ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2387/2023

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2021, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprindere Mici și Mijlocii S.A. - IFN a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 252.561,30 RON cu titlu de daune - interese, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 409 din 4 martie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021 a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția autorității de lucru judecat, invocate de pârâtă, ca neîntemeiate.

A fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN și a fost obligată pârâta A. S.A. să plătească reclamantei suma de 252.561,30 RON reprezentând daune-interese și suma de 6.130,21 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta A. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 586 A din 11 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 409 din 4 martie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că prin decizia atacată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât a aplicat în mod greșit prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., care reglementează autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești definitive, prin raportare la considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

Din considerentele acestei hotărâri rezultă că prima instanța a reținut, în esență, că recurenta a fost de bună-credință atunci când a demarat procedura executării silite, care s-a concretizat prin înființarea unei popriri cu privire la o sumă de bani în cuantum de 252.561,30 RON, precum și faptul că demararea procedurii executării silite nu a fost nejustificată.

Având în vedere că sentința civilă nr. 3906 din 15 iunie 2018 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a fost menținută prin decizia nr. 3574 din 3 noiembrie 2020 a Tribunalului București, se constată că, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., aceste considerente ale sentinței nr. 3906/2018 au autoritate de lucru judecat.

În acest context, recurenta susține că nu este îndeplinită premisa art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru nr. 156/2011, întrucât o instanță judecătorească a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, faptul că lipsește caracterul nejustificat al executării silite și deci, al actelor de executare silită, respectiv instituirea popririi și, cu toate acestea, instanța de apel a menționat că nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat având în vedere că, în dosarul nr. x/2018 executarea silită a fost anulată, având în vedere caracterul său nelegal.

În opinia recurentei, această concluzie este eronată, fiind rezultatul lipsei de înțelegere a premisei art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru nr. 156/2011, premisă care constă în caracterul nejustificat al popririi și nicidecum în nelegalitatea executării silite, astfel cum a reținut instanța.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că prin decizia atacată, instanța de apel

a încălcat și aplicat greșit normele de drept material, respectiv art. 1539 C. civ., care interzic cumulul penalității cu executarea în natură.

Astfel, deși instanța de apel a observat corect că obligația principală este egală cu penalitatea, a omis să observe că reclamanta obținuse deja executarea în natură a obligației principale atunci când cererea acesteia, de întoarcere a executării silite, a fost admisă.

Or, întoarcerea executării silite înseamnă, chiar executarea în natură a obligației prevăzute la art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru, iar Fondul avea la dispoziție două alternative, ori să solicite întoarcerea executării, ori să solicite plata penalității prevăzute în art. 12.3 alin. (3) din Convenție, însă prin raportare la prevederile art. 1539 din C. civ., Fondul nu putea să obțină atât întoarcerea executării silite nelegale, cât și penalitatea egală cu obligația principală, având în vedere că, odată ce prin formularea cererii de întoarcere a executării, Fondul a optat pentru executarea în natură a obligației, nu mai are dreptul să solicite și plata clauzei penale.

Într-o altă critică, recurenta susține că decizia atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor constituționale și legale privitoare la liberul acces la justiție, față de concluzia instanței de apel că art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru este aplicabil în toate cazurile în care există o executare silită nejustificată, însă instanța omite să observe că executarea silită demarată de către Bancă împotriva Fondului nu poate fi de plano nejustificată, pentru că A. deține un titlu executoriu împotriva Fondului.

Astfel, demararea executării silite, în situația în care Fondul refuză plata garanției, reprezintă unica soluție viabilă pentru recurentă de a beneficia de forța coercitivă a statului în scopul soluționării diferendul pe care îl are cu reclamantul, deoarece demararea executării silite este unica manifestare a accesului liber la justiție, reglementat și garantat în art. 21 din Constituția României, în art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și în art. 6 din C. proc. civ., acest drept fiind recunoscut și în legătură cu procedura executării silite, conform art. 6 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin urmare, în situația în care Finanțatorului, care beneficiază de un titlu executoriu, nu i se recunoaște nici posibilitatea demarării executării silite, nici posibilitatea de a se adresa instanțelor în urma refuzului Fondului de a efectua plata garanției, pentru a-l cenzura dacă este nejustificat, atunci recurentei i se neagă în totalitate dreptul fundamental constând în accesul liber la justiție.

În acest context, instanța de apel a apreciat că Banca a fost sancționată nu pentru simplul fapt al demarării procedurii de executare silită împotriva FNGCIMM, ci pentru faptul că a demarat procedura de executare silită, deși știa că nu sunt îndeplinite condițiile de plată a garanției.

Așa fiind, în logica instanței de apel, după ce FNGCIMM îi comunică Băncii că nu sunt îndeplinite condițiile amintite, aceasta nu mai poate acționa în niciun fel, această manifestare de voință a Fondului fiind definitivă pentru Bancă, ceea ce înseamnă că FNGCIMM are libertatea absolută de a refuza plata de fiecare dată când Banca îi adresează o cerere de plată a garanției, acest refuz, independent de caracterul său nelegal neputând fi corectat niciodată de Bancă, însă o asemenea interpretare nu poate fi primită.

Așadar, Finanțatorul nu poate fi penalizat prin clauza prevăzută la art. 12.3 alin. (3) din Convenție pentru simplul motiv că își exercită dreptul fundamental de a apela la justiție, iar o asemenea interpretare a acestei stipulații contractuale și a celei din art. 9.3 alin. (3) din Convenție vine în contradicție cu textele constituționale și legale care susțin acest drept.

Într-o altă critică, se susține că decizia civilă este dată cu încălcarea art. 1268 alin. (3) și a art. 1353 din C. civ., pentru că a interpretat clauza din art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru într-un mod în care aceasta ar fi nulă absolut, prin raportare la prevederile art. 11 și 1169 din C. civ., iar nulitatea absolută ar decurge din limitarea accesului liber la justiție prin intermediul clauzei respective.

În raport cu aceste prevederi, se constată că numai reaua-credință manifestă a Băncii în pornirea executării silite prin poprire, dovedită ca atare, ar atrage răspunderea civilă a acesteia conform art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru.

Totodată, exercitarea cu bună-credință a unui drept este protejată de prevederile art. 1353 din C. civ. împotriva eventualelor pretenții de reparare a unui prejudiciu care ar decurge din această exercitare. Acest text a fost invocat în fața instanței de apel, însă acest argument nu a fost analizat în niciun fel.

Așadar, menținând soluția primei instanțe, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1353 din C. civ., pentru că a permis repararea unui prejudiciu rezultat din exercitarea cu bună-credință a dreptului Băncii de a obține executarea silită în baza unor înscrisuri care, potrivit legii, sunt titluri executorii.

Prin urmare, la fel ca în cazul dispozițiilor analizate de către Curtea Constituțională privitoare la reținerea garanției de bună conduită, aplicarea penalității în orice situație în care se desființează executarea silită inhibă exercițiul unui drept fundamental de către recurentă, aspect ce nu poate fi permis, prin raportare la exigențele constituționale, ale CEDO și ale C. proc. civ. relative la accesul liber la justiție.

Se mai susține că decizia civilă a fost pronunțată cu încălcarea art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., întrucât instanța de apel a validat teza primei instanțe, care presupune că penalitatea nu poate fi considerată excesivă câtă vreme Banca a consimțit la aceasta în momentul semnării Convenției.

În acest context, recurenta arată că dată s-ar admite interpretarea instanței de apel, conform căreia, clauza penală nu poate fi redusă pentru că părțile au inclus-o în contract, înseamnă a admite că niciodată clauza penală nu poate fi redusă, chestiune ce nu poate fi primită.

De asemenea, recurenta susține că penalitatea instituită în art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru este vădit excesivă prin raportare la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea aceleiași Convenții, întrucât unicul prejudiciu ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului dintre ele pentru fapta ilicită descrisă în art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru constă în lipsa de folosință a sumelor de bani poprite, pe perioada scursă între momentul indisponibilizării acestor sume ca efect al înființării popririi și momentul restituirii lor către FNGCIMM ori al încetării indisponibilizării, după caz.

Față de aceste considerente, recurenta se consideră îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 21 august 2023, intimata-reclamantă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a invocat, pe cale de excepție, nulitatea recursului, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii instanței de apel.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 6 septembrie 2023, recurenta a solicitat înlăturarea susținerilor intimatei-reclamante ca fiind nefondate.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. este fondat și va fi admis, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta a făcut o serie de critici referitoare la faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1539 din C. civ., care interzic cumulul penalității cu executarea în natură, având în vedere că deși, Curtea de Apel a observat corect că obligația principală este egală cu penalitatea, a omis să observe că Fondul obținuse deja executarea în natură a obligației principale atunci când cererea acestuia, de întoarcere a executării silite, a fost admisă.

În acest context, se susține că intimatul-reclamant nu putea obține atât restituirea sumei poprite în urma întoarcerii executării silite, cât și plata penalității instituite de art. 12.3 alin. (3) din convenție, întrucât cumulul acestora este interzis de art. 1.539 C. civ.

Referitor la această critică, Înalta Curte reține că acest text de lege interzice cumulul executării în natură a obligației principale cu penalitatea stipulată în temeiul unei clauze penale.

Astfel, patrimoniul debitorului nu poate fi micșorat atât cu prestația aferentă obligației principale, cât și cu penalitatea reprezentând clauza penală.

Or, în prezenta cauză suma poprită nu a aparținut recurentei-pârâte la momentul stipulării clauzei art. 12.3 din convenție, ci intimatului-reclamant, fiind în patrimoniul acestuia din urmă.

În aceste condiții, restituirea sumei poprite prin întoarcerea executării silite, urmată de obligarea recurentei-pârâte la plata penalității instituite de art. 12.3 din convenție, nu conduce la încălcarea dispozițiilor art. 1.539 C. civ. și prin urmare, criticile astfel formulate se constată a fi nefondate.

Într-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de recurs, recurenta susține că decizia atacată este dată cu încălcarea art. 21 din Constituția României, a art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale și a art. 6 din C. proc. civ.

În acest sens, s-a menționat că interpretarea dată clauzei de la art. 12.3 din convenția dedusă judecății este contrară ordinii publice, deoarece are ca efect obstrucționarea dreptului de a cere executarea silită a unui titlu executoriu, fiind afectat dreptul de acces liber la justiție.

Analiza conținutului clauzei de la art. 12.3 alin. (3) din convenția cadru - plafon de garantare nr. 156 din 19 octombrie 2011 relevă că recurentei-pârâte nu îi este suprimat sau obstrucționat dreptul de a cere executarea silită a creanței rezultând din convenția evocată.

Mai susține recurenta, într-o altă critică, că hotărârea atacată este dată cu încălcarea art. 1268 alin. (3) din C. civ., pentru că a interpretat clauza din art. 12.3 alin. (3) din convenția cadru într-un mod în care aceasta ar fi nulă absolut, prin raportare la art. 11 și art. 1169 din C. civ.. Nulitatea absolută ar decurge din limitarea accesului liber la justiție prin intermediul clauzei respective.

În acest context, recurenta arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1353 C. civ. pentru că a permis repararea unui prejudiciu rezultat din exercitarea cu bună-credință a dreptului Băncii de a obține executarea silită în baza unor înscrisuri care, potrivit legii, sunt titluri executorii.

Într-o ultimă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., în condițiile în care, instanța de apel a validat teza expusă de prima instanță, ce presupune că penalitatea nu poate fi considerată excesivă câtă vreme Banca a consimțit la aceasta în momentul semnării Convenției, concluzie cu care recurenta nu este de acord.

Această susținere nu poate fi primită, față de dispozițiile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., întrucât prin clauza art. 12.3. din contractul-cadru, părțile au convenit cuantumul despăgubirii ca fiind egal cu cel al sumelor care au făcut obiectul popririi, respectiv suma de 252.561,30 RON.

De altfel, în raport cu dispozițiile art. 1538 alin. (1) C. civ., clauza înscrisă în art. 12.3 (3) din Convenție are caracterul unei clauze penale, fiind incidente dispozițiile art. 1538 alin. (4) C. civ., conform cărora "creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu".

Astfel, din analiza art. 1538 C. civ. se deduce regula, potrivit căreia, în caz de neexecutare, debitorul datorează penalitatea prevăzută în contract, iar de la această regulă, legiuitorul a statuat două excepții prevăzute de art. 1541 C. civ.: lit. a) reducerea ei când obligația principală a fost executată în parte, iar executarea a profitat creditorului; lit. b) reducerea ei când clauza penală este excesivă, instanța constatând că penalitatea este mult disproporționată față de prejudiciul pe care părțile l-ar fi putut anticipa la încheierea contractului.

În ceea ce privește a doua excepție de la regula enunțată - art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. prevede că instanța poate reduce penalitatea doar în mod excepțional, atunci când este mult disproporționată față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, iar alin. (2) stipulează că penalitatea astfel redusă trebuie, totuși, să rămână superioară obligației principale.

Potrivit clauzei înscrisă la art. 12.3. alin. (3) din Convenție, cuantumul daunelor-interese a fost stabilit de părți ca fiind egal cu valoarea sumelor poprite în mod nejustificat, astfel încât o reducere în sensul dispozițiilor legale evocate nici nu ar putea opera.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta arată că prin decizia atacată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât a aplicat în mod greșit prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., care reglementează autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești definitive, prin raportare la considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 București.

Aceste critici sunt fondate, în considerarea argumentelor ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, în prezenta cauză se reține că între părți a fost încheiat contractul cadru-plafon de garantare nr. x/2021, având ca obiect garantarea de către reclamantă, în calitate de fidejusor, în mod expres, irevocabil și necondiționat a obligațiilor de rambursare a finanțărilor individuale acordate de pârâtă, în calitate de finanțator, beneficiarilor IMM, în limita unui plafon de garantare în sumă de 290000000 RON, aprobat de Fond și în termenii Notificărilor de includere în plafonul de garantare confirmate de Fond, așa cum rezultă din art. 2.1 (1) al contractului încheiat.

Din interpretarea art. 12.3 alin. (3) din contractul cadru-plafon de garantare nr. x/2021 rezultă că, în cazul inițierii de către pârâtă a procedurilor de executare asupra reclamantei prin înființarea nejustificată de popriri, pârâta are obligația de plată a daunelor interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat.

Prin sentința civilă nr. 409/2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă și a admis cererea de chemare în judecată formulată, apreciind, pe de o parte, că din soluția pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosarul nr. x/2018 nu rezultă caracterul justificat al executării silite, ci nelegalitatea acesteia, iar pe de altă parte, că sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii pârâtei conform art. 12.3 alin. (3) din convenția cadru-plafon de garantare nr. x/2011 și obligarea băncii la plata sumei poprite în cadrul procedurii de executare silită.

În considerentele sentinței civile nr. 409/2022, Tribunalul București a reținut că prin sentința civilă nr. 3906 din 15 iunie 2018 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2018 a fost admisă contestația la executare formulată de Fond, au fost anulate toate actele de executare silită efectuate în dosarul de executare deschis la cererea băncii, precum și încheierea de încuviințare a executării silite și s-a dispus întoarcerea executării silite, în sensul obligării Băncii la plata către Fond a sumei de 252.561,30 RON poprite.

În motivarea sentinței nr. 3906/2018, Judecătoria Sector 1 București a reținut următoarele:

"instanța va înlătura și argumentele contestatorului privind exercitarea dreptului de a începe demersurile execuționale de bancă în mod abuziv (...). instituția bancară acționând în limitele legale și convenționale, având la dispoziție un titlu executoriu și un refuz de plată din partea contestatorului întemeiat eronat, (...), pe dispoziții convenționale inaplicabile titlului executoriu exhibat de către bancă (...) refuzul fiind nefondat de altfel în privința celorlalte motive invocate. Admiterea prezentei contestații la executare exclusiv pe motivele invocate în cuprinsul acesteia (...) nu este așadar de natură să atragă concluzia demarării procedurii execuționale de către intimată în mod nejustificat, cu încălcarea dispozițiilor convenționale".

De asemenea, s-a mai reținut că prin decizia civilă nr. 3574 din 3 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018 au fost respinse apelul principal formulat de A. S.A. și apelul incident formulat de Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprindere Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinței civile nr. 3906/2018 pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2018, reținându-se că prima instanță a admis în mod corect contestația la executare, constatând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 9.2 din convenția cadru, deoarece solicitarea de plată nu a fost însoțită de documentația prevăzută la clauza contractuală invocată, iar prin nedepunerea certificatului de atestare fiscală, Banca și-a încălcat obligațiile asumate față de Fond, cererea sa de plată nefiind conformă.

Așadar, din considerentele sentinței nr. 3906/2018 pronunțate de Judecătoria Sector 1 București, rezultă că banca a fost de bună-credință atunci când a demarat procedura executării silite, care s-a concretizat prin înființarea unei popriri cu privire la o sumă de bani în cuantum de 252.561,30 RON și că, demararea procedurii executării silite nu a fost nejustificată.

Având în vedere că sentința civilă nr. 3906 din 15 iunie 2018 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București a fost menținută prin decizia nr. 3574 din 3 noiembrie 2020 a Tribunalului București, se constată că, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., considerentele sentinței nr. 3906/2018 au autoritate de lucru judecat.

În acest context, se reține că nu este îndeplinită condiția premisă a art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru nr. 156/2011, întrucât o instanță judecătorească a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, faptul că lipsește caracterul nejustificat al executării silite, respectiv instituirea popririi și, cu toate acestea, instanța de apel a apreciat că nu poate fi reținută autoritatea de lucru judecat, întrucât în dosarul nr. x/2018, executarea silită a fost anulată, având în vedere caracterul său nelegal.

Această concluzie a instanței de apel apare ca fiind eronată, în raport cu premisa art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru nr. 156/2011, care se referă la caracterul nejustificat al popririi și nicidecum la modul de soluționare a unei contestații la executare silită, în mod generic, astfel cum a reținut instanța.

Așadar, pentru ca art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru nr. 156/2011 să fie aplicabil, este necesar ca o instanță de judecată să rețină că recurenta a demarat procedura de executare silită în mod nejustificat, nefiind suficient ca executarea silită să fi fost anulată, or în cauză, instanța de apel ar fi trebuit să rețină autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2018, câtă vreme s-a constatat deja că Banca nu a demarat în mod nejustificat executarea silită împotriva Fondului.

Cum statuările din sentința evocată anterior au intrat în puterea autorității de lucru judecat, ele nu pot fi repuse în discuție într-un nou proces, impunându-se respectarea lor în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În plus, trebuie subliniat că hotărârile judecătorești produc, în principiu, efecte declarative, în sensul că recunosc sau infirmă drepturi în baza unor situații juridice preexistente, acest efect fiind atașat și sentinței prin care instanța de executare a anulat executarea silită și a dispus întoarcerea executării.

În acest context, instanța de trimitere se va preocupa să analizeze incidența prevederilor din C. proc. civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătorești definitive - art. 430 și 431 din același Cod, în condițiile în care, Curtea de Apel București a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru și că reclamantul este îndreptățit, cu titlu de prejudiciu, la o sumă egală cu cele poprite în cadrul executării silite anulate, respectiv suma de 252.561,30 RON.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 586 A din 11 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 586 A din 11 aprilie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2023.