ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2357/2023

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 28 decembrie 2020 sub nr. x/2020, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului să plătească contragaranția în sumă de 1.131.243,74 RON, aferentă garanției asumate de reclamant în favoarea A. S.A., în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/05.06.2013 și confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x/18.06.2013, beneficiar fiind B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală, calculată de la 12.08.2020 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice de la data cererii de executare în care F.R.C. avea obligația să efectueze plata), până la plata efectivă a sumei datorate; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1780 din 24 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea formulată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 77 din 19 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul- reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva sentinței civile nr. 1780 din 24 iunie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. A fost schimbată în tot sentința apelata în sensul că: a fost admisă cererea de chemare în judecată și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.131.243,74 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată de la 12.08.2020 și până la achitarea debitului principal.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 16.738,43 RON, cheltuieli de judecată; a fost obligat intimatul să plătească apelantului suma de 8.369,21 RON.

Împotriva acestei decizii, pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

Recurentul-pârât arată că instanța de apel a admis în mod eronat acțiunea introductivă, deoarece, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi plătită contragaranția, existând un risc operațional al garantului.

Potrivit recurentului-pârât, soluția curții de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare, art. 1, raportat la pct. 5 și 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind Condițiile de acordare a contragaranțiilor de către F.R.C., art. 1.480, art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268 alin. (3) și art. 2.018 C. civ., coroborate cu art. 7 și art. 101 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 privind instituțiile financiare nebancare (în vigoare la data acordării contragaranției - 18.06.2013) și cu art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 privind determinarea cerințelor minime de capital pentru riscul operațional ale instituțiilor de credit și ale firmelor de investiții (în vigoare la data acordării contragaranției), raportate la Convenția de contragarantare nr. 1/2012 și la Norma nr. 1/2012, al căror conținut este redat.

În ceea ce privește existența riscului operațional, preluat de către intimatul - F.N.G.C.I.M.M. S.A., potrivit art. 6.1 din convenția de contragarantare nr. 1/2012, recurentul-pârât apreciază că instanța de apel a făcut o aplicare eronată a acestei clauze având în vedere următoarele:

Conform art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 1.1 pct. 3 din convenția de contragarantare nr. 1/2012, prin "contragaranție" se înțelege angajamentul contractual expres, irevocabil și necondiționat, prin care F.R.C. preia o parte din riscul de credit, asumat de garant la acordarea de garanții pentru I.M.M.-uri. În conformitate cu nota 1 la această clauză contractuală, riscul de credit este un "eveniment incert, dar posibil, care conduce la înregistrarea de pierderi sau nerealizarea profiturilor estimate, ca urmare a ne îndeplinirii de către IMM a obligațiilor din contractul de credit sau alt contract încheiat cu finanțatorul".

Potrivit art. 6.1 din convenția de contragarantare nr. 1/2012, Fondul Român de Contragarantare S.A. nu preia riscul operațional al garantului, risc care, potrivit art. 7 pct. 22 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 privind instituțiile financiare nebancare (în vigoare la data acordării contragaranției: 18.06.2013), reprezintă un risc de pierdere, determinat de neaplicarea sau aplicarea defectuoasă a dispozițiilor legale ori contractuale, care afectează negativ operațiunile sau situația instituțiilor financiare nebancare (risc legal care se include în riscul operațional) sau determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, fie de factori externi, precum condițiile economice și progresul tehnologic (risc operațional).

Mai arată recurentul-pârât că aceleași prevederi referitoare la riscul operațional/legal sunt stipulate și la art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 privind determinarea cerințelor minime de capital pentru riscul operațional ale instituțiilor de credit și ale firmelor de investiții (în vigoare la data acordării contragaranției), la art. 3, art. 4 și urm. fiind prevăzute obligațiile instituțiilor de credit pentru limitarea și gestionarea riscului operațional.

În raport de aceste dispoziții legale, recurentul-pârât susține că riscul operațional în relația finanțator-fond de garantare îl preia finanțatorul (banca), iar în relația fond de garantare (F.N.G.C.I.M.M.) - fond de contragarantare (F.R.C.) îl poate prelua, teoretic, oricare dintre cele două instituții financiare nebancare, dar având în vedere clauza expresă de la art. 6.1. din convenția de contragarantare nr. 1/2012, riscul este preluat de F.N.G.C.I.M.M.

Recurentul-pârât expune situația de fapt cu privire la beneficiarul contragaranției, susținând că, deși încă nu s-a reținut prin vreo hotărâre judecătorească definitivă, săvârșirea de către beneficiar/asociații/administratorii beneficiarului a unei infracțiuni, cum precizează curtea de apel, acest aspect nu exclude frauda.

Mai arată recurentul-pârât că nu orice tip de înșelătorie intră sub incidența legii penale, dar, în cazul de față, se află în derulare un proces penal în care asociatul majoritar și administratorul societății B. S.R.L. sunt trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de folosire sau prezentare cu rea-credintă de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei.

Mai susține recurentul-pârât că, dacă este analizată valoarea totală a datoriilor firmei, conform tabelului definitiv al creanțelor, acestea sunt de 40.233.081 RON, cel mai mare creditor este Fondul National de Garantare a Întreprinderilor Mici și Mijlocii, care are de recuperat peste 900.000 euro, adică 4.023.759 RON, iar C. S.A. s-a înscris la masa credală cu suma de 1.516.165 RON și A. a înregistrat o cerere pentru o creanță în sumă de 5.983.822 RON.

Mai precizează recurentul-pârât că riscul operațional, ca și terminologie, nu este definit în convenția dintre F.R.C. și F.N.G.C.I.M.M., dar este definit de legislația în domeniu, cum a arătat mai sus.

De asemenea, recurentul-pârât face trimitere la art. 93 și art. 101 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009 privind instituțiile financiare nebancare, susținând că nu se aplică doar în cazul infracțiunilor constatate, cum interpretează eronat instanța de apel, ci ori de câte ori se identifică un risc operațional.

În acest sens, recurentul-pârât arată că, potrivit art. 12.5 din convenția de contragarantare nr. 1/2012, prevederile convenției se completează cu dispozițiile corespunzătoare din legislația în vigoare și că intimatul-reclamant, deoarece nu a identificat vreun risc operațional, se face vinovat atât de încălcarea art. 93, cât și a art. 101 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009.

În consecință, recurentul-pârât susține că riscul operațional a fost demonstrat prin raportare la implicarea beneficiarului în activități frauduloase și consideră că urmează a fi suportat de către garant-F.N.G.C.I.M.M., potrivit art. 6.1 din convenția dintre părți nr. 1/2012.

Mai susține recurentul-pârât că, potrivit Regulamentului (U.E.) nr. 575/2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit, riscul operațional, astfel cum este definit la pct. 52, corelat cu art. 324, reprezintă un risc de pierdere, iar pierderea este definită în principal prin raportare la fraudă.

Precizează recurentul-pârât și că, potrivit art. 10 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, "Constituie infracțiuni și se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite: [...] c) utilizarea subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum și utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice". În acest context, recurentul-pârât arată că F.R.C. este o societate cu capital majoritar de stat, iar sursa de plată a contragaranțiilor o reprezintă capitalul social.

Așadar, coroborând toate prevederile evocate, rezultă, în opinia recurentului-pârât că F.R.C. preia riscul de credit al I.M.M.-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional asociat fraudei, în sensul larg al termenului.

Mutatis mutandis, în considerarea informațiilor cu privire la implicarea beneficiarului în activități ilicite, inclusiv cu caracter penal, recurentul-pârât arată că a decis respingerea cererii de executare aferente acestui beneficiar, având ca temei prevederile invocate anterior.

Refuzul respectării, de către intimată, a obligației instituite de art. 6.1 din convenția nr. 1/2012, reprezintă cauză convenită de părți în care Fondul Român de Contragarantare este îndreptățit să nu dea curs cererii de executare formulate de intimatul F.N.G.C.I.M.M., în speță, riscul operațional fiind dovedit prin raportare la situația existentă cu privire la activitățile ilicite ale beneficiarului.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a nesocotit și pct. 12 din anexa C. l (mandatul acordat garantului) la convenția nr. 1/2012.

În acest sens, recurentul-pârât arată că, potrivit anexei C1 (mandatul acordat garantului), punctul 12 din convenția nr. 1/2012, în situații nestandard, F.N.G.C.I.M.M. era obligat să solicite punctul de vedere al F.R.C., nefiind mandatat să acorde contragaranții și să aprecieze pe cont propriu în aceste situații.

Recurentul-pârât susține că intimatul a încălcat acestă clauză, deoarece nu i-a solicitat nici un punct de vedere, deși acesta se impunea în raport cu situația de fapt, care relevă o situație nestandard, atipică.

Totodată, recurentul-pârât apreciază că instanța de apel nu a interpretat corect clauza prevăzută la art. 5.1 din convenția de contragarantare nr. 1/2012, referitor la obligația F.N.G.C.I.M.M. de a acorda, monitoriza și plăti garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție.

În acest sens, recurentul-pârât arată că raporturile dintre părți sunt specifice mandatului, fiind guvernate de regulile aplicabile acestuia, astfel cum reiese din art. 4.1., art. 6.4 par. 2 lit. b) și art. 12.7.

Din interpretarea art. 2.018 și a art. 1.480 C. civ., coroborat cu art. 12.8 din convenția de contragarantare nr. 1/2012, rezultă că mandatarului i se cere diligența unui bun proprietar.

De asemenea, potrivit art. 5.1 din convenția de contragarantare nr. 1/2012, garantul acordă, monitorizează și plătește garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție.

Or, astfel cum susține recurentul-pârât, intimatul-reclamant, în calitate de mandatar, nu a respectat aceste obligații de bună-credință și diligență maximă pe care trebuia să o manifeste un profesionist în domeniul garantării proiectelor întreprinderilor mici și mijlocii.

Mai precizează recurentul-pârât că intimatul-reclamant este un profesionist în domeniul garantării, cu statut de instituție financiară nebancară, aflată sub supravegherea prudențială a Băncii Naționale a României, potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1211/2001, cu modificările și completările ulterioare și că, în acest context, contrar celor reținute de către instanța de apel, obligația de monitorizare a garanției, care-i revine garantului-intimat în speță, nu se poate raporta doar la hotărârile judecătorești definitive.

Recurentul-pârât arată că, dacă s-ar fi acționat cu prudență și diligență pe parcursul perioadei de monitorizare a garanției (nu doar la acordarea ei cum susține intimatul), garanția nu ar fi fost plătită și, implicit, nu s-ar mai fi solicitat nici contragaranția.

Față de aspectele arătate cu privire la riscul operațional, în coroborare cu obligațiile stabilite de art. 5.1 din convenția nr. 1/2012 și de art. 2.018 și art. 1.480 C. civ., recurentul-pârât concluzionează în sensul că F.N.G.C.I.M.M. nu și-a îndeplinit obligațiile de manifestare a diligenței și prudenței în ceea ce privește monitorizarea și plata de către garant (mandatar), a garanției contragarantate.

Mai arată recurentul-pârât că, din perspectiva scopului urmărit de legiuitor la înființarea F.R.C., contragaranțiile au în vedere stimularea unor proiecte care să susțină dezvoltarea I.M.M.-urilor, locurile de munca, eficiența, competitivitatea etc., fapt ce rezultă din dispozițiile art. 1.3 din Norma nr. 1/2012 și preambulul convenției nr. 1/2012.

În plus, potrivit adreselor B.N.R. nr. x/03.11.2014 și nr. y/15.01.2015, transmise F.N.G.C.I.M.M. cu privire la modalitatea aplicării regulilor de prudențialitate, intimatul-reclamant trebuie:

"să identifice corect calitatea fiecărei părți implicate în relația de afaceri pe care instituția o stabilește prin furnizarea produsului de garantare/contragarantare, atât la momentul inițierii acesteia cât și pe parcursul diferitelor etape de viață ale relației/produsului, când statutul părților, din perspectiva vizată, se poate modifica".

Așadar, recurentul-pârât arată că nu este suficient ca intimatul-reclamant să se raporteze doar la condițiile de acordare, ci trebuie să urmărească derularea creditului și să nu plătească garanția atunci când intervin anumite stări, împrejurări, de natură să nu susțină plata unei garanții din fonduri publice.

Rezultă, în opinia recurentului-pârât, că F.N.G.C.I.M.M. a plătit garanția cu încălcarea obligației de diligență, prevăzută la art. 5.1 din convenția nr. 1/2012, cunoscând faptul că beneficiarul este implicat în activități penale care includ infracțiuni de fals, cu consecințe majore asupra situațiilor financiare ale acestuia.

Potrivit recurentului-pârât, lipsa de diligență a intimatului-reclamant s-a manifestat și pe parcursul monitorizării garanției, dar mai cu seamă atunci când a efectuat plata, cu ignorarea tuturor aspectelor ilicite, inclusiv a aspectelor penale, fiind nejustificat ca F.R.C., o instituție financiară cu capital de stat, să fie obligată să susțină, practic, o activitate ilicită.

Recurentul-pârât subliniază faptul că a dat mandat intimatului-reclamant pentru a acorda contragaranția în numele său, așa încât nu i se poate imputa că ar fi cunoscut activitatea ilicită/penală la acordarea contragaranției, informațiile pe care le primește fiind sintetice (denumire beneficiar, valoare contragaranție, cod CAEN finanțat etc).

Mai arată recurentul-pârât că, deși instanța de apel a reținut că plata garanției s-a efectuat ca urmare a executării silite efectuate de finanțator, instanța de executare nu a confirmat legalitatea acordării garanției și, cu atât mai puțin, a contragarantiei.

În ceea ce privește legătura dintre riscul operațional și neîndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate a beneficiarului, recurentul-pârât arată că, deși existența riscului operațional este suficientă pentru respingerea cererii de executare a unei contragaranții, în temeiul art. 6.1 din convenția nr. 1/2012, această situație juridică se reflectă și asupra criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate a beneficiarului, însă acest aspect nu a făcut obiectul analizei instanței de apel.

Apreciază recurentul-pârât că intimatul-reclamant nu poate face dovada îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la dificultate, întrucât acest criteriu se analizează și în baza situațiilor financiare, care în situația de față, sunt nereale.

În acest sens, recurentul-pârât invocă prevederile art. 4.1 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 1/2012 și pct. 4 din Anexa C.7 la convenția nr. 1/2012.

Recurentul-pârât susține că, în speță, activitatea ilicită, inclusiv penală, a debutat în anul 2010, anterior acordării contragaranției, așa încât constatările faptelor ilicite se produc inclusiv cu privire la situațiile financiare pe baza cărora s-a calculat starea de dificultate a societății, însă aceste aspecte nu prezintă relevanță în prezenta cauză, plata contragaranției nefiind refuzată pe acest motiv, ci pentru că, fiind afectate situațiile financiare, nu se putea analiza această condiție de eligibilitate.

Pe de altă parte, recurentul-pârât consideră că ceea ce interesează în speță este îndeplinirea criteriilor de eligibilitate de către beneficiar pentru a dobândi contragaranția și nu activitățile ce țin de mandat care în speță se dovedesc pur formale.

Plata contragaranției este urmarea îndeplinirii criteriilor de eligibilitate, nu a îndeplinirii mandatului, creându-se o confuzie în aceste dosare, întrucât F.N.G.C.I.M.M. nu solicită o plată pentru munca prestată în calitate de mandatar, ci plata unei contragaranții ale cărei condiții sunt reglementate prin ordin al ministrului și nu se poate deroga de la ele.

Recurentul-pârât subliniază că acțiunile mandatarului sunt legate indisolubil de criteriile de eligibilitate pentru a beneficia de plata contragaranției, iar a susține că mandatarul și-a îndeplinit mandatul doar în baza unor acțiuni procedurale, fără a analiza substanța acestora, în concret în cazul prezentat realitatea situațiilor financiare, face să se ajungă la situația de a se plăti contragaranții prin eludarea legii.

În acest sens, recurentul-pârât invocă prevederile pct. 5 și 6 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind Condițiile de acordare a contragaranțiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A., concluzionând în sensul că denaturarea situațiilor financiare ale societății prin includerea în contabilitate a unor facturi fictive are impact asupra documentelor prezentate pentru obținerea contragaranției (declarații, situații financiare) deoarece, în acest caz, nu se poate verifica eligibilitatea beneficiarului pe baza unor înscrisuri afectate de falsuri, fiind aplicabil principiul fraus omnia corrumpit.

Sub aspect civil, astfel cum precizează recurentul-pârât, caracterul fictiv al unor facturi are ca efect anularea acestora, iar potrivit principiului quod nullum este nullum producit effectum, consecințele se extind inclusiv asupra actelor ulterioare care au stat la baza acordării contragaranției.

Așadar, recurentul-pârât susține că intimatul-reclamant nu și-a respectat mandatul încredințat, întrucât a verificat îndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate în baza unor situații financiare denaturate.

Referitor la momentul verificării îndeplinirii mandatului acordat intimatului, de către Fondul Român de Contragantare S.A., pentru plata contragaranției și semnificația confirmării contragaranției, recurentul-pârât arată că mecanismul de contragarantare configurat prin normele și convențiile de contragarantare prevede faptul că verificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate de către beneficiari se realizează de către F.R.C. cu ocazia analizării cererii de plată, așadar, în speță, începând cu cererea de executare a contragaranției, cum reiese din art. 6.4 din convenția de contragarantare nr. 1/2012.

Potrivit recurentului-pârât, în ceea ce privește momentul acestei analize, acesta nu este data confirmării contragaranției, ci momentul analizării cererii de plată.

Din moment ce în speță există un mandat, recurentul-pârât consideră că F.N.G.C.I.M.M. este responsabil de verificarea tuturor condițiilor legate de acordarea contragaranției, urmând ca la momentul cererii de plată, să verifice îndeplinirea mandatului, cum a convenit cu partea adversă.

Astfel cum se observă din înscrisurile de la dosar, recurentul-pârât susține că a avut cunoștință de aceste aspecte cu ocazia analizării cererii F.N.G.C.I.M.M. de plată a contragaranției, din documentele atașate acesteia, și a uzat de dreptul pe care i-l conferă convenția nr. 1/2012 de a nu plăti contragaranția, având în vedere neregularitățile constatate.

Recurentul-pârât invocă și prevederile art. 5.1 și art. 12.8 din Convenția nr. 1/2012.

Referitor la confirmarea contragaranției, recurentul-pârât susține că instanța de apel a interpretat eronat clauzele din contract, deoarece această acțiune nu are semnificația verificării criteriilor de eligibilitate de către F.R.C.

Solicită, de asemenea, a se observa că, nici instanța de apel, nici intimatul-reclamant nu au invocat vreo prevedere legală sau contractuală care să reglementeze decăderea sa din dreptul de a verifica acordarea contragaranției cu respectarea normei aplicabile și a convenției la momentul executării contragarantiei, cu atât mai mult cu cât aceasta reprezintă una dintre condițiile prevăzute de art. 6.4 din convenția de contragarantare nr. 1/2012 pentru plata contragaranției.

Dimpotrivă, prin art. 12.1 din convenția de contragarantare nr. 1/2012, părțile au convenit în mod expres că neexercitarea unui drept prevăzut de convenție sau exercitarea lui cu întârziere nu constituie o renunțare la acest drept, iar neinvocarea unei încălcări a convenției nu constituie o acceptare a încălcării, astfel încât neconstatarea unor nereguli în ceea ce privește contragaranția dedusă judecății cu prilejul confirmării acesteia nu reprezintă o acceptare a încălcării sau o renunțare la dreptul de a verifica condițiile prevăzute de art. 6.4, cu prilejul analizării cererii de executare a contragaranției.

Așadar, în ceea ce privește momentul acestei analize pe care o realizează Fondul Român de Contragarantare, acesta nu este nici data confirmării contragaranției, nici data la care se realizează acțiuni de colaborare profesională cu F.N.G.C.I.M.M., ci analizarea cererii de plată, cum reiese din art. 6.4 din convenția de contragarantare nr. 1/2020.

Sub un alt aspect, recurentul-pârât arată că acordarea contragaranției nu presupune plata automată a acesteia, acordarea garanției și contragaranției, plata garanției și executarea contragaranției fiind etape distincte prevăzute de convenția nr. 1/2012.

Recurentul-pârât concluzionează în sensul că F.N.G.C.I.M.M. nu a respectat mandatul acordat prin convenția de contragarantare nr. 1/2012, în sensul că nu a verificat cu diligența unui profesionist îndeplinirea de către B. S.R.L. a condițiilor specifice acordării contragaranției.

În ceea ce privește acordarea dobânzii, recurentul-pârât apreciază că decizia recurată este nelegală, deoarece s-a dat cu aplicarea și interpretarea eronată a art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, art. 3 alin. (3) C. civ.

Recurentul-pârât consideră că soluția curții de apel este nelegală, întrucât instanța nu a făcut aplicarea art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, raportate la art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, precum și a art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009.

În acest sens, recurentul-pârât arată că hotărârea instanței de apel nu prevede nivelul dobânzii legale la care a fost obligat sau dispozițiile legale aplicabile calculului dobânzii.

În primul rând, susține că nu are o obligație bănească, față de intimatul-reclamant.

Totodată, conform art. 1 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar - dobânda penalizatoare reprezintă dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență.

Precizează recurentul-pârât că dobânda reprezintă un accesoriu al principalului, reprezentat de valoarea contragarantiei, și urmează soarta principalului, conform principiului accesorium sequitur principale.

Mai precizează recurentul-pârât că, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., este o întreprindere tară scop lucrativ, iar dacă instanța va aprecia că datorează dobânda, sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, potrivit căruia rata dobânzii se impune a fi diminuată cu 20%.

Totodată, solicită ca instanța să aibă în vedere și art. 19 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 29/2013 și că art. 21 din Legea nr. 72/2013 nu este aplicabil, în speță, obligațiile de plată rezultând din convenția nr. 1/01.07.2012 fiind anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 72/2013 la 5 aprilie 2013.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată. A precizat că, în ceea ce privește încadrarea cererii de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu arată în ce constă încălcarea dispozițiilor legale indicate în cererea de recurs, ci a înțeles să critice decizia sub aspectul interpretării de către instanța de apel a situației de fapt și a probelor.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului-pârât la 23.06.2023, iar acesta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepția nulității, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepția, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât, în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face trimiteri la situația de fapt reținută de instanță, la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel în raport de Convenția de contragarantare nr. 1/2012 și de Norma nr. 1/2012.

Însă, recurentul-pârât nu poate critica soluția instanței de fond cu privire la interpretarea convenției de contragarantare, întrucât un atare aspect ține de interpretarea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Totodată, Înalta Curte reține că recurentul-pârât, în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. expune și critici care au făcut obiectul analizei instanței de apel, astfel cum partea le-a dezvoltat prin întâmpinarea formulată în această cale de atac, referitoare la riscul operațional, la obligația de diligență a mandatarului, la îndeplinirea de către beneficiar a criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate, precum la dobânda legală.

Susținerile recurentului-pârât, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse prin întâmpinarea la cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul-pârât tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reține că recurentul-pârât nu a expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și nu a arătat în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Totodată, argumentele ce vizează situația de fapt, pretinsele operațiuni de fraudă săvârșite de beneficiarul B., de asociații sau de administratorii beneficiarului, neîndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate a beneficiarului, sens în care recurentul-pârât face ample trimiteri la situațiile financiare, la folosirea de către beneficiar a unor facturi false, reprezintă exclusiv critici de netemeinicie, a căror analiză, astfel cum Înalta Curte a arătat mai sus, nu poate fi realizată în recurs.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurentul-pârât.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va admite excepția nulității și va anula recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 77 din 19 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 77 din 19 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2023.