astfel de intervenții pot contribui la protejarea statului de drept, nu la subminarea lui.

Din această perspectivă, Avizul arată că judecătorii au dreptul (și uneori chiar datoria) de a comenta probleme privind administrarea justiției, propuneri legislative sau politici guvernamentale care afectează direct activitatea instanțelor, cu condiția să se exprime cu prudență, ton moderat, echilibrat și respectuos, evitând discursul discriminatoriu, militantismul politic sau prozelitismul ideologic ori religios.

Consiliul face referire la limitele concrete ale libertății de exprimare, acolo unde se activează obligația de rezervă.

În acest sens, sunt detaliate situațiile apreciate ca fiind speciale, în care obligația de rezervă prevalează, cum ar fi:

Declarații privind cauze pendinte sau cauze pe care judecătorul le soluționează - judecătorul trebuie să se abțină de la comentarii care pot afecta, sau pot fi în mod rezonabil percepute ca afectând, dreptul la un proces echitabil, inclusiv prin aparența de părtinire. El trebuie să manifeste "maximă discreție" în legătură cu cauzele pe care le judecă, tocmai pentru a păstra imaginea de imparțialitate.

Declarații care afectează autoritatea și reputația sistemului judiciar - este admisă critica, inclusiv cea fermă, dar tonul, contextul, circumstanțele și calitatea persoanei care se exprimă (judecător în funcție) devin relevante pentru aprecierea depășirii limitelor. Critica nu trebuie să degenereze în atacuri personale, jigniri sau delegitimarea globală a justiției.

Remediile preferabile - în fața unor declarații care pot pune sub semnul întrebării imparțialitatea în cauze concrete, CCJE recomandă recuzarea sau abținerea, ca remedii procesuale, mai degrabă decât restricții generale și preventive asupra libertății de exprimare.

De asemenea, se arată că atunci când se intervine disciplinar asupra unui judecător pentru declarațiile sale, trebuie analizate natura și gravitatea ingerinței în libertatea de exprimare, precum și proporționalitatea sancțiunii. Sancțiunile nu trebuie să aibă un efect inhibitor ("chilling effect") asupra celorlalți judecători, în sensul de a-i descuraja să se pronunțe, în mod legitim, asupra problemelor privind administrarea justiției și sistemul judiciar. Opiniile exprimate în concordanță cu recomandările Avizului nu ar trebui să atragă răspunderea disciplinară.

Și cu privire la social media, Consiliul recomandă aceeași libertate, dar o prudență sporită.

Altfel, drepturile de care se bucură persoanele offline sunt protejate în aceeași măsură online; judecătorii pot utiliza platformele de socializare ca orice alt cetățean. Totuși, în lipsa unui "filtru editorial" și având în vedere viralitatea conținutului, se aplică în mod deplin obligația generală de rezervă, fiind necesară o prudență specială pentru a evita afectarea reputației personale sau a întregului sistem judiciar ori contactele inadecvate cu părțile sau reprezentanții lor cu privire la cauze pendinte.

Pe scurt, după Avizul CCJE nr. 25/2022, libertatea de exprimare a judecătorilor nu este negată, ci calificată de obligația de rezervă: judecătorul rămâne titularul dreptului la liberă exprimare, inclusiv în chestiuni de interes public privind funcționarea justiției, însă este ținut să își exercite acest drept cu discreție, moderație și respect, astfel încât să nu fie afectate imparțialitatea, independența și încrederea publicului în justiție. Ingerințele și sancțiunile disciplinare trebuie să fie ultima ratio, proporționale și să nu producă un efect de descurajare a exprimării legitime a judecătorilor.

Deși Avizul CCJE nr. 25/2022 privind libertatea de exprimare a judecătorilor este, prin titlu și structură, destinat corpului judecătoresc, principiile enunțate în cuprinsul său sunt pe deplin aplicabile și procurorilor, mutatis mutandis, având în vedere rolul constituțional al acestora în administrarea justiției, cerințele comune de independență, imparțialitate și obligație de rezervă, precum și jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului care tratează judecătorii și procurorii ca aparținând aceleiași categorii funcționale de "magistrați" în analiza limitelor libertății de exprimare.

Cu privire la această chestiune, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că, deși judecătorii și procurorii au atribuții distincte în sistemele juridice naționale, ambii fac parte din corpul autorității judiciare, fiind supuși unor exigențe sporite de loialitate instituțională, rezervă și neutralitate. În cauza Baka contra Ungariei (Marea Cameră, 2016), Curtea a dezvoltat criterii generale privind libertatea de exprimare a magistraților, subliniind că acestea se aplică tuturor actorilor judiciari care contribuie direct la înfăptuirea justiției, criterii ce au fost ulterior utilizate și în cauze privind procurori.

În mod explicit, în cauza Kovesi contra României (2020), Curtea a analizat libertatea de exprimare a unui procuror-șef prin raportare la standarde dezvoltate anterior în cauze privind judecători, fără a face o distincție de principiu între cele două funcții, apreciind că poziția procurorilor în arhitectura statului de drept justifică aplicarea acelorași teste de proporționalitate, mutatis mutandis. Curtea a reținut că procurorii, asemenea judecătorilor, sunt chemați să servească interesul public al justiției și, prin urmare, se află sub incidența acelorași obligații de rezervă și responsabilitate în exprimarea publică.

Aceeași abordare se regăsește și în cauze precum Guja contra Moldovei (Marea Cameră, 2008) sau Morice contra Franței (2015), în care Curtea a tratat procurorii ca actori esențiali ai autorității judiciare, aplicând standarde dezvoltate inițial în privința judecătorilor, adaptate specificului funcției, dar fără a le diminua rigoarea.

În consecință, aplicarea mutatis mutandis a Avizului CCJE nr. 25 (2022) și în privința procurorilor este nu doar legitimă, ci și impusă de logica jurisprudenței CEDO, care privilegiază analiza funcțională a rolului magistratului în statul de drept, iar nu o delimitare formală între judecători și procurori.

Jurisprudența CJUE privind regimul disciplinar al magistraților

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în cauze precum C-64/16 Associaçao Sindical dos Juízes Portugueses, C-619/18 și C-791/19 Comisia c. Polonia și C-585/18 A.K. și alții, că independența judecătorilor și procurorilor constituie o componentă esențială a dreptului la un proces echitabil, iar regimurile disciplinare aplicabile acestora trebuie să fie previzibile, bazate pe criterii clare și să nu poată fi utilizate ca instrumente de presiune pentru opiniile juridice sau pentru participarea la dezbaterea publică privind statul de drept.

Din această jurisprudență rezultă că sancțiunile disciplinare aplicate magistraților trebuie să fie însoțite de garanții procedurale și să fie proporționale, astfel încât să nu creeze un efect de descurajare excesiv asupra exercitării libertății de exprimare, fără însă a exclude, în principiu, posibilitatea sancționării manifestărilor care aduc atingere prestigiului justiției.

Cauza pendinte

Aplicând toate aceste repere jurisprudențiale cauzei de față, Înalta Curte observă că afirmațiile procurorului A. din interviul acordat publicației B. la 16 iulie 2020 nu se limitează la o critică instituțională a unor politici penale sau a unor reforme legislative, ci conțin aprecieri referitoare la competența profesională, atitudinea și reacția unor procurori și demnitari, identificabili în mod direct - procurorul de caz, procurorul general, procurorul-șef DIICOT, ministrul justiției, un fost președinte al CSM; declarațiile au pornit de la modul de soluționare a dosarului penal nr. x/2019 al Direcției de Investigații a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism privind incidentele din data de 10.08.2018, făcându-se afirmații privind activitatea ministrului justiției D., precum și privind procedurile de numire în funcții a procurorilor E. (Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție) și F. (DIICOT).

Având în vedere cauza Danileț, unde Curtea a constatat că instanțele naționale nu au motivat suficient necesitatea sancțiunii și impactul postărilor, în prezenta cauză Înalta Curte va proceda la o analiză detaliată a conținutului, a contextului declarațiilor și a efectului lor potențial asupra încrederii publicului în justiție, având în vedere și faptul că interviul privea o cauză penală în derulare, intens mediatizată.

Astfel, Înalta Curte reține, în acord cu reperele jurisprudențiale degajate din cauzele Danileț și Eminagaoglu, că libertatea de exprimare a magistraților se bucură de o protecție sporită atunci când aceștia se pronunță asupra funcționării justiției și a chestiunilor de interes general.

Curtea a arătat în mod constant că judecătorii și procurorii, prin rolul lor constituțional, sunt chemați să manifeste o rezervă specială în exprimarea publică, pentru a proteja autoritatea și imparțialitatea justiției și pentru a menține încrederea publicului în sistemul judiciar .

Potrivit jurisprudenței, obligația de rezervă nu echivalează cu o interdicție de a participa la dezbaterea publică; dimpotrivă, magistrații pot și uneori trebuie să se exprime asupra chestiunilor de interes general privind funcționarea justiției, statul de drept sau independența sistemului judiciar. Limita este atinsă însă atunci când exprimarea depășește cadrul unei critici instituționale și se transformă în atacuri personale, imputări de rea-credință, insinuări grave sau aprecieri care, prin conținutul, tonul ori contextul lor, sunt apte să submineze încrederea publicului în imparțialitatea și integritatea justiției.

De asemenea, din perspectiva metodologiei de analiză consacrate de Curte, instanța constată că, pentru a stabili dacă o afirmație a unui magistrat încalcă obligația de rezervă trebuie avute în vedere, cumulativ, următoarele elemente:

- contextul în care declarația a fost făcută (inclusiv existența unor cauze pendinte sau a unei expuneri mediatice intense);

- calitatea persoanei care se exprimă și funcția sa în sistemul judiciar, conținutul concret al afirmației (distincția dintre judecăți de valoare și afirmații factuale, precum și baza factuală a acestora);

- forma și tonul exprimării, precum și impactul potențial al declarației asupra încrederii publicului în justiție.

Cu alte cuvinte, analiza nu se reduce la verificarea veridicității afirmației, ci vizează aptitudinea obiectivă a acesteia de a afecta autoritatea și prestigiul puterii judecătorești.

Aplicând toate aceste repere jurisprudențiale declarațiilor procurorului A. redate anterior, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește afirmația de la punctul 4, referitoare la "o atragere artificială a competenței" prin efectuarea unor acte procesuale după reunirea dosarului, aceasta depășește cadrul unei simple opinii asupra politicii penale sau a organizării sistemului judiciar.

Se constată că afirmația induce ideea unei manevre deliberate și nelegitime din partea unor procurori identificați sau identificabili, în legătură cu o cauză penală concretă și intens mediatizată, aflată încă în curs de cercetare și soluționare.

Or, în lipsa unei hotărâri definitive care să constate o asemenea conduită, o astfel de imputare publică este de natură să afecteze percepția asupra imparțialității și probității profesionale a colegilor vizați și, prin ricoșeu, prestigiul justiției.

În ceea ce privește afirmația de la punctul 6, potrivit căreia "ideea pare că nu era să spargă acest dispozitiv, ci să mențină această tensiune", Înalta Curte observă că formularea, deși aparent ipotetică, sugerează o strategie intenționată și reprobabilă a autorităților implicate în gestionarea evenimentelor analizate penal.

Prin asocierea acestei afirmații cu rolul procurorilor care instrumentau cauza, discursul capătă valențe insinuante, susceptibile să alimenteze neîncrederea publicului în obiectivitatea și buna-credință a anchetei penale. Or, jurisprudența CEDO anterior prezentată accentuează necesitatea unei rezerve sporite atunci când un magistrat se pronunță public asupra unor cauze pendinte, tocmai pentru a evita aparența de influențare a cursului procedurilor judiciare.

Afirmația de la punctul 12, care îl vizează pe ministrul justiției, prin referiri la "caracterul lui", "legăturile lui din justiție" și la "asaltul asupra justiției", se îndepărtează și mai pregnant de sfera unei critici instituționale admisibile.

Aceasta combină aprecieri de ordin personal cu judecăți de valoare extrem de severe, formulate într-un limbaj lipsit de moderație, fără delimitarea clară între fapte verificate și opinii.

Prin tonalitatea sa, afirmația este aptă să sugereze existența unor rețele de influență și a unei acțiuni concertate de subminare a justiției; or, potrivit reperelor jurisprudențiale amintite, asemenea exprimări, atunci când provin de la un magistrat în funcție, sunt susceptibile să depășească limitele protecției conferite de art. 10, întrucât afectează în mod direct încrederea publicului în independența instituțiilor judiciare.

În fine, afirmația de la punctul 18, referitoare la trimiterea în judecată a soțului unei persoane aflate într-o funcție de conducere în cadrul DIICOT, chiar însoțită de mențiunea formală privind respectarea prezumției de nevinovăție, pune accent pe "fractura gravă" și pe "potențialul dezastru de imagine" al instituției.

Înalta Curte reține că evocarea publică a unei situații procesuale concrete, aflate încă în curs de soluționare, într-un registru care sugerează incompatibilitatea morală sau instituțională a persoanei vizate, este de natură să afecteze atât dreptul acesteia la respectarea reputației, cât și imaginea de imparțialitate a parchetului. Reperele jurisprudențiale anterior amintite impun o prudență deosebită magistraților, în declarațiile referitoare la persoane care nu au fost judecate definitiv, tocmai pentru a evita subminarea prezumției de nevinovăție și a încrederii publice în justiție.

În concluzie, analizate prin prisma criteriilor desprinse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind art. 10 din Convenție, afirmațiile de la punctele 4, 6, 12 și 18 nu se mai circumscriu exercițiului legitim al libertății de exprimar