ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 495/2025

Ședința publică din data de 6 martie 2025

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 01 martie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 612.058,48 de RON și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1170, art. 1270, art. 1523, art. 1531, art. 1535 și art. 1350 din C. civ., dispozițiile din C. proc. civ.

II. Hotărârile pronunțate în cauză:

III. Recursurile declarate:

După prezentarea contextului factual al litigiului, recurenta-reclamantă a susținut că decizia instanței de apel este pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 1266-1267, art. 1268 alin. (3), art. 1270, art. 1350, art. 1538 și art. 1548 din C. civ., critici circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a considerat că susținerile instanței de apel cu privire la neîndeplinirea condiției privind constatarea prealabilă inițierii procedurii de executare silită de către Fond a neîndeplinirii condițiilor de plată a garanției și comunicarea deciziei către bancă, ceea ce a condus la constatarea inexistenței faptei ilicite, sunt lipsite de fundament legal, fiind formulate cu aplicarea greșită/neaplicarea normelor prevăzute de art. 1266, art. 1267 și art. 1268 alin. (3) din C. civ.

În opinia sa, relevant în cauză este că, în data de 28.10.2019, a comunicat băncii notificarea de refuz de plată a garanției nr. x, iar în data de 04.11.2019 a fost emisă adresa de înființare a popririi, conturile sale fiind poprite pentru suma de 612.058.48 RON (garanție+cheltuieli de executare), achitată silit prin OP nr. x din data de 5.11.2019.

Subliniază că refuzul de plată a fost întemeiat pe faptul că banca nu a respectat condițiile de plată a garanției din Convenția nr. 177/2022 prevăzute la art. 9.3 alin. (2), art. 1 pct. 2 și art. 1 pct. 5.

Contrar instanței de apel, din nicio prevedere a art. 12.3 alin. (3) ori a unei alte dispoziții a Convenției 177/2012 nu rezultă că neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției și comunicarea acestora ar trebui să fie prealabile inițierii executării silite, adică formulării cererii de executare silită.

În realitate, potrivit clauzei contractuale indicate, poprirea nejustificată trebuie să fie ulterioară comunicării refuzului de plată a garanției, aspecte care sunt îndeplinite și probate în cauză. Ceea ce se sancționează prin această clauză nu este inițierea executării silite, pe care banca este liberă să o facă, ci indisponibilizarea și plata silită a sumelor poprite făcute fără justificare legală (nejustificat).

Reținând o condiție prealabilă neprevăzută de art. 12.3. alin. (3), instanța, cu aplicarea greșită/neaplicarea dispozițiilor art. 1266, art. 1267 și art. 1268 alin. (3) din C. civ., a modificat înțelegerea părților și a lipsit integral de efecte juridice clauza antementionată.

În baza acelorași argumente, invocă recurenta-reclamantă și o lipsă de motivare a deciziei de apel, întrucât nu este prezentat raționamentul juridic în baza căruia instanța de prim control judiciar a reținut neîndeplinirea condiției prealabile inițierii procedurii de executare silită de către Fond.

Totodată, consideră că, prin preluarea necritică a poziției băncii și nerespectarea de către instanța de apel a obligației de a examina susținerile părților în mod obiectiv, i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil și supremația legii.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susține, contrar opiniei instanței de apel, că activarea clauzei penale nu este condiționată de demararea executării silite, ci de poprirea nejustificată a conturilor reclamantului. Or, instanța de apel, raportând activarea clauzei penale la momentul demarării executării silite, a modificat clauza contractuală, încălcând astfel normele de interpretare a contractelor.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă critică soluția instanței de apel și din perspectiva susținerii că poprirea nejustificată ar trebui să fie cauzată de lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței.

Contrar celor reținute de instanța de prim control judiciar, din conținutul clauzei art. 12.3 alin. (3) rezultă că poprirea trebuie să fi fost înființată fără justificare legală, respectiv: fără un înscris care să aibă caracter de titlu executoriu și/sau fără deținerea unei creanțe certe, lichide și exigibile, fără nicio altă condiție suplimentară.

În dosarul de executare, instanța a constatat că lipsește titlul executoriu, motiv pentru care a anulat executarea silită, fiind astfel îndeplinită condiția ca poprirea să fie nejustificată.

Or, instanța de apel, prin raționamentul expus, a lipsit de efecte juridice clauza art. 12.3 alin. (3), pentru motivul că instanța de executare a considerat că lipsa titlului executoriu conduce prin ea însăși la admiterea contestației la executare, fără a mai analiza și caracterele creanței.

În opinia recurentei-reclamante, concluzia instanței de apel suprimă forța obligatorie a contractului prevăzută de art. 1270 alin. (1) din C. civ.

Sub un alt aspect, consideră recurenta-reclamantă că această clauză este clară sub aspectul întinderii și efectelor pe care le produce, aspect reținut chiar în cuprinsul deciziei recurate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 498 alin. (1) și următoarele din C. proc. civ.

- faptul că art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru reprezintă un mecanism contractual, alternativ față de cererea procedurală de întoarcere a executării silite, nefiind o clauza penală;

- nulitatea clauzei prevăzute la art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru, invocată pe cale de excepție, pentru îngrădirea accesului la justiție, drept garantat de dispozițiile art. 21 din Constituție;

- faptul că este inadmisibilă cumularea daunelor interese cu executarea în natură fata de art. 1.539 din C. civ.

- existența unei cauze exoneratoare de răspundere, respectiv exercițiul unui drept.

În motivarea memoriului său de recurs, consideră recurenta-pârâtă că art. 12.3 alin. (3) din Convenția cadru nu reprezintă o clauză penală, ci un mecanism contractual, stabilit în mod alternativ față de cererea procedurală de întoarcere a executării silite, care să îi asigure Fondului recuperarea facilă a prejudiciului generat de poprirea conturilor sale, prin restituirea sumei poprite.

Detaliind, recurenta-pârâtă arată că această concluzie se desprinde atât din împrejurarea că în convenție nu sunt stipulate clauze exprese de răspundere (clauza în discuție regăsindu-se la capitolul "Alte dispoziții"), din împrejurarea că recurenta-reclamantă devine fidejusor al unității bancare și se obligă să plătească, cât și din faptul că Fondul a consimțit la executarea silită prin afirmarea caracterului executoriu al actelor de includere în plafon.

Pe de altă parte, consideră că prin conținutul clauzei nu sunt respectate prevederile art. 1538 alin. (1) din C. civ.. Astfel, din cuprinsul art. 12.3 alin. (3) nu rezultă obligația pe care pârâta și-a asumat-o prin semnarea contractului și nu a îndeplinit-o. În opinia sa, obligația nu poate fi aceea de a se abține de la executarea silită, nefiind prevăzută expres și chiar Fondul, prin confirmarea de includere în plafon, a agreat punerea la dispoziția pârâtei a unui titlu executoriu aferent garanției.

În același timp, solicită să se aibă în vedere că sumele poprite au fost returnate, astfel încât nu există vreun temei pentru aplicarea penalității.

Pe de altă parte, consideră că dacă s-ar admite natura de pedeapsă civilă a prestației, ea ar fi trebuit prevăzută pentru orice formă de executare nejustificată a patrimoniului Fondului, nu doar pentru poprire și era necesar să fie stabilită la valoarea sumelor poprite nejustificat sau cel mult o sumă care să aibă o minimă legătură cu prejudiciul generat de încasarea de Bancă a sumelor poprite, respectiv lipsa de folosință a sumelor.

În acest context, consideră că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 1268 alin. (1) și art. 1269 alin. (1) din C. civ.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 1247 din C. civ. și art. 21 din Constituție, a respins motivul de apel ce vizează nulitatea clauzei instituite de art. 12.3 alin. (3) din Convenție.

În opinia sa, unicul scop al unei astfel de clauze este descurajarea deferirii către instanțele judecătorești a disputelor dintre părți, cu nesocotirea dispozițiilor art. 11 din C. civ.. Cu alte cuvinte, de teama de a nu fi sancționată, banca ar fi constrânsă să accepte poziția exprimată de Fond, fără a mai începe vreo procedură execuțională, de fiecare dată când părțile nu se înțeleg cu privire la îndeplinirea unora dintre condițiile prevăzute de art. 7.8 alin. (1) și alin. (2) sau art. 9 din Convenția cadru.

Or, un astfel de scop are un caracter ilicit, singura menire fiind aceea de a împiedica accesul la justiție, drept fundamental protejat de art. 21 din Consitituția României, de art. 10 din Declarația universală a drepturilor omului și de art. 14 pct. 1 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Mai mult, dacă s-ar accepta această interpretare ar fi rupt și echilibrul contractual, deoarece refuzurile nejustificate ale FNGCIMM, considerate în multe cazuri de către instanțele de judecată prin hotărâri definitive ca fiind abuzive, nu atrag în contrapartidă nicio sancțiune patrimonială asupra acestuia.

În argumetarea criticilor invocate, recurenta-pârâtă face trimitere la considerentele deciziei nr. 5/2015, paragrafele nr. 43-47, ale Curții constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 271

2

alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 34/2006, precum și la decizia civilă nr. 902 din 7 iunie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2021 de către Curtea de Apel București și la decizia nr. 1582/2020 pronunțată de către Curtea de Apel București.

Mai critică recurenta-pârâtă și soluția instanței de apel sub aspectul inadmisibilității cumulării daunelor-interese cu executarea în natură, apreciind că încalcă dispozițiile art. 1539 din C. civ.. Astfel, în opinia sa, din moment ce reclamanta a beneficiat de executarea în natură a obligației, orice cerere ulterioară de aplicare a clauzei penale devine nu doar redundantă, dar și contrară legii.

Pe de altă parte, solicită să se constate și faptul că nu este incidentă vreuna din ipotezele de excepție prevăzute de art. 1539 din C. civ., clauza prevăzută la art. 12.3 din Convenția-cadru nefiind prevăzută pentru neexecutarea la timp sau în locul stabilit.

Nu în ultimul rând, consideră recurenta-pârâtă că instanța de apel a omis să analizeze contextul și particularitățile cauzei din perspectiva dispozițiilor art. 1529 din C. civ.

În acest sens, arată că anularea actelor de executare silită, cu consecința dispunerii întoarcerii executării silite prin restabilirea situației anterioare, reprezintă o executare în natură a obligației de a nu face, respectiv de a nu efectua o executare silită prin poprire nejustificată, prin anularea executării silite și prin întoarcerea acesteia înlăturându-se ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligației.

Contrar instanței de prim control judiciar, recurenta-pârâtă consideră că în speță este incidentă cauza exoneratoare de răspundere prevăzută de dispozițiile 1353 din C. civ.

În opinia sa, aceste dispozițiile legale subliniază ideea fundamentală că prejudiciile cauzate în exercițiul legitim al unui drept nu sunt pasibile de reparare, exceptând situațiile în care acest drept a fost exercitat abuziv.

În condițiile în care Fondul nu a dovedit faptul că banca a fost de rea-credință, consideră că devin incidente dispozițiile art. 14 alin. (2) din C. civ., care instituie o prezumție de bună-credință.

Detaliind, arată, pe de o parte, că la momentul demarării executării silite recurenta-pârâta avea un titlu executoriu, ceea ce reprezintă o bază legală solidă pentru inițierea acestei proceduri și, în plus, Fondul nu formulase un răspuns la cererea de plată a garanției, deși era depășit cu mult termenul în care răspunsul trebuia formulat.

În consecință, consideră că prin inițierea executării silite, Banca a acționat în exercițiul legitim al dreptului său de creditor, având un titlu executoriu.

Mai mult, susține că dispozițiile art. 14 alin. (2) din C. civ. instituie o prezumție de bună-credință, iar partea adversă nu a prezentat dovezi sau argumente care să sugereze contrariul.

Mai învederează recurenta-pârâtă că jurisprudența sprijină faptul că exercitarea tuturor căilor de atac legale disponibile de către o parte nu poate fi considerată abuzivă în mod automat, aspect reținut și prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 675/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1116 din 29.12.2018.

Nu în ultimul rând, arată recurenta-pârâtă că nu a controlat direct procesul de executare silită, ci a fost un act juridic întreprins și autorizat de organele competente. Drept urmare, executarea silită nu poate fi considerată ca o acțiune unilaterală și abuzivă din partea băncii.

IV. Apărările formulate:

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea întâmpinării, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că nu a fost încălcată nicio dispoziție legală sau contractuală; că nu există un prejudiciu, Fondul recuperând sumelor poprite; că nu a fost dovedită nici vinovăția și nici legătura de cauzalitate între fapta pretins ilicită și prejudiciu. De asemenea, recurenta-pârâtă a considerat netemeinice motivele de recurs privind pretinsa nemotivare a soluției instanței de apel.

Prin întâmpinarea formulată în combaterea recursului incident, recurenta-reclamantă a invocat excepția nulității solicitând, în principal, anularea acestuia ca nemotivat, iar, în subsidiar respingerea, ca nefondat.

În cuprinsul întâmpinării, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că art. 12.3 din convenție sancționează conduita recurentei-pârâte care, în cunoștință de cauză, a încălcat obligația de a nu proceda la popriri nejustificate asupra conturilor Fondului.

Susține că sumele restituite ca urmare a anulării executării silite nu au natura juridică de daune interese, ci reprezintă restituirea unei plăți silite, care a devenit o plată nedatorată în urma admiterii contestației la executare, moment în care se activează și art. 12.3 alin. (3) din Convenție.

Mai arată recurenta-reclamantă că prin decizia civilă nr. 4460 din 10 decembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2019 a fost stabilit cu putere de lucru judecat faptul că înființarea popririi asupra conturilor sale a fost nejustificată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 10 octombrie 2024, iar prin rezoluția din 27 noiembrie 2024 a fost stabilit termen de judecată la 6 martie 2025.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins, ca nefondată, excepția nulității recursului incident invocată prin întâmpinare de către recurenta-reclamantă.

V. Soluția instanței de recurs:

Analizând recursurile prin prisma criticilor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost reținută în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt care a generat prezentul litigiu derivă din încheierea, între părți, a convenției-cadru-plafon de garantare nr. 177/01.04.2012, prin care A. S.A., în calitate de finanțator, și Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. IFN, au convenit garantarea de către aceasta din urmă, în calitate de fideiusor, a obligațiilor de rambursare a finanțărilor individuale acordate de cea dintâi beneficiarilor IMM, din surse proprii, în limita unui plafon de garantare în sumă de 225.000.000 de RON, aprobat de Fond, în termenii Notificărilor de includere în plafonul de garantare, confirmate .

Instanțele de fond au mai notat că recurenta-pârâtă a formulat cererea de plată, însă a fost înștiințată că aceasta nu a fost aprobată, având în vedere nerespectarea prevederilor art. 9.3 alin. (2) din convenția-cadru, dar și că, în urma cererii recurentei-pârâtei, B. a dispus înființarea popririi asupra conturilor recurentei-reclamante, prin adresa de înființare a popririi din 4 noiembrie 2019 emisă în dosarul de executare nr. 595/2019, până la concurența sumei de 612.058,48 RON, executare silită împotriva căreia recurenta-reclamantă a formulat contestație, admisă de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă definitivă nr. 4460/10.12.2020.

Prevalându-se de clauza cuprinsă în art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru, Fondul a demarat demersul judiciar de față, solicitând obligarea băncii la plata de daune-interese egale cu valoarea sumelor poprite în mod nejustificat, cererea fiind admisă prin sentința primei instanțe, infirmată în apel prin decizia care formează obiect al prezentului recurs.

În acest context factual și față de împrejurarea că prin calea de atac exercitată, pârâta A. S.A. a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 461 din C. proc. civ., un recurs la considerente, Înalta Curte consideră că se impune examinarea, cu prioritate, a acestuia.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a considerat că art. 12. 3 alin. (3) din Convenția cadru reprezintă un mecanism contractual alternativ cererii procedurale de întoarcere a executării silite și nu o clauză penală.

Potrivit art. 12.3 alin 3 din Convenția-cadru, În cazul inițierii de către Finanțator a procedurii de executare silită asupra Fondului prin înființarea nejustificată de popriri, în situațiile în care garanțiile au fost excluse din plafon în conformitate cu art. 7.8 alin. (1) și (2), precum și în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute la Capitolul 9 din Convenție și a comunicat Băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat.

Examinând decizia atacată, instanța supremă constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut că art. 12.3 alin. (3) este o clauză penală, în sensul art. 1538 C. civ., respectiv o convenție accesorie prin care părțile au determinat anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau executării necorespunzătoare a unei obligații asumate de debitor.

Contrar recurentei-pârâte, din conținutul clauzei rezultă cu evidență obligația de a nu face asumată, respectiv de a nu demara executări silite, prin înființarea de popriri asupra conturilor, în cazul unui refuz de plată comunicat Băncii, înainte de a se verifica temeinicia acestui refuz pe calea dreptului comun. De altfel, nu orice formă de executare silită este prohibită prin Convenție, ci doar executarea silită prin poprirea conturilor, părțile recunoscând practic, prin acordul lor de voință, gravitatea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea acestei obligații asumate de Bancă, constând în blocarea activității unei societăți financiare nebancare.

În acest context, evidențiază Înalta Curte că susținerile recurentei-pârâte, potrivit cărora clauza penală trebuia prevăzută pentru orice formă de executare nejustificată a patrimoniului Fondului și că era necesară reglementarea cuantumului acesteia la valoarea sumelor poprite, relevă nemulțumirea față de conținutul clauzei contractuale, însă nu sunt suficiente pentru a justifica admiterea recursului, deoarece clauza în discuție este rezultatul negocierii părților și nu este contrară legii.

Susținerea potrivit căreia interpretarea dată acestei clauze ar încălca dispozițiile art. 1.268 alin. (1) și art. 1269 alin. (1) C. civ., este nefundamentată juridic, prevederile fiind invocate în mod formal de către recurenta-pârâtă.

Următoarea critică a vizat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor constituționale și legale privind la liberul acces la justiție, în argumentarea căreia recurenta-pârâtă a susținut că unicul scop al unei astfel de clauze este descurajarea inițierii de demersuri judiciare contra reclamantei, cu încălcarea principiului reglementat și garantat de art. 21 din Constituție, de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 6 din C. proc. civ.

Și aceste susțineri sunt nefondate.

Sub acest aspect, se reține că instanța de apel, în considerentele sale, a arătat că nu este dovedită maniera prin care a fost îngrădit accesul la justiție, atât timp cât părțile au stipulat numai obligația de plată a unor despăgubiri pentru eventualitatea în care exercitarea drepturilor procesuale se dovedește a fi neîntemeiată, nicidecum nu s-a prevăzut restrângerea dreptului părților de a apela la rezolvarea disputelor de către instanța de judecată.

Notează Înalta Curte că accesul liber la justiție, ca principiu fundamental al organizării sistemului judiciar, presupune facultatea oricărei persoane de a se adresa instanței de judecată cu o cerere și implică obligația corelativă a statului de a o soluționa, prin instanța competentă.

În speță, contrar celor invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că acesteia nu i s-a negat dreptul de acces la justiție, de vreme ce nu fost împiedicată să solicite executarea silită sub forma popririi, cererea de încuviințare a executării a fost admisă, cu consecința înființării popririi asupra disponibilităților bănești ale recurentei-reclamante, în cadrul dosarului execuțional nr. x/2019, al B., până la concurența sumei de 612.058,48 de RON, reprezentând debit principal și cheltuieli de executare.

În egală măsură, se constată că anularea executării s-a realizat tot în cadrul unei proceduri judiciare contradictorii, respectiv în cadrul contestației la executare formulate de către reclamantă, în cadrul căreia recurenta-pârâtă a formulat apărări specifice și chiar a declarat apel.

În plus, executarea silită a fost anulată, în esență, pentru lipsa titlului executoriu, iar nu ca urmare a pretinsului efect restrictiv de drepturi al clauzei art. 12.3 alin. (3) din Convenție.

Suplimentar, se constată că demararea executării silite, în situația în care Fondul refuză plata garanției, nu reprezintă unica soluție viabilă pentru unitățile bancare de a beneficia de forța coercitivă a statului în scopul soluționării diferendului, nefiind astfel unica manifestare a accesului liber la justiție, reglementat și garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dimpotrivă, în cazul în care Fondul refuză plata garanției, acest refuz poate fi contestat în justiție, pe calea unei acțiuni de drept comun în pretenții.

În acest context, constată Înalta Curte că art. 12.3 alin. (3) instituie o sancțiune pentru bancă în situația în care aceasta demarează executarea silită prin poprire, fără a urma în prealabil, etapele de soluționare a diferendului astfel cum sunt stabilite de clauza contractuală în ansamblul său.

În consecință, interpretarea propusă de recurenta-pârâtă în sensul că unicul scop al clauzei în discuție este descurajarea deferirii către instanțele judecătorești a disputelor dintre părți nu poate fi primită de instanța supremă. Dimpotrivă, clauza a fost inserată în contract pentru ca Banca să nu își exercite abuziv dreptul de a demara executarea silită, pe fondul unei jurisprudențe neunitare, ci să urmeze calea dreptului comun, pentru a se realiza o verificare a temeiniciei respingerii cererii de plată de către Fond.

În concluzie, se constată că recurentei-pârâte nu i s-a negat dreptul de acces la justiție, nici prin clauza penală disputată și nici prin modul în care instanțele de fond au interpretat această clauză.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă a mai afirmat că prin interpretarea dată clauzei din art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1.353 din C. civ., care interzice cumulul penalității cu executarea în natură, apreciind că prin admiterea definitivă atât a contestației la executare, cât și a cererii de întoarcere a executării silite, intimata a obținut executarea în natură a obligației principale, ceea ce nu îi mai permite să solicite și plata penalității.

Nici această susținere nu poate fi primită.

Observă Înalta Curte că instanța de apel, analizând criticile apelantei privitoare la pretinsa dublă reparație a aceluiași prejudiciu, a validat raționamentul primei instanțe, în sensul că restituirea sumelor plătite prin poprire este o consecință a întoarcerii executării, ca urmare a anulării executării silite înseși, neputând reprezenta, simultan, și o reparare a prejudiciului produs ca urmare a nerespectării obligației asumate la art. 12.3. alin. (3) din Convenția-cadru.

Înalta Curte găsește judicioase considerentele instanței de apel.

Observă instanța supremă că recurenta-pârâtă se prevalează de art. 1.529 și 1.539 C. civ., afirmând că întoarcerea executării silite reprezintă o executare în natură a prestației principale, constând în obligația de a nu face.

În realitate, dat fiind natura juridică a obligației de a nu face, aceasta nici nu este susceptibilă de a fi executată în natură, din moment ce presupune o abținere din partea debitorului. În aceste condiții, se constată că obligația principală, de a nu face, a fost încălcată în momentul inițierii executării silite prin înființarea nejustificată a popririi.

Notează Înalta Curte că executarea silită în natură este o consecință a principiului pacta sunt servanda, prin care creditorul obține întocmai obiectul obligației și este opusă, de principiu, compensării prin despăgubiri, acestea din urmă fiind remediul pentru creditor, atunci când nu poate primi executarea în natură.

În speță, prin clauza asumată la art. 12.3. alin. (3) din Convenția-cadru, pârâta și-a asumat, cu titlu de prestație principală, obligația de a se abține de la a înființa popriri în mod nejustificat, sub sancțiunea de a plăti daune-interese egale cu valoarea sumei obținute prin poprire.

Obligația de abținere, fiind o obligație de a nu face, este imposibil de executat în natură. În consecință, în mod greșit susține recurenta-pârâtă că ar fi executat în natură obligația principală.

Se reține că, într-adevăr, art. 1.539 C. civ., a cărui încălcare o pretinde recurenta-pârâtă, interzice cumulul executării în natură a obligației principale cu penalitatea stipulată în temeiul unei clauze penale.

Semnificația acestui text de lege este însă aceea că, în caz de neexecutare, creditorul nu poate pretinde atât executarea silită, în natură, a obligației principale, cât și clauza penală. Or, după încălcarea ei, așa cum s-a arătat, obligația de abținere nu mai putea fi executată în natură, remediul fiind executarea prin echivalent.

Tot astfel, interzicerea cumulului presupune că patrimoniul debitorului nu poate fi micșorat atât cu prestația aferentă obligației principale, cât și cu penalitatea reprezentând clauza penală.

În cauza pendinte suma poprită nu i-a aparținut recurentei-pârâte, ci recurentei-reclamante, fiind în patrimoniul acesteia din urmă.

Nu mai puțin, întoarcerea executării este consecința anulării executării silite, un remediu pus la dispoziție de legea procesual civilă pentru ca debitorul executat silit în mod nelegal să poată fi repus în situația anterioară.

În egală măsură, reține Înalta Curte că prin întoarcerea executării silite se restituie plata devenită nedatorată ca urmare a anulării formelor de executare, nu daunele-interese evaluate convențional și anticipat de părți, ce fac obiectul prezentei cauze.

Prin urmare, restituirea sumei poprite nejustificat, prin întoarcerea executării silite, urmată de obligarea recurentei-pârâte la plata penalității instituite de art. 12.3 alin. (3) din convenție, nu conduce la încălcarea dispozițiilor art. 1.539 C. civ., teza dublei reparații a aceluiași prejudiciu urmând a fi înlăturată.

Potrivit unei alte critici, recurenta-pârâtă afirmă că, prin interpretarea dată clauzei art. 12.3 alin. (3) din Convenția-cadru, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1.353 C. civ.

Nici această susținere nu poate fi primită, întrucât, în speță, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, inițierea de proceduri de executare silită nelegale, astfel cum au fost constatate de instanța de judecata în dosarul nr. x/2019, nu reprezintă un drept procesual. A mai reținut instanța de apel că părțile nu au prevăzut că orice exercitare a dreptului de a iniția executarea silită se sancționează cu clauza penală, ci numai înființarea nejustificată de popriri în condițiile particulare prevăzute de art. 12.3 alin. (3).

În egală măsură, reține instanța supremă că părțile nu au condiționat activarea clauzei penale de existența unui abuz de drept sau de eventuala rea-credință a băncii, art. 12.3 din convenție vizând exclusiv ipoteza înființării nejustificate a popririi, iar această cerință este îndeplinită.

Astfel, dreptul invocat de autoarea căii de atac, de a iniția procedura de executare silită împotriva reclamantei, a fost exercitat nejustificat, concluzie impusă de decizia civilă nr. 4460 din 10.12.2020, definitivă, a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, prin care a fost anulată executarea silită însăși, fiind dispusă și întoarcerea executării silite.

Celelalte susțineri ale recurentei-pârâte, cum sunt cele privind faptul că numeroase contestații la executare formulate de reclamantă ar fi fost respinse în alte dosare sau că executarea silită s-a desfășurat de către executorul judecătoresc, fiind încuviințată de instanța de executare, precum și asemănarea cu reglementarea legală a reținerii garanției de bună conduită - art. 2711 și art. 2712 din O.U.G. nr. 34/2006, introduse prin O.U.G. nr. 51/2014, dispoziții analizate de Curtea Constituțională prin Decizia CCR nr. 5/2015, sunt motive străine de prezenta cauză și nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Totodată, se are în vedere împrejurarea potrivit căreia caracterul nelegal al executării silite prin poprire a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă a cărei legalitate și temeinicie nu mai pot fi repuse în discuție, conform art. 430 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că nicio critică formulată de recurenta-pârâtă nu a demonstrat nelegalitatea deciziei recurate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondată calea de atac exercitată.

Procedând la analiza recursului principal, declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că se întemeiază pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă o lipsă de motivare a deciziei de apel, față de împrejurarea că nu s-a arătat pe baza cărui raționament juridic a reținut instanța de apel neîndeplinirea condiției prealabile inițierii procedurii de executare silită de către Fond. Deși nu a fost invocat, aceste critici se încadrează în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Astfel, din examinarea deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a răspuns, printr-un considerent specific, fiecăreia dintre criticile formulate prin cererea de apel de către pârâtă.

Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea reprezintă rezultatul unui raționament logico-juridic, iar soluția nu a fost pronunțată în mod arbitrar și discreționar și face posibilă realizarea de către instanța de recurs a controlului judiciar, odată cu învestirea acesteia cu soluționarea căii de atac declarate împotriva hotărârii.

În prezenta cauză, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au justificat soluția de admitere a apelului, părțile având posibilitatea de a înțelege argumentele care au determinat pronunțarea acestei soluții, iar controlul judiciar fiind posibil pe baza considerentelor expuse de instanța de apel.

Împrejurarea că, procedând la analizarea condițiilor cumulative pentru angajarea răspunderii civile contractuale, îi conferă clauzei un alt înțeles decât cel agreat de reclamantă sau reține incidența unor condiții suplimentare pentru activarea clauzei penale nu înseamnă că instanța de apel nu a prezentat un raționament propriu care fundamentează soluția. Raționamentul poate fi greșit, dar acest aspect nu poate fi circumscris noțiunii de nemotivare sau motivare insuficientă, prin opunerea de către parte a propriului silogism logico-juridic celui prezentat de către instanță.

În plus, instanța supremă reține că aceste critici legate de modul în care instanța de apel a ales să își fundamenteze soluția nu pot fi subsumate încălcării dreptului la un proces echitabil, iar din susținerile recurentei-reclamante nu rezultă în ce mod i-a fost îngrădit accesul liber și efectiv la un tribunal imparțial sau modalitatea de afectare a dreptului de a beneficia de o apărare efectivă.

Prin raportare la aceste considerații, Înalta Curte reține că decizia atacată este la adăpost de criticile invocate de recurenta-reclamantă din perspectiva nemotivării, conținând suficiente elemente care fac posibil controlul judecătoresc în etapa procesuală a recursului.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Înalta Curte constată însă întemeiate criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Circumscris acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă critică decizia din perspectiva încălcării, respectiv greșitei aplicări a dispozițiilor art. 1.266-1.268 și art. 1.272 C. civ., susținând că instanța de apel a modificat înțelegerea părților și a lipsit integral de efecte juridice clauza indicată.

Clauza a cărei interpretare s-a impus este cea stipulată în art. 12.3 alin. (3) din Convenția nr. 177/2012, potrivit căreia, în cazul inițierii de către Finanțator a procedurii de executare silită asupra Fondului, prin înființarea nejustificată de popriri, în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute în capitolul 9 din Convenție și a comunicat Băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat.

Astfel cum a fost reținut anterior, această prevedere are natura unei clauze penale prin care părțile au evaluat anticipat întinderea prejudiciului suferit de recurenta-reclamantă în ipoteza înființării nejustificate de popriri de către recurenta-pârâtă.

Analizând conțintului deciziei recurate, instanța supremă constată că în mod eronat instanța de apel a analizat îndeplinirea condițiilor privind activarea clauzei penale prin raportare la data demarării procedurii de încuviințare silită, respectiv data de 15.10.2019, în cuprinsul clauzei indicate neexistând nicio mențiune din care să rezulte că notificarea refuzului de plată trebuie să fie anterioară demarării procedurii executării silite.

Or, în condițiile în care voința părților a fost aceea de a stipula o clauză penală cu referire la un anumit tip de încălcare a obligațiilor contractuale, respectiv obligația de a nu iniția proceduri de executare silită prin înființarea de propriri asupra conturilor Fondului, adăugarea unei ale condiții suplimentare prealabile reprezintă o interpretare și aplicare greșită a legii, contrară dispozițiilor art. 1266-1268 și art. 1272 din C. civ., cum corect a susținut recurenta-reclamantă.

În acest context, reține Înalta Curte că era incidentă regula de interpretare principală, cea vizând voința concordantă a părților (metoda subiectivă sau interpretativă). De altfel, interpretarea contractului are drept rezultat stabilirea exactă a conținutului contractului, permițând o corectă determinare a însăși forței obligatorii a convenției.

Astfel, sensul literal al termenilor utilizați este acela că se sancționează inițierea de către Finanțator a procedurii de executare silită prin poprire, atunci când Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute la Cap. 9 din Convenție și a comunicat băncii decizia sa. La sensul literal al termenilor utilizați de părți, care se presupune că exprimă voința reală a acestora, instanța de apel a adăugat o condiție prealabilă suplimentară, anume ca refuzul Fondului de a plăti garanția să fie prealabilă demarării procedurii de executare silită.

Or, în realitate, clauza penală din cuprinsul art. 12.3 din Convenție sancționează inițierea de către bancă a procedurii de executare silită prin poprire, atunci când Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției și a comunicat băncii decizia sa.

În plus, interpretarea contractului după voința reală sau internă a părților trebuia realizată de instanța de prim control judiciar prin raportare la elementele menționate, cu titlu exemplificativ, în alin. (2) al art. 1266 C. civ. - scopul clauzei contractuale, negocierile purtate, practicile statornicite între părți și comportamentul lor ulterior încheierii contractului, ce reprezintă atât factori interni, cât și externi convenției.

În acest sens, reține instanța supremă că scopul clauzei penale trebuie analizat în legătură cu jurisprudența în materia executărilor silite pornite de bănci împotriva Fondului. Astfel, la nivelul instanțelor naționale nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la natura de titlu executoriu a notificării de includere în plafonul de garantare acceptată de Fond prin confirmare, aspect ce rezultă din decizia nr. 26 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Cu toate că recursul în interesul legii formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respins ca inadmisibil, motivul respingerii nu a fost dat de inexistența practicii neunitare, ci de faptul că nu s-a identificat în mod corect norma a cărei interpretare a generat această jurisprudență neunitară, respectiv art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006.

Mai reține Înalta Curte că potrivit dispozițiilor art. 1267 din C. civ., normă de drept ce reglementează interpretarea sistematică sau coordonată, era necesar ca analizarea conținutului alin. (3) din art. 12.3 să se raporteze la contextul întregului articol. Astfel, prin alin. (1) și (2) ale acestui articol, se instituie obligația ca orice neînțelegeri dintre părți, referitoare inclusiv la executarea contractului, să fie soluționate, în principal, pe cale amiabilă prin conciliere și, în situația în care concilierea rămâne fără rezultat, litigiul să fie dedus spre judecată instanțelor judecătorești competente sau să fie soluționat prin mediere.

Doar în acest context poate fi stabilit înțelesul alin. (3), care instituie o sancțiune pentru Bancă, în situația în care aceasta procedează la demararea executării silite prin poprirea conturilor Fondului, fără a urma, în prealabil, etapele de soluționare a diferendului stabilite gradual de către clauza contractuală în ansamblul său (soluționare amiabilă sau deducerea litigiului spre rezolvare fie instanțelor judecătorești, fie medierii, dacă există un acord în acest sens).

În consecință, în mod just a arătat recurenta-reclamantă că instanța de apel a interpretat nelegal clauza contractuală disputată, adăugând o condiție suplimentară și modificând înțelegerea părților.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă consideră eronată concluzia instanței de apel în sensul că nu există faptă ilicită întrucât instanța de executare, constatând lipsa titlului executoriu, nu a mai analizat apărările privind lipsa caracterului cert, lichid și exigibil al creanței.

Cu privire la acest aspect, constată Înalta Curte că prin sentința civilă nr. 119/2020 din 8 ianuarie 2020, Judecătoria Sectorului 1 București a reținut, pe de o parte, că "nu este suficient ca legea să prevadă că un anumit înscris este titlu executoriu, ci este necesar, în plus, ca acesta să și conțină o creanță certă, lichidă și exigibilă", iar pe de altă parte, că titlu executoriu invocat, în sine, nu dovedește existența creanței rezultate din contractul de garanție în patrimoniul creditorului. În aceste condiții, instanța de executare a constatat nelegalitatea încheierii de încuviințarea a executării silite pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 la data de 11.09.2019, în dosarul nr. x/2019.

Cum statuările din sentința evocată anterior au intrat în autoritatea de lucru judecat, prin respingerea apelului declarat de A. S.A., ce a făcut obiectul deciziei civile nr. 4460 din 10 decembrie 2020 de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ele nu pot fi repuse în discuție într-un nou proces, impunându-se respectarea lor în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În plus, trebuie subliniat că hotărârile judecătorești produc, în principiu, efecte declarative, în sensul că recunosc sau infirmă drepturi în baza unor situații juridice preexistente, acest efect fiind atașat și sentinței prin care instanța de executare a anulat executarea silită și a dispus întoarcerea executării.

Întrucât evaluarea condițiilor cumulative pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei A. S.A. presupune reanalizarea situației de fapt și evaluarea probatoriului, aspecte ce nu se pot realiza în recurs, astfel cum reiese din dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă și va casa decizia atacată, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată, instanței de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va ține seama de dezlegările date prin prezenta decizie și va analiza condițiile răspunderii contractuale din perspectiva acestora.

Raportat la soluția de admitere a recursului principal și casare a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de părți nu vor fi acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de instanța de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri față de cererea principală dedusă judecății și în raport cu soluția pronunțată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN.

Casează decizia civilă nr. 928 din 14 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-pârâtă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 928 din 14 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 martie 2025.