ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 956/2024

Ședința publică din data de 25 aprilie 2024

Asupra recursurilor civile de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

A. Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 18 martie 2021 reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN (FNGCIMM) a chemat în judecată pârâta A. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata daunelor interese în valoare de 711.257,21 RON, datorate în baza art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru plafon de garantare nr. 177/2012, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, având în vedere că pârâta poprit în mod nejustificat conturile bancare ale reclamantei.

B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1291 din 6 iunie 2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN în contradictoriu cu pârâta A. S.A. ca neîntemeiată.

C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, apreciind că hotărârea apelată contravine dispozițiilor art. 1170, art. 1268, alin. (3), art. 1270, art. 1350, art. 1353, art. 1538 și art. 1548 C. civ. și solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Pârâta A. S.A. a format apel incident cu referire la excepția prescripției dreptului la acțiune.

Prescripția a început să curgă la data înființării popririi sau, cel mai târziu, la data admiterii contestației la executare. Prin urmare, prescripția s-a împlinit la data de 8 decembrie 2019, sau, subsidiar, la data de 20 februarie 2021, iar cererea de chemare în judecată s-a introdus la data de 18 martie 2021. Formularea cererii de ordonanță de plată nu a avut efect întreruptiv în sensul art. 2.539 C. civ.. Acest efect nu poate fi reținut pentru că cererea prezentă este vădit neîntemeiată.

D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 902/A 7 din 7 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul- reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinței civile nr. 1291 din 6 iunie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.A. împotriva aceleiași sentințe și a schimbat sentința apelată în sensul admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - IFN ca fiind prescrisă; a obligat apelantul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON.

E. Considerentele deciziei Curții de Apel.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut în esență următoarele:

Întemeindu-se pe clauza 12.3 din Convenția Cadru - Plafon de Garantare, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN ("Fondul") a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. ("Finanțatorul" sau "Banca") la plata daunelor-interese în cuantum egal sumelor poprite.

În apărare, Banca a ridicat excepția prescripției dreptului la acțiune și excepția nulității absolute a clauzei pe motivul încălcării accesului la justiție, alternativ propunând validarea clauzei, însă numai dacă se interpretează clauza în sensul că ar reglementa, convențional, o întoarcere a executării silite.

Potrivit clauzei, reaua-credință este prezumată dacă Banca solicită înființarea popririi ulterior comunicării refuzului Fondului de plată a garanției, de asemenea fiind precuantificat și prejudiciul suferit de Fond prin exercitarea cu rea-credință a dreptului - la nivelul sumelor poprite, prejudiciu care nu are nicio legătură cu întoarcerea executării silite, pentru că nu se discută prejudiciul patrimonial suferit de debitorul urmărit silit prin executare, ci inițierea executării silite cu rea-credință.

Abuzul de drept afirmat de Fond exista la data înființării popririi, fiind fără relevanță pronunțările ulterioare ale instanțelor asupra contestației la executare. În consecință, astfel cum în mod corect a arătat apelanta-pârâtă, termenul de prescripție a început să curgă la data de 08.12.2016, conform art. 2.532 din C. civ., fiind împlinit, în acord cu prevederile art. 2.517 din C. civ., la data de 08.12.2019.

Potrivit art. 2.539 alin. (2) din C. civ., prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă.

Admițând că cererea de emitere a ordonanței de plată, vizând obținerea titlului executoriu, reprezintă o cerere de chemare în judecată în sensul art. 2.539 alin. (2) din C. civ., se observă că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 17.03.2021, iar soluția pronunțată în procedură simplificată a rămas definitivă la data de 13.01.2021 - Sentința civilă nr. 34/13.01.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020.

Analizând în continuare efectele clauzei contractuale, Curtea reține că, potrivit art. 1.538 din C. civ., clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale, iar creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu.

În acord cu opinia apelantei-pârâte, Curtea constată că reglementarea contractuală în discuție este similară reglementării legale a reținerii garanției de bună conduită - art. 271

1

și art. 271

2

din din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 34/2006, introduse prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 51/2014, dispoziții analizate de Curtea Constituțională. Potrivit Deciziei nr. 5/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții (publicată în M.Of. nr. 188/19.03.2015), garanția de bună conduită are semnificația unei cauțiuni menite să asigure exercitarea corespunzătoare și neabuzivă a drepturilor procesuale, cu toate consecințele procesuale care decurg din finalitatea urmărită prin instituirea acesteia.

Curtea a constatat că dispozițiile legale sunt neconstituționale, întrucât este îngrădit accesul liber la justiție - art. 21 alin. (1) din Constituție, prin descurajarea contestatorului de a formula o contestație/cerere/plângere, considerându-se de plano că orice respingere se convertește într-o sancțiune pentru un comportament necorespunzător. De asemenea, Curtea a constatat că prin reținerea necondiționată a acestei garanții de bună conduită este afectat și dreptul de proprietate privată prevăzut de art. 44 din Constituție, diminuarea patrimoniului autorilor contestațiilor/cererilor/plângerilor neputând fi consecința directă a exercitării unui drept sau libertăți fundamentale, respectiv a unui drept procesual.

Prin urmare, clauza nu poate fi calificată ca fiind "clauză penală" în sensul art. 1.538 din C. civ., astfel cum a propus Fondul și cu atât mai puțin ca o clauză care ar substitui efectele întoarcerii executării silite, astfel cum a propus Banca; clauza se referă neechivoc la un cumul, sumelor restituite ca urmare a anulării actelor de executare adăugându-li-se daune-interese. Ceea ce poate fi însă admis este că părțile au înțeles să preevalueze prejudiciul decurgând dintr-un abuz de drept procesual, deci nu scutește Fondul de obligația probării relei-credințe.

Or, în speță nu numai că nu s-a constatat demararea unei executări silite vădit nelegale, ci chiar s-a constatat, într-o primă instanță, caracterul "justificat" al popririi, contestația la executare fiind respinsă, soluție care exclude prin ea însăși abuzul de drept.

Sancționarea Băncii pe motiv că a considerat refuzul nejustificat și a inițiat executarea silită, în condițiile în care interpretarea sa a fost identică unei instanțe de judecată, exclusiv pe considerentul că primise comunicarea refuzului, astfel cum ar impune clauza contractuală, nu este posibilă.

În orice caz, afirmând conduita neconformă ce ar fi supusă vreunei sancțiuni prestabilite contractual, apelantul-reclamant nu a indicat care anume ar fi fost modalitatea în care Banca, considerând nejustificat refuzul Fondului, ar fi putut obține plata garanției, fără a fi acuzată de conduită neconformă.

Prin urmare, o conduită excluzând intervenția instanței nu putea fi impusă și, acceptând interpretarea apelantului-reclamant, o conduită impunând intervenția instanței nu era posibilă. În aceste condiții, Curtea nu identifică care anume era conduita Băncii, permisă contractual, care să facă posibilă afirmarea încălcării contractului de către Fond și, în consecință, să determine respectarea contractului.

F. Soluția pronunțată asupra cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 902/A din 7 iunie 2023.

Prin decizia nr. 1698/A din 6 noiembrie 2023 Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins excepția inadmisibilității; a admis cererea formulată de A. S.A. și a completat dispozitivul deciziei civile nr. 902/A din 7 iunie 2023 în sensul că obligă apelantul și la plata sumei de 10.479,09 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

G. Calea de atac împotriva deciziei nr. 902/A din 7 iunie 2023 și a deciziei nr. 1698/A din 6 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Decizia nr. 902/A din 7 iunie 2023 este criticată de recurentul-reclamant sub următoarele motive de nelegalitate:

În cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanța de apel a considerat că, deși a fost schimbată în tot prin decizia nr. 666 din 20 februarie 2018, sentința civilă nr. 2663 din 3 aprilie 2017 dovedește "caracterul justificat al popririi" și validează conduita băncii, întrucât "interpretarea sa a fost identică unei instanțe de judecată". Această sentință civilă este nulă și nu produce efecte juridice, neputând fi utilizată ca suport al raționamentului juridic care a stat la baza pronunțării deciziei recurate decât prin încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei definitive. Potrivit jurisprudenței CEDO, aceasta constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenție.

Instanța nu a validat autoritatea de lucru judecat definitivă a deciziei nr. 666/2018, fără nici o justificare legală. Au fost încălcate prevederile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., în dosarul nr. x/2016 fiind tranșată definitiv chestiunea litigioasă dintre părți în sensul constatării caracterului nejustificat al popririi.

Instanța a judecat cauza raportându-se la aspecte străine, respectiv la garanția de bancă conduită din materia achizițiilor publice și la Decizia Curții Constituționale nr. 5/2015, prin care s-a constatat neconstituționalitatea art. 271

1

și art. 271

2

din O.U.G. nr. 34/2006, introduse prin O.U.G. nr. 51/2014.

Nu a fost respectat rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, cauza nefiind cercetată în mod efectiv, ceea ce a dus la neînțelegerea corectă a raporturilor juridice deduse judecății și la pronunțarea unei hotărâri nelegale.

Instanța califică clauza ca asociată unei conduite neconforme pe baza a ceea ce "pare", raportându-se în mod exclusiv la ordinea alineatelor articolului 12.3 și nu prin stabilirea și aplicarea normelor de drept considerate incidente în speță. Hotărârea este rezultatul raportării la elemente fără legătură cu cauza și la supoziții.

Instanța nu a respectat exigențele prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea recurată nu cuprinde o motivare clară și coerentă, aceasta fiind compusă parțial din motive contradictorii și parțial din motive străine de cauză -fiind incident art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța nu s-a pronunțat cu privire la motivul de suspendare prevăzut de dispozițiile art. 41 al anexei la Decretul nr. 195/2020 și art. 62 al anexei la Decretul nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României.

Hotărârea instanței încalcă prevederile art. 397 C. proc. civ., reținându-se în mod greșit că instanța a fost învestită să analizeze dacă intimata a săvârșit un abuz de drept prin instituirea popririi în mod nejustificat. Prin cererea introductivă s-a solicitat să se constate activarea clauzei penale prevăzute de art. 12.3 din Convenție, ca urmare a popririi nejustificate a conturilor recurentei, aspect cu privire la care există putere de lucru judecat.

În cauză sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Astfel, soluția privind prescripția dreptului material la acțiune lipsește de efecte clauza art. 12.3 alin. (3) și încalcă prevederile art. 2523, art. 2524 alin. (1), art. 2537 pct. 4, art. 2539 alin. (2) teza finală și art. 2540 C. civ.

Se reține în mod greșit că termenul de prescripție al dreptului material la acțiune a început să curgă la data înființării popririi. Poprirea a fost invalidată prin decizia civilă nr. 666/2018 din 20 februarie 2018 prin care executarea silită inițiată în dosarul execuțional nr. x/2019 a fost anulată în întregime.

Data de la care începe să curgă prescripția este data pronunțării deciziei civile nr. 666 din 20 februarie 2018.

Instanța nu a aplicat prevederile art. 2537 pct. 4 și art. 2540 C. civ., deși cererea de emitere a ordonanței de plată a fost depusă în termen de șase luni prevăzut de lege, deci prescripția era întreruptă la data somației, 15 octombrie 2019. În raport cu această dată a început să curgă o nouă prescripție, care se împlinea la 13 octombrie 2022. Acțiunea în daune interese a recurentului-reclamant a fost depusă la 17 martie 2021, în termenul legal de prescripție.

Soluția privind calificarea clauzei 12.3 din Convenție ca nefiind o clauză penală încalcă prevederile art. 1170, art. 1268 alin. (3), art. 1270, art. 1350, art. 1353, art. 1538, art. 1548 C. civ.

Părțile au stabilit la art. 12.3 o clauză penală prin care banca își asumă o obligație principală, respectiv să nu poprească în mod nejustificat conturile recurentului-reclamant.

Clauza art. 12.3 alin. (3) a fost lipsită integral de efecte juridice, cu toate că nu a fost anulată, întrucât aplicând raționamentul instanței recurentul nu va avea niciodată dreptul la daune interese. Conduita reglementată contractual constă în obligația de a nu face, respectiv abținerea de la instituirea popririi nejustificate.

Decizia băncii de a înființa poprirea, în contextul în care, în calitatea sa de profesionist în sistemul financiar-bancar, cunoștea consecințele incidenței art. 12.3 alin. (3) din Convenție nu fac decât să accentueze conduita nelegală a acesteia.

Soluția instanței de apel este nelegală, ignoră voința părților și efectele juridice pe care acestea au înțeles să le dea prevederilor contractuale, golind de conținut clauzele contractuale și cauza pentru care art. 12.3 alin. (3) din Convenție a fost stabilit în forma asumată în mod clar de bancă, impunându-se să fie cenzurată de instanța de recurs.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - IFN a declarat recurs și împotriva deciziei nr. 1698/A din 6 noiembrie 2023, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate.

Această hotărâre nu respectă prevederile art. 21 din Constituția României, care reiau prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Dreptul de acces la o instanță este restrâns în mod arbitrar prin impunerea unei sarcini financiare considerabile/exagerate.

În raport de prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. s-a solicitat instanței de apel reducerea onorariului avocațial în cuantum de 10.479,09 RON deoarece este nejustificat de mare prin raportare la lipsa unei complexități deosebite a cauzei deduse judecății, modalitatea concretă de soluționare a acesteia și munca prestată de avocat.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și în rejudecare reducerea onorariului avocațial în cuantum de 10.479,09 RON solicitat de A. S.A. în apel.

H. Analizând deciziile recurate prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursurile ca fondate și acestea urmează a fi admise pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei nr. 902/A din 7 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Aceste dispoziții constituie dreptul comun în materia nulității actelor de procedură, adică acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, altele decât cele prevăzute la pct. 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs. Acest motiv de recurs acoperă toate neregularitățile procedurale săvârșite la instanțele de fond.

În cauză este întemeiată critica recurentului-reclamant potrivit căreia instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al deciziei civile nr. 666 din 20 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul București. Prin această decizie a fost schimbată în tot sentința civilă nr. 2663 din 3 aprilie 2017 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1, în sensul admiterii contestației la executare, anulării încheierii de încuviințare a executării silite, anulării actelor de executare din dosarul nr. x/2016 și întoarcerii executării silite prin obligarea A. S.A. la restituirea către Fond a sumelor de 145.396,26 Eur și 15.325,08 RON.

Curtea de Apel a reținut cu toate acestea că "în speță nu numai că nu s-a constatat demararea unei executări silite vădit nelegale, ci chiar s-a constatat, într-o primă instanță, caracterul "justificat" al popririi, contestația la executare fiind respinsă, soluție care exclude prin ea însăși abuzul de drept".

Prin decizia nr. 666/2018, Tribunalul București a tranșat definitiv chestiunea caracterului nejustificat al popririi, iar instanța de apel trebuia să respecte efectul pozitiv al acestei hotărâri judecătorești.

Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că nu este fondată critica privind nerespectarea rolului activ al judecătorului și necercetarea în mod efectiv a cauzei. În realitate, cauza a fost cercetată în mod efectiv, instanța făcând însă o interpretare greșită a clauzei penale inserate în Convenția încheiată între părți, astfel cum se va arăta atunci când se va analiza motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant critică decizia recurată și din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Instanța de apel a răspuns criticilor formulate prin cererea de apel, astfel că nu se poate reține că decizia recurată este nemotivată. De asemenea, decizia atacată nu se fundamentează pe motive contradictorii, deși raționamentul instanței de apel este greșit.

Este adevărat că prin considerentele deciziei recurate sunt reținute motive străine de natura cauzei, respectiv cele în care se reține că reglementarea contractuală în discuție este similară reglementării legale a reținerii garanției de bună conduită - art. 271

1

și art. 271

2

din O.U.G. nr. 34/2006, introduse prin O.U.G. nr. 51/2014, dispoziții analizate de Curtea Constituțională. Considerentele deciziei recurate privind argumentația din Decizia CCR nr. 5/2015 nu au nici o legătură cu prezenta cauză.

Cu toate acestea, nu sunt întrunite cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care permit casarea unei hotărâri în situația în care aceasta cuprinde "numai motive străine de natura cauzei", ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Acest motiv presupune că instanța de fond a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, sau le-a aplicat greșit.

Contrar celor reținute prin decizia recurată, data de la care începe să curgă termenul de prescripție este data pronunțării deciziei civile nr. 666/2018 a Tribunalului București, respectiv 20 februarie 2018.

Executarea silită a fost încuviințată de instanța de executare, iar poprirea a fost invalidată prin decizia nr. 666/2018, prin care executarea silită a fost anulată, așadar la data pronunțării acestei decizii începe să curgă termenul de prescripție de trei ani.

Reținând că potrivit dispozițiilor art. 41 din Decretul nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, prescripțiile și termenele de decădere se suspendă pe toată durata stării de urgență, respectiv perioada 16 martie 2020 - 15 mai 2020, acțiunea recurentului-reclamant formulată la 17 martie 2021 nu este prescrisă așa cum în mod greșit a reținut instanța de apel, fiind depusă în termen.

Clauza pe care trebuia să o interpreteze instanța este cea prevăzută de art. 12.3 alin. (3) din Convenția încheiată de părți, potrivit căreia "În cazul inițierii de către Finanțator a procedurii de executare silită asupra Fondului prin înființarea nejustificată de popriri, în situațiile în care garanțiile au fost excluse din plafon în conformitate cu art. 78 alin. (1) și (2), precum și în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute la Capitolul 9 din Convenție și a comunicat Băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat".

Această clauză trebuie interpretată conform regulilor de interpretare a convențiilor stabilite prin lege.

Interpretarea contractului după voința reală a părților trebuia realizată de instanța de apel prin raportare la elementele menționate, cu titlu exemplificativ în alin. (2) al art. 1266 C. civ., respectiv scopul clauzei contractuale, negocierile purtate, practicile statornicite între părți și comportamentul lor ulterior încheierii contractului.

În privința scopului clauzei inserate în art. 12.3 alin. (3), aceasta este o clauză penală, în sensul art. 1538 C. civ., respectiv o convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării unei obligații asumate de debitor.

Scopul clauzei penale trebuie analizat în legătură cu jurisprudența în materia executărilor silite pornite de bănci împotriva Fondului. Astfel, la nivelul instanțelor naționale nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la natura de titlu executoriu a notificării de includere în plafonul de garantare acceptată de Fond prin confirmare, aspect ce rezultă din decizia nr. 26 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Cu toate că recursul în interesul legii formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respins ca inadmisibil, motivul respingerii nu a fost dat de inexistența practicii neunitare, ci de faptul că nu s-a identificat în mod corect norma a cărei interpretare a generat această jurisprudență neunitară, respectiv art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006.

În mod greșit a reținut instanța de apel faptul că exercitarea dreptului de a pretinde executarea silită este calificată ca abuz de drept procesual de clauza contractuală.

Prin clauza contractuală prevăzută la art. 12.3 alin. (3) din Convenție, banca și-a asumat o obligație de a nu face, respectiv de a nu iniția executări silite în cazul unui refuz de plată comunicat băncii, înainte de a se verifica temeinicia acestui refuz pe calea dreptului comun. Prin Convenție este prohibită doar executarea silită prin poprirea conturilor și nu orice formă de executare silită.

În situația în care Fondul refuză plata garanției, acest refuz poate fi contestat în justiție, pe calea unei acțiuni de drept comun. De altfel, la nivelul instanțelor judecătorești, inclusiv Înalta Curte de Casație și Justiție există o practică judiciară constantă în care acțiunile în plata garanției promovate de bănci în contradictoriu cu Fondul sunt soluționate pe fond, fără a se pune în discuție o eventuală lipsă de interes. Așadar, există o jurisprudență consolidată în sensul lipsei caracterului de titlu executoriu a contractului de garanție personală încheiat de părți.

Potrivit dispozițiilor art. 1267 C. civ., clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Prin alin. (1) și (2) al articolului 12.3 din Convenția părților se stabilește că orice neînțelegeri dintre părți, referitoare inclusiv la executarea contractului, să fie soluționate, în principal, pe cale amiabilă prin conciliere și, în situația în care concilierea rămâne fără rezultat, litigiul să fie dedus judecății instanțelor competente sau să fie soluționat prin mediere.

În acest context, alin. (3) instituie o sancțiune pentru bancă în situația în care aceasta demarează executarea silită prin poprire, fără a urma în prealabil, etapele de soluționare a diferendului astfel cum sunt stabilite de clauza contractuală în ansamblul său.

În mod greșit a reținut instanța de apel faptul că potrivit clauzei, reaua-credință este prezumată dacă banca solicită înființarea popririi ulterior comunicării refuzului Fondului de plată a garanției, de asemenea fiind precuantificat și prejudiciul suferit de Fond prin exercitarea cu rea-credință a dreptului.

În realitate, clauza penală din cuprinsul art. 12.3 din Convenție sancționează inițierea de către bancă a procedurii de executare silită prin poprire, atunci când Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției și a comunicat băncii decizia sa.

Considerentele instanței de apel privind reaua-credință a băncii și abuzul de drept procesual pe care l-ar cuprinde clauza penală sunt greșite, instanța interpretând clauza contractuală nu în sensul în care produce efecte, ci în acela în care nu ar putea produce niciunul, contrar prevederilor art. 1268 alin. (3) C. civ.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciind că în cauză există motive de nelegalitate care impun casarea deciziei recurate, potrivit dispozițiilor art. 497 teza I C. proc. civ., recursul urmează a fi admis, decizia va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Ca o consecință a admiterii acestui recurs, reținând că prin decizia civilă nr. 1698/A din 6 noiembrie 2023 s-a dispus completarea dispozitivului deciziei nr. 902/2023, urmează a fi admis și recursul împotriva acestei decizii, nefiind necesar a se mai analiza motivele acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 902/A din 7 iunie 2023 și a deciziei civile nr. 1698/A din 6 noiembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care le casează și trimite cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 25 aprilie 2024.