ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2489/2022

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 10 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., denumită ulterior B. S.A., a chemat în judecată pârâtul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, solicitând obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 475.697,59 RON, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aplicabile în raporturile dintre profesioniști, calculate la suma de 475.697,59 RON, începând cu data introducerii acțiunii până la data achitării integrale a sumei menționate anterior, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 și 970 coroborate cu dispozițiile art. 1652 și următoarele C. civ. de la 1864.

Prin sentința civilă nr. 1387 din 21 mai 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta B. S.A. împotriva pârâtului FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta B. S.A. a formulat apel, prin care a solicitat schimbarea sentinței și, pe fond, în rejudecarea cauzei, să se admită în totalitate acțiunea, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă la judecata în fond, precum și în apel.

Prin decizia civilă nr. 187A din 2 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta B. S.A. (fostă A.), împotriva sentinței civile nr. 1387/21.05.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. IFN.

Împotriva deciziei instanței de apel, la 19 aprilie 2021, reclamanta B. S.A. (fostă A.) a formulat recurs, prin care a solicitat casarea în tot a deciziei civile recurate, rejudecarea apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1387/21.05.2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă și admiterea acestuia, iar, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea pârâtului la plata sumei de 475.697,59 RON, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare aplicabile în raporturile dintre profesioniști, calculate începând cu data introducerii acțiunii, până la data plății sumei de mai sus, cu obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurentă la fond, apel și în recurs.

Anterior dezvoltării motivelor de recurs, recurenta a făcut o prezentare a istoricului litigiului, după care, în motivare, a arătat că își întemeiază recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a arătat că decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1266 din C. civ.

În susținerea criticii subsumate motivului de nelegalitate invocat, a arătat că, așa cum a solicitat și cu ocazia judecării apelului, prin înscrisul cu putere de lege încheiat cu intimatul-pârât în calitate de fideiusor, reprezentat de Convenția Cadru - Plafon de Garantare nr. 144/12.07.2011, în cuprinsul Capitolului 3 la art. 3.1.1, s-au prevăzut "Criteriile de eligibilitate pentru IMM-uri", prin care s-a convenit, în conformitate cu Legea nr. 346/2004, ca beneficiarii de credit să nu fie subiecți ai unor proceduri de insolvență (lit. a)3) sau să nu fie în interdicție bancară de a emite cecuri (lit. d).

A mai arătat că, prin aceeași convenție, în cuprinsul art. 9.2 alin. (1), s-au prevăzut actele care trebuie să însoțească cererea de plată adresată intimatului-pârât, prin care, în concordanță cu criteriile de eligibilitate ale împrumutaților IMM-uri, s-a prevăzut că, la cererea de plată, se anexează și următoarele înscrisuri prevăzute la lit. f) și h), respectiv, extras din Buletinul Procedurilor de Insolvență, din care să rezulte îndeplinirea condiției de eligibilitate de la art. 3.1.1 lit. a).3 (beneficiarii de credit să nu fie subiecți ai unei proceduri de insolvență) și copie certificată după rezultatul consultării CIP, din care să rezulte îndeplinirea condiției de eligibilitate de la art. 3.1.1. lit. d) beneficiarii de credit să nu fie înregistrați la Centrala Incidentelor de Plăți - CIP din cadrul B.N.R., cu interdicția de a emite cecuri.

În continuare, recurenta susține că, urmare a accesării bazei de date a Registrului Comerțului și a celei deținute de Centrala Incidentelor de Plăți din cadrul B.N.R., prin extrasele obținute, în numele recurentei, de firma C. S.R.L., către care recurenta externalizase procesul de interogare a bazelor de date, a rezultat că societatea D. S.R.L. nu se afla în procedura de insolvență sau interdicție de a emite cecuri, motiv pentru care, în opinia sa, scopul/intenția comună a părților semnatare ale Convenției - cadru, de a selecta în procesul de creditare doar IMM-urile care nu se aflau în cele două proceduri de mai sus, a fost respectată.

Pe cale de consecință, împrejurarea că nu a depus în sprijinul cererii de plată adresate intimatului-pârât un extras din BPI, ci un extras RECOM, care are natura unui document similar, nu justifică considerentul instanței de apel în sensul neincidenței în cauză a dispozițiilor art. 1266 C. civ., potrivit cărora contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor.

În opinia recurentei, a achiesa la concluzia instanței de apel, care a concluzionat în sensul că, prin Convenția - Cadru, părțile au agreat explicit documentul necesar și modalitatea obținerii acestuia, cu referire la un extras din BPI, echivalează cu o abordare pur formală a clauzelor convenției și nu în acord cu scopul urmărit de părți și cu dispozițiile art. 1266 C. civ., invocate cu ocazia judecății apelului, dar pe care instanța de apel le-a respins ca nefiind incidente în cauză.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta a susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1556 alin. (2) C. civ., potrivit cărora:

"Executarea nu poate fi refuzată dacă potrivit împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a prestațiilor neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei credințe."

În susținerea acestei critici, a reiterat faptul că intenția comună a părților la data semnării Convenției - Cadru a fost aceea ca finanțarea IMM-urilor, cu garanția intimatului-pârât, să nu fie acordată IMM-urilor aflate în procedura de insolvență sau interdicție bancară de a emite cecuri.

Având în vedere că, în apel, a probat faptul că, la data încheierii contractului de credit cu societatea D. S.R.L., deținea extras RECOM și extras CIP, din care rezulta fără echivoc faptul că societatea de mai sus nu se afla în procedura de insolvență sau în interdicție bancară de a emite cecuri, instanța de apel trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 1556 alin. (2) C. civ. și să cenzureze motivul refuzului de plată a garanției personale asumate de intimatul-pârât, întrucât acest refuz se întemeiază pe o prestație neexecutată de mică însemnătate și este contrar bunei credințe, așa cum aceasta este definită de art. 1170 C. civ.

În opinia recurentei, atâta timp cât în sprijinul cererii de plată adresate intimatului-pârât, a depus extras RECOM, care confirma că societatea împrumutată D. S.R.L. nu se afla în procedura de insolvență, împrejurarea că nu a depus un extras BPI care să confirme inexistența stării de insolvență trebuia să conducă instanța de apel la concluzia că neexecutarea contractului are natura unei neexecutări de mică însemnătate și că refuzul de plată a garanției asumate de intimatul-pârât, care a încasat de la recurentă importante comisioane de garantare, este contrar dispozițiilor art. 1556 alin. (2), coroborate cu dispozițiile art. 1170 C. civ.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., expunând două critici.

Printr-o primă critică, recurenta a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1266 din C. civ., prin aceea că instanța de apel a abordat formal clauzele convenției, și nu în acord cu scopul urmărit de părți atunci când a analizat, raportat la înscrisurile depuse în sprijinul cererii de plată adresate intimatului-pârât, intenția comună a părților semnatare ale Convenției-cadru, de a selecta în procesul de creditare doar IMM-urile care nu se aflau în procedura de insolvență sau de interdicție de a emite cecuri.

Prin a doua critică, se susține că, raportat la aceeași intenție comună a părților, mai sus arătată, precum și la faptul că, în sprijinul cererii de plată adresate intimatului-pârât, a depus extras RECOM care confirma faptul că societatea împrumutată nu se afla în procedura de insolvență, împrejurarea constând în aceea că nu a depus un extras B.P.I. (care să confime inexistența stării de insolvență a societății împrumutate) trebuia să conducă instanța de apel la concluzia că neexecutarea contractului are natura unei neexecutări de mică însemnătate și că refuzul de plată a garanției asumate de intimatul-pârât, care a încasat de la recurentă importante comisioane de garantare, este contrar dispozițiilor art. 1556 alin. (2) C. civ., coroborat cu art. 1170 C. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că raportul juridic litigios derivă din acordarea unei garanții personale de către intimatul-pârât F.N.G.C.I.M.M. S.A. I.F.N., în calitate de fideiusor, recurentei-reclamante B. S.A. (fostă A.), în considerarea calității acesteia de finanțator față de clienții săi, întreprinderi mici și mijlocii.

Convenția de garantare încheiată de părțile litigante (144/2011) cu modificările și completările ulterioare califică expres în art. 6.6. drept fideiusiune garanția acordată de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N.

Intimatul-pârât și-a asumat, așadar, garantarea obligațiilor de rambursare ce revin beneficiarilor finanțărilor acordate de recurentă, întreprinderi mici și mijlocii, în limita plafonului convenit contractual și pentru care părțile au urmat procedura descrisă în capitolul 7 al convenției, procedură în baza căreia se individualizează finanțările garantate.

Cadrul contractual convenit de părți impune, așadar, concluzia că obiectul convenției încheiate de părți este garantarea de către F.N.G.C.I.M.M. S.A. I.F.N. a obligațiilor împrumutaților băncii recurente pentru care garanția fusese acordată în temeiul capitolului 7.

Cu toate acestea, Înalta Curte observă că obiectul obligației intimatului pârât are două componente: obligația de garantare și obligația de plată.

Așadar, dacă obligația de garantare se asumă de intimatul-pârât în condițiile reglementate de capitolul 7 din convenție, obligația de plată a garanției devine exigibilă numai în condițiile capitolului 9 din convenție. Or, pentru plata garanției, finanțatorul trebuie să depună cererea de plată, la care să atașeze documentația prevăzută de art. 9.2. alin. (1) din convenția de garantare.

În ceea ce privește motivul respingerii cererii de plată privind beneficiarul de finanțare D. S.R.L., recurenta susține că, deși în locul documentului prevăzut de art. 9.2. alin. (1) lit. f) prevăzut în Convenție, constând în extras din Buletinul Procedurilor de Insolvență din care să rezulte îndeplinirea condiției de eligibilitate de la art. 3.1.1. lit. a)3), a depus extras RECOM și extras CIP, din care rezulta faptul că societatea de mai sus nu se afla în procedura de insolvență sau în interdicție bancară de a emite cecuri, cu toate acestea intimatul-pârât a considerat că una dintre condițiile de plată nu a fost îndeplinită, deoarece la cererea de plată nu a fost atașat extras B.P.I., neputând fi considerate îndeplinite condițiile de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1 lit. a)3).

Recurenta-reclamantă a susținut că refuzul plății de către Fond este nejustificat, iar interpretarea Convenției de către instanța de apel s-a făcut altfel decât potrivit voinței concordante a părților, cu încălcarea art. 1266 C. civ.

Totodată, Înalta Curte reține și faptul că, prin memoriul de recurs, autoarea s-a rezumat la a critica decizia recurată doar din perspectiva uneia dintre condițiile neîndeplinite, nefiind criticate în mod explicit și acele considerente prin care instanța de apel a analizat refuzul de plată raportat la documentul prevăzut de art. 9.2 alin. (1) lit. h) din Convenția 144/2011.

Așadar, criticile recurentei vizează modalitatea în care instanța de apel a constatat, prin raportare la clauzele cuprinse în Convenția părților nr. 144/2011, refuzul justificat de plată, criticând exclusiv maniera în care instanța de apel a validat refuzul de plată a garanției raportat la interpretarea clauzei prevăzute de art. 9.2 alin. (1) lit. f) din Convenția 144/2011.

Examinând prima critică, Înalta Curte constată că autoarea căii de atac interpretează greșit considerentele deciziei recurate și ignoră natura și mecanismul garanției emise de către intimata F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. în temeiul Convenției cadru - plafon de garantare nr. 144/2011.

Astfel, contrar susținerilor autoarei căii de atac, din lecturarea deciziei recurate rezultă că decisivă în respingerea apelului reclamantei a fost concluzia instanței de apel (pagina 13 din decizia recurată) potrivit căreia pârâtul F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N. nu era ținut să satisfacă o cerere de plată la care nu este atașată documentația prevăzută la art. 9.2., respectiv documentul prevăzut la alin. (1) lit. f) din Convenție, constând în extras din Buletinul Procedurilor de Insolvență din care să rezulte îndeplinirea condiției de eligibilitate de la art. 3.1.1. lit. a)3), într-un astfel de caz obligația de plată a intimatului nedevenind scadentă, potrivit art. 9.4. alin. (1) din convenția de garantare.

Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, nu au fost încălcate și nici aplicate greșit dispozițiile art. 1266 C. civ., ci, dimpotrivă, instanța de apel a dat o interpretare legală dispozițiilor convenției de garantare și a modului în care aceasta obligă părțile contractante.

În acest sens, instanța de prim control judiciar a arătat că nu ne regăsim în situația aplicării dispozițiilor art. 1266 C. civ., deoarece convenția părților nu cuprinde eventuale nepotriviri sau contradicții care să facă necesară identificarea voinței concordante, reale și interne a părților, diferită de sensul literal al termenilor utilizați, părțile agreând explicit documentul necesar cererii de plată a garanției și chiar modalitatea obținerii acestuia, ceea ce lipsește de echivoc obiectul acordului lor.

În acest sens, se impune precizarea că indicarea expresă a documentului necesar cererii de plată prevăzut la art. 9.2 alin. (1) lit. f) din Convenție, respectiv extras din Buletinul Procedurilor de Insolvență din care să rezulte îndeplinirea condiției de eligibilitate de la art. 3.1.1. lit. a)3) este întărită de dispozițiile art. 3.1.1. lit. a)3) care instituie nu numai criteriul de eligibilitate pentru IMM-uri constând în a nu fi subiect al unei proceduri de insolvență, ci și modalitatea în care se face analiza acestei condiții, fiind prevăzut în mod explicit că analiza acestei condiții se face prin verificarea de către Bancă a site-ului Buletinului insolvenței, efectuată la momentul aprobării respectivului credit.

Per a contrario, critica recurentei putea fi acceptată doar în cazul în care clauzele convenției permiteau verificarea/dovedirea stării de insolvență a beneficiarului finanțării prin orice alte mijloace, astfel încât Finanțatorul/Banca să aibă libertatea de a alege orice altă cale în a dovedi împrejurarea că societatea finanțată nu se regăsea în starea de insolvență.

Cum, în cauză, nu ne aflăm în ipoteza unei astfel de clauze, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a arătat că, deși starea de insolvență putea fi verificată și în altă manieră, nu justifică înlocuirea modului de îndeplinire a obligației finanțatorului, peste ceea ce părțile convenției cadru au agreat.

Prin urmare, pornind de la scopul încheierii Convenției, respectiv garantarea de către Fond a obligațiilor de rambursare a finanțărilor acordate de bancă beneficiarilor IMM care îndeplinesc condițiile de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1. din Convenție, se constată că, în analiza căii de atac devolutive a pârâtei, instanța de apel a respectat voința părților, astfel cum a fost exprimată în convenție.

Astfel, cercetând ansamblul contractului și coroborând prevederile art. 9.2 alin. (1) lit. f) din Convenție cu art. 3.1.1. lit. a).3), instanța de apel, în mod corect a reținut că intimatul-pârât nu era ținut să satisfacă o cerere de plată la care nu este atașată documentația prevăzută la art. 9.2. din Convenție.

Luând în analiză cea de a doua critică a recurentei, care vizează încălcarea prevederilor art. 1556 alin. (2) C. civ., Înalta Curte reține că, în accepțiunea recurentei, neexecutarea contractului, prin aceea că nu a depus extras B.P.I. care să confirme inexistența stării de insolvență a beneficiarului finanțării, trebuia să conducă instanța de apel la concluzia că neexecutarea contractului are natura unei neexecutări de mică însemnătate, astfel încât, refuzul de plată a garanției asumate de intimatul-pârât, care a încasat de la recurentă importante comisioane de garantare, este contrar dispozițiilor art. 1556 alin. (2) coroborate cu dispozițiile art. 1170 C. civ.

Înalta Curte reține că, prin critica formulată, recurenta vizează exclusiv aprecierea asupra caracterului neînsemnat al obligațiilor neîndeplinite de aceasta, raportat la intenția comună a părților, în înțelesul recurentei.

În primul rând, Înalta Curte observă că dispozițiile art. 1556 C. civ. au ca premisă existența unor obligații exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă executarea obligației. Or, verificarea caracterului semnificativ al neexecutării nu era necesară, din moment ce, așa cum în mod corect a statuat instanța de apel, obligația ce revenea intimatului, de plată a garanției, nu era exigibilă în lipsa documentației complete.

Astfel, instanța de apel a constatat caracterul incomplet al documentației și a apreciat că acest fapt este suficient pentru a fundamenta decizia intimatului de suspendare a plății garanției și, ulterior, de respingere a cererii de plată.

În altă ordine de idei, însă, aprecierea caracterului semnificativ al neexecutării reprezintă o chestiune de fapt, cu privire la care instanțele de fond sunt suverane și care scapă cenzurii instanței de recurs.

Așa fiind, Înalta Curte va reține că dezlegarea instanței de apel în privința neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către recurentă se întemeiază pe analiza materialului probator și nu poate fi reapreciată în recurs, întrucât vizează temeinicia, și nu legalitatea hotărârii.

Totodată, Înalta Curte subliniază că, accesând garanția acordată de intimat, recurenta și-a asumat un formalism strict în privința raporturilor cu clienții a căror obligație de rambursare era garantată, atât cu privire la demersurile contemporane acordării și executării contractelor de credit, cât și în legătură cu activarea garanției, sub aspectul formulării și documentării cererii de plată.

Drept consecință a acestei configurații specifice a obligațiilor finanțatorului, lipsa unui demers sau a unui document dintre cele menționate de art. 9 din convenția de garantare este de natură să îndreptățească fideiusorul să respingă cererea de plată.

În mod evident, o măsură de respingere a cererii de plată trebuie luată cu respectarea dispozițiilor contractuale și a exigențelor bunei-credințe care guvernează și executarea contractelor, potrivit art. 1170 C. civ.

În cauză, însă, examinarea deciziei recurate prin raportare la motivele de recurs, nu decelează încălcarea de către intimat, la momentul respingerii cererii de plată, a condițiilor contractuale convenite prin convenția de garantare.

În concluzie, Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura motivele de casare examinate și, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. (fostă A.) împotriva deciziei civile nr. 187A din 2 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. (fostă A.) împotriva deciziei civile nr. 187A din 2 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2022.