ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1822/2022

Ședința publică din data de 29 septembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 02.12.2020 reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII SA-IFN a chemat în judecată pe pârâta A. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata prejudiciului în valoare de 373.706,09 RON cauzat prin fapta juridică ilicită săvârșită de aceasta, suma ce se va actualiza cu dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin, (2) indice 1 din O.G. nr. 13/2011; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru, precum și orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului, conform dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1432/25.05.2021, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA-IFN în contradictoriu cu pârâta A., ca neîntemeiată. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.799,82 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel apelantul – reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – IFN, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinței apelate cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată, apelul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București – secția a V-a Civilă sub nr. x/2020 din data de 19.08.2021.

Prin decizia nr. 2112 din 29 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a fost respins apelul formulat de apelantul – reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – IFN, împotriva sentinței civile nr. 1432/25.05.2021, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2020, având ca obiect pretenții, în contradictoriu cu intimata – pârâtă A. S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 2112 din 29 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a formulat recurs reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A.-IFN.

Recurentul a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul arată că soluția instanței de apel este motivată în mod contradictoriu întrucât nu se poate accepta că intimata nu se afla în culpă, deși nu i-a predat titlurile executorii, aceasta neexecutand o obligație esențială prevăzută de Convenție și contractele de mandat. De asemenea, nu se poate reține lipsa culpei, concomitent cu faptul că nepredarea titlurilor a pus recurenta în imposibilitatea de a face dovada că au existat bunuri care puteau îndestula creanța.

După ce se reține că din cauza nepredării titlurilor nu s-a putut dovedi ca au existat bunuri care puteau îndestula creanța, instanța a concluzionat, fără să motiveze, că prejudiciul încercat nu decurge din nerespectarea obligațiilor contractuale de către intimata, ci din lipsa bunurilor de executat, având în vedere că nepredarea titlurilor reprezintă neexecutarea unei obligații contractuale și, în plus, lipsa bunurilor nu a fost dovedită până la momentul împlinirii prescripției dreptului de a obține executarea silită a debitorilor (29.08.2020), ci doar punctual pentru data de 29.08.2017.

Un alt aspect considerat nemotivat este acela că instanța a reținut că, "Pe de altă parte, cum renunțarea la recuperarea creanței de la garant s-a produs pe data de 22.09.2020, obligația de predare a titlurilor originale a devenit eficace și scadentă la aceeași dată și a fost executată de îndată de către A.."

Recurentul susține că banca nu a făcut niciun demers pentru reluarea executării silite în decursul a 3 ani de la data constatării insolvabilității debitorilor (29.08.2017) și nu a predat titurile în timp util. Predarea s-a făcut tardiv, doar ca urmare a solicitărilor repetate ale recurentului.

În aceste condiții, este evident că renunțarea s-a produs la data de 29.08.2017 și nu cum în mod nemotivat a reținut instanța, respectiv la data de 22.09.2020.

Raționamentul instanței este greșit întrucât convenția nu prevede că obligația de predare a titlurilor poate fi executată oricând, iar potrivit legii, aceasta trebuie executată cu bună-credință și în mod util, astfel încât să existe posibilitatea începerii unei executări silite proprii.

De asemenea, concluzia apare ca nemotivată și în raport cu prevederile art. 10.7 din Convenție, potrivit cărora în termen de 5 zile de la data încheierii nr. 1/29.08.2017, emisă în dosarul nr. x/2013, intimata avea obligația de a transmite comunicarea privind finalizarea procedurilor de valorificare a garanțiilor accesorii finanțării garantate. Potrivit acestei clauze, comunicarea trebuia transmisă cel mai târziu la data de 04.08.2017, însă banca a executat obligația abia 3 ani mai târziu, respectiv la data de 22.09.2020, prin adresa înregistrată cu numărul x.

În același sens este și concluzia conform căreia: "nu prezintă relevanță temeiul de drept ce caracterizează renunțarea intimatei, atât timp cât prin aceasta apelanta nu a fost împiedicată de la a-si îndestula creanța. " Or, tocmai renunțarea considerată a fi produsă la data de 22.09.2020 a pus recurentul în imposibilitatea reluării procedurii de executare silită a debitorilor și a prejudiciat recurentul.

Recurentul consideră că nici concluzia potrivit căreia, chiar dacă titlurile executorii ar fi fost predate în condițiile enunțate de apelanta, aceasta ar fi fost tot în imposibilitatea realizării creanței, întrucât nu s-a făcut dovada ca fideiusorul ar fi avut bunuri ce puteau fi executate silit" nu respectă exigențele motivării unei hotărâri judecătorești.

Instanța de apel nu a efectuat o veritabilă cercetare judecătorească a cauzei, întrucat aceasta ar fi impus stabilirea cu exactitate a drepturilor și obligațiilor părților în raport cu prevederile cap. 8 din Convenție și evaluarea conduitei lor exclusiv în raport cu natura și întinderea acestor drepturi și obligații. În fapt, instanța își bazează întreaga hotărâre pe un element străin de voința părților, care nu se regăsește în Convenție și anume pe faptul că nu s-ar fi făcut proba că debitorii au mai fi dobândit bunuri valorificabile după ce banca a înțeles să renunțe la recuperare.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se arată că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea cerințelor prevăzute de art. 397 C. proc. civ., sub aspectul dezlegării capătului principal de cerere, reținându-se în mod greșit că ar fi fost învestită să se pronunțe cu privire la posibilitatea reluării executării silite în lipsa bunurilor în patrimoniul debitorului, deși s-a solicitat pronunțarea cu privire la angajarea răspunderii civile contractuale a băncii.

Totodată, arată recurentul, instanța a omis să se pronunțe pe criticile privind încălcarea de către bancă a art. 10.7 coroborate cu art. 2019 C. civ., astfel încât apreciază că în cauză devin incidente prevederile art. 497 C. proc. civ. Consideră recurentul că acest mod de soluționare a cauzei nu respectă cerințele art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora instanța trebuie să se pronunțe în limitele stabilite prin cererile și apărările părților.

Astfel, prin cererea introductivă s-a solicitat instanței să dispună cu privire la atragerea răspunderii civile contractuale a băncii, ca urmare a îndeplinirii în mod necorespunzător a obligațiilor asumate convențional, respectiv art. 10.5 art. 10.6, art. 10.7 din Convenție, și obligării intimatei la plata sumei de 373.706,09 RON - cu titlu de daune interese.

Potrivit art. 10.5 din Convenție, sumele rezultate din executarea garanțiilor se împart între Bancă și Fond, proporțional cu riscul asumat de fiecare dintre părți. Conform art. 10.6 si art. 10.7 din Convenție, în situația în care banca nu va continua executarea silită pornită împotriva garanților, aceasta are obligația de a preda titlurile executorii însoțite de o declarație specifică.

Convenția nu distinge între motivele pentru care banca optează să nu continue executarea silită, fiind obligată așadar să predea titlurile în toate situațiile în care renunță la reluarea executării fără a avea dreptul să aprecieze în mod unilateral și să nu facă predarea.

Cu nerespectarea prevederilor art. 10.6 si art. 10.7 din Convenție precum și a dispozițiilor art. 2019 C. civ., banca nu a procedat în timp util la predarea titlurilor executorii deținute împotriva debitorilor-garanți și nici nu a comunicat documentația necesară efectuării între Banca și Fond a regularizării sumelor încasate în procedurile de recuperare, nu a dat socoteală despre îndeplinirea mandatului și nu a remis în calitate de mandant tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale.

Printr-o altă critică recurentul arată că instanța nu a arătat motivele pentru care a înțeles să înlăture, fără a le analiza, susținerile referitoare la angajarea răspunderii civile a intimatei. Prin hotărârea recurată nu se arată în mod coerent care sunt motivele pentru care s-a considerat ca intimata nu este în culpă, deși predarea titlurilor trebuia făcută în toate situațiile în care se renunța la recuperarea creanței și nu sub condiția ca debitorii să mai fi dobândit bunuri urmaribile.

Instanța de apel susține întreaga motivare pe considerentul că nereluarea executării silite nu ar fi imputabilă băncii în considerarea faptului că recurentul nu ar fi făcut dovada existenței bunurilor în patrimoniul debitorului.

Consideră că aceasta este o interpretare greșit a prevederilor art. 249 C. proc. civ. potrivit cărora sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva în cursul procesului. Apreciază recurentul că banca și nicidecum Fondul, este cea care trebuia să facă dovada susținerilor sale, respectiv că ulterior încetării executării silite pentru motivele prevăzute de art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., beneficiarul nu ar mai fi dobândit bunuri in patrimoniu.

Precizează recurentul că lipsa bunurilor în patrimoniul debitorului este o situație temporară, ce nu împiedică banca să reia executarea silită asupra veniturilor acestuia sau a bunurilor pe care acesta le putea dobândit ulterior datei la care s-a constatat insolvabilitatea, iar Convenția nu condiționează obligația de predare a titlurilor însoțită de declarația specifică, de situația patrimoniului debitorilor.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurentul susține că prin decizia atacată au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1073, art. 1079, art. 1081 și art. 1082 din vechiul C. civ., art. 1530, art. 2019 alin. (1), art. 2037 din noul C. civ., întrucât prin conduita sa culpabilă banca i-a cauzat un prejudiciu în valoare de 130.281,75 RON, în cauză fiind îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile contractuale a băncii.

În ceea ce privește condiția referitoare la existența unei neexecutări sau executări necorespunzătoare a obligațiilor se arată că, față de împrejurarea ca intimata nu a comunicat documentația necesară efectuării între Bancă și Fond a regularizării sumelor încasate în procedurile de recuperare, nu a dat socoteală despre îndeplinirea mandatului și nu a remis recurentului (în calitate de mandant) tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, în cauză s-a făcut dovada neexecutării corespunzătoare a obligațiilor.

Prin hotărârea atacată s-a reținut ipoteza inexistenței bunurilor de executat în patrimoniul fideiusorului și faptul că nu este vorba despre nerespectarea dispozițiilor contractuale, întrucât culpa intimatei ar subzista doar în ipoteza existenței bunurilor ce puteau fi suspuse executării.

În considerarea prevederilor art. 10.6., părțile nu au avut în vedere renunțarea la executarea silită, în sensul dispozițiilor art. 703 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. ("creditorul a renunțat la executare"), ci au avut în vedere renunțarea la recuperare, adică toate situațiile în care Banca a înțeles să nu mai reia executarea silită a debitorilor săi, având astfel obligația de a preda recurentului titlurile executorii în original.

De asemenea, instanța de apel a mai reținut că renunțarea la recuperarea creanței s-a făcut în data de 22.09.2020. În realitate, intimata a înțeles să renunțe la executarea silită la data de 29.08.2017, când executarea a fost închisă și nu a mai efectuat nici un demers în vederea recuperării creanței de la debitori, și nu la data de 22.09.2020. Astfel băncii îi incumba obligația de a preda titlurile sale în termen de 15 zile calendaristice de la data la care aceasta a renunțat la executarea silită a debitorilor.

Totodată, instanța nu a aplicat dispozițiile art. 1073. 1079 si 1082 C. civ. când, deși a reținut că intimata nu a predat titlurile executorii, neexecutând astfel o obligație contractuală esențială, a considerat că recurentul nu are dreptul la despăgubiri, deși banca avea obligația de a continua procedurile de recuperare a creanței până la acoperirea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării contractului de credit de către beneficiar. Or, prin pasivitatea pe care a vădit-o în executarea mandatului acordat, intimata nu si-a îndeplinit obligațiile contractuale, aspect ce se traduce în existența neîndoielnică a faptei ilicite.

Cea de a doua condiție ce se referă la existența culpei debitorului, care este prezumată prin simplu fapt al neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligației.

Raportat la faptul că intimata nu a justificat pasivitatea în îndeplinirea obligațiilor asumate, în cauză sunt incidente prevederile art. 1082 din C. civ. din 1864, în sarcina băncii operând prezumția de vinovăție.

În ceea ce privește cea de a treia condiție referitoare la existența unui prejudiciu, recurentul arată că acesta constă în suma care nu a mai putut fi recuperată de la debitori ca urmare a pasivității pe care banca a vadit-o în îndeplinirea obligației contractuale.

Referitor la cea de a patra condiție ce impune existența unui raport de cauzalitate pentru angajarea răspunderii contractuale și obligarea la plata de daune interese apreciază recurentul că în cauză a fost probat că prejudiciul cauzat este consecința neîndeplinirii de către intimata a obligațiilor asumate.

Fata de îndeplinirea tuturor acestor condiții și existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit, apreciază că se impunea angajarea răspunderii civile a intimatei.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat nulitatea parțială a recursului cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar pentru restul motivelor de recurs invocate a solicitat respingerea acestora ca nefondate.

La termenul din data de 29 septembrie 2022, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursul și a reținut următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține ca fiind o apărare de fond excepția nulității parțiale a recursului invocată de intimată, având în vedere că sancțiunea nulității recursului nu poate privi lipsa criticilor referitoare doar la un motiv de recurs, ci numai la întreaga cerere de recurs.

Prin decizia atacată s-a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată este prejudiciul pretins de recurent generat de nepredarea de către intimată, în interiorul termenului de prescripție, a titlurilor executorii în original, pentru a putea efectua propriile demersuri în vederea executării silite a debitorului.

Așadar, temeiul pretențiilor este nerespectarea obligațiilor contractuale ale art. 10.6 din Convenție și prin contractele de mandat nr. x în temeiul cărora părțile au convenit ca valorificarea garanțiilor accesorii finanțărilor garantate să fie inițiată de către intimată, aceasta fiind împuternicită să participe în numele și contul apelantei la distribuirea sumelor rezultate.

Analizând actele dosarului instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe conform căruia executarea silită a încetat în baza art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ca urmare a lipsei bunurilor urmăribile, iar nu ca o consecință a renunțării de către intimată la executare, potrivit art. 703 alin. (1) pct. 3 din același act normativ.

Raportat la această situație de fapt, instanța de apel a reținut că intimata nu este culpabilă pentru prejudiciul pretins de recurent.

Prin cererea de recurs s-au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a susținut că decizia atacată nu este motivată deoarece instanța de apel a arătat, pe de o parte, că prejudiciul pretins nu decurge din nepredarea titlurilor executorii ci din lipsa bunurilor urmăribile, iar pe de altă parte, că renunțarea intimatei la dreptul de a urmări silit debitoarea a avut loc la data de 22.09.2020, iar nu la momentul la care executarea silită a încetat.

Înalta Curte reține această critică ca nefondată având în vedere faptul că din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța de apel a analizat temeinicia pretențiilor recurentului reieșind cu evidență faptul că susținerile recurentului privind culpa intimatei în producerea prejudiciului nu sunt susținute probator.

Faptul că instanța de apel nu a achiesat la teza recurentului că prejudiciul este cauzat de nepredarea la timp a titlurilor executorii sau de neefectuarea unor demersuri suplimentare de recuperare a creanței de către intimată, nu echivalează cu încălcarea obligației de motivare a hotărârii judecătorești.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Obligația de motivare prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. presupune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei și de circumstanțele acesteia.

În consecință, vor fi înlăturate criticile care privesc nemotivarea deciziei având în vedere că instanța de apel a motivat problema de drept esențială referitoare la culpa intimatei din perspectiva respectării contractelor de mandat încheiate cu recurentul.

Recurentul a invocat și caracterul contradictoriu al motivării hotărârii, arătând că atât timp cât instanța de apel a reținut, pe de o parte, că pentru a putea fi angajată răspunderea băncii, trebuia dovedită lipsa bunurilor urmăribile ale debitoarei, iar pe de altă parte, această dovadă nu s-a putut face din cauză că intimata nu a predat recurentului titlurile executorii.

Și această critică este nefondată având în vedere că din considerentele deciziei atacate rezultă în mod neechivoc faptul că prejudiciul afirmat de recurent este doar unul potențial și că acesta nu a fost dovedit, dar și faptul că nepredarea titlurilor la momentul încetării executării silite nu reprezintă cauza producerii prejudiciului ci lipsa bunurilor urmăribile.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentul a susținut că hotărârea este dată cu încălcarea cerințelor prevăzute de art. 397 C. proc. civ., sub aspectul dezlegării capătului principal de cerere, deoarece instanța a reținut greșit că ar fi fost învestită să se pronunțe cu privire la posibilitatea reluării executării silite în lipsa bunurilor în patrimoniul debitorului, deși s-a solicitat pronunțarea cu privire la angajarea răspunderii civile contractuale a băncii.

Critica este nefondată, instanța de apel pronunțându-se în limitele cadrului procesual. Astfel, în motivarea soluției de respingere a apelului, instanța a reținut faptul că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale câtă vreme imposibilitatea recurentului de a-și recupera creanța a fost generată de lipsa bunurilor urmăribile, iar nu de culpa intimatei.

Înalta Curte va înlătura ca nefondate și criticile recurentului prin care se arată că au fost interpretate greșit prevederilor art. 249 C. proc. civ. potrivit cărora sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva în cursul procesului, în sensul că băncii aparține probarea că, ulterior încetării executării silite pentru motivele prevăzute de art. 703 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., beneficiarul nu ar mai fi dobândit bunuri in patrimoniu.

Contrar susținerilor recurentului, dispozițiile art. 249 C. proc. civ. au fost corect aplicate în cauză în contra părții active a procesului, adică reclamantul, care afirmă posibilitatea valorificării unor bunuri ulterior dobândite, iar nu a părții pasive, respectiv pârâtul, care nu emite pretenții ce trebuie dovedite, ci doar combate pretențiile afirmate prin acțiune, faptul negativ invocat neputând de altfel să fie dovedit.

În ceea ce privește critica prin care recurentul arată că instanța a omis să se pronunțe în privința încălcării de către bancă a art. 10.5 art. 10.6, art. 10.7 din Convenție, coroborate cu art. 2019 C. civ., acest mod de soluționare a cauzei nerespectând cerințele art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte o va înlătura ca nefondată instanța de apel reținând că atragerea răspunderii civile contractuale a băncii nu se impune în lipsa culpei acestei părți în privința îndeplinirii obligațiilor asumate convențional.

În lipsa indicării unor dispoziții de drept material sau a unor dispoziții procedurale, critica recurentului privind interpretarea dispozițiilor contractuale rămâne în sfera netemeiniciei deciziei atacate și astfel contravine dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, criticile prin care sunt analizate dispozițiile contractuale din perspectiva proprie a recurentului nu au relevanță pentru analiza legalității deciziei atacate.

Deși recurentul susține teza nemotivării hotărârii acesta nu aduce în realitate argumente în sprijinul nemotivării, ci al nereținerii apărărilor sale.

Or, așa cum s-a arătat deja, instanța de apel a răspuns apărărilor recurentului raportat la situația de fapt rezultată în urma probelor administrate.

Întrucât în urma probatoriului administrat nu a rezultat culpa pârâtei în producerea daunelor invocate instanța de apel a înlăturat susținerile recurentului privind temeinicia pretențiilor sale.

Față de considerentele reținute, constatând că motivele de recurs invocate sunt nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A.-IFN împotriva deciziei civile nr. 2112 din 29 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2022.