ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1710/2023

Ședința publică din data de 21 septembrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 23 aprilie 2020 pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a civilă, sub nr. x/2020, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., a solicitat obligarea acestuia să îi plătească contragaranția în sumă de 2.262.897,75 RON, pentru garanția asumată de reclamant în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 726/24.09.2010, beneficiar fiind B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data 20 aprilie 2018 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice în care FRC avea obligația să efectueze plata) până la plata efectivă a sumei datorate.

Prin sentința civilă nr. 1802/2020 din 12 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a respins excepția tardivității invocată de pârât, ca neîntemeiată; s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. IFN, CUI x, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.; pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 2.262.897,75 RON, reprezentând contragaranție aferentă scrisorii de garantare nr. 726/24.09.2010; totodată, pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a dobânzii legale calculate asupra debitului de 2.262.897,75 RON, începând cu data de 20 aprilie 2018 și până la momentul plății efective a debitului principal, precum și la plata sumei de 32.790,97 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1261 din 14 septembrie 2022, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva sentinței civile nr. 1802/2020 din 12 octombrie 2020 a Tribunalului București – secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea spre rejudecare în fond a cauzei, cu consecința respingerii cererii formulate de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN. Totodată, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a arătat că normele de drept material încălcate în soluționarea apelului sunt următoarele: art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 din C. civ. de la 1864, O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2010, Convenția de contragarantare nr. 1/2010, cu referire la faptul că suma pretinsă de reclamant prin cererea de executare și prin acțiunea introductivă este eronată, întrucât se raportează la finanțarea restantă, iar nu la garanția restantă (așa cum prevede pct. 15 din scrisoarea de garantare nr. 726/24.09.2010).

A menționat că, în urma analizării cererii de plată a contragaranției, FRC a comunicat prin adresa nr. x/02.11.2018, înregistrată la F.N.G.C.I.M.M. sub nr. x/06.11.2018 (anexată cererii de chemare în judecată) respingerea cererii de executare a contragaranției pentru beneficiarul B. S.R.L., în temeiul art. 7.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, în raport de art. 7.1. din aceeași convenție.

Instanța de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 7.1 din Convenția nr. 1/2010, potrivit cărora "FRC suportă riscul IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional al garantului", invocate de pârât ca temei al respingerii cererii de plată.

În motivare, instanța de apel a reținut, în mod eronat, că "eventualele erori de calcul săvârșite în dosarul nr. x/2015 nu constituie un risc operațional, ce este definit de art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006", fără a arăta un raționament temeinic și legal cu privire la cele menționate.

Faptul că reclamantul F.N.G.C.I.M.M. nu a făcut apărări în litigiul cu banca cu privire la valoarea corectă a garanției reprezintă, în accepțiunea recurentului-pârât, o culpă (risc operațional) al acestuia, pe care FRC nu îl preia. Nu prezintă relevanță faptul că, la acordarea contragaranției, reclamantul a analizat condițiile de eligibilitate, de vreme ce, potrivit convenției părților, pârâtul nu preia riscul operațional.

Din situația prezentată în cuprinsul cererii de recurs, se constată că F.N.G.C.I.M.M. a plătit în baza deciziei civile nr. 1554/12.10.2016, cu ordinul de plată nr. x/16.08.2017, valoarea finanțării restante, iar nu suma de plată aferentă garanției restante, așa cum se calculează potrivit pct. 15 din scrisoarea de garantare nr. 726/24.09.2010.

Prin urmare, pârâtul FRC nu poate să achite contragaranția dacă F.N.G.C.I.M.M. nu a plătit finanțatorului garanția așa cum a convenit prin scrisoarea de garantare nr. 726/2010. Această concluzie rezultă din conținutul art. 7.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

Sumele rezultate din calculul eronat efectuat de reclamant, fără a observa conținutul scrisorii de garantare nr. 726/2010 nu poate fi "decontat" de la pârât, ci reprezintă un risc operațional al reclamantului (adică "sisteme și resurse umane inadecvate sau care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător") și care nu are nicio legătură cu riscul de credit pe care FRC îl preia.

Așadar, F.N.G.C.I.M.M. nu a respectat prevederile art. 7.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 coroborate cu pct. 15 din scrisoarea de garantare nr. 726/24.09.2010, în cauză fiind corect identificat un risc operațional, raportat la erorile de calcul și care se încadrează definiției riscului operațional: "sisteme și resurse umane inadecvate sau care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător".

Printr-o altă critică recurentul a susținut faptul că instanța de apel a reținut în mod neîntemeiat puterea de lucru judecat din sentința civilă nr. 6876/07.12.2015. prin raportare la art. 7.4. alin. (3) ultima teză, sentința respectivă nefiindu-i opozabilă.

Instanța de apel nu a analizat apărările formulate de pârât cu privire la cuantumul eronat al pretențiilor solicitate, aplicând fără temei puterea de lucru judecat din sentința civilă nr. 6876/07.12.2015, prin care reclamantul F.N.G.C.I.M.M. a fost obligat la plata sumei de 2.828.622,19 RON, cu titlu de garanție, către finanțator.

Din analiza hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2015 nu rezultă că reclamantul F.N.G.C.I.M.M. a contestat valoarea garanției solicitate la plată de către A. S.A. (fiind contestate alte aspecte legate de biletele la ordin și înștiințarea de neplată), deși aceasta nu era calculată corect. Potrivit documentelor anexate cererii de plată transmise de finanțator, era valoarea finanțării restante.

În cuprinsul sentinței civile nr. 6876/07.12.2015, pagina 2, paragraful 5 se menționează că: "La 03.05.2013 a formulat Cererea de plată privind Scrisoarea de garantare nr. 726/24.09.2010 prin care reclamanta a solicitat plata garanției aferente finanțării garantate restante în cuantum de 2.828.622,19 RON", aspect asupra căruia F.N.G.C.I.M.M. nu a formulat nicio apărare în temeiul pct. 15 din scrisoarea de garantare nr. 726/2010 unde se specifică că garanția se calculează prin aplicarea unui procent de 80% din finanțarea garantată restantă.

Chiar dacă intimatul a fost obligat la o sumă mai mare, reprezentând garanție acordată, sumă pe care acesta nu a contestat-o (suma reprezentând valoarea finanțării restante), nu înseamnă că pârâtul trebuie să plătească procentul de contragarantare la suma stabilită de instanță, ci potrivit dispozițiilor convenționale aplicabile.

Ultima teză a art. 7.4 alin. (3) stabilește că se analizează cererea de executare ținând cont de îndeplinirea condițiilor convenționale aplicabile între părți ("cererea de executare se analizează și se soluționează în conformitate cu prevederile alin. (2)"), chiar în situația în care există o hotărâre judecătorească, prevedere contractuală căreia instanța de apel nu i-a dat o corectă și eficientă interpretare juridică.

Mai mult, sentința civilă nr. 6876/07.12.2015, rămasă definitivă, a tranșat litigiul dintre bancă și F.N.G.C.I.M.M. cu privire la convențiile aplicabile în acele raporturi, astfel că în speța respectivă nu s-au analizat convențiile aplicabile în cauza de față și dacă condițiile de plată stabilite între FRC și F.N.G.C.I.M.M. ar fi îndeplinite, pentru a se reține puterea de lucru judecat.

Așadar, chiar dacă plata garanției a fost făcută în temeiul unei hotărâri judecătorești, FRC tot trebuie să facă analiza cererii de executare a reclamantului pentru a verifica dacă au fost respectate toate obligațiile din Convenția nr. 1/2010 și Norma 1/2010, aplicabile în litigiul ce formează obiectul dosarului nr. x/2020

În egală măsură, recurentul-pârât a arătat instanței de apel, ca o veritabilă excepție de neexecutare a contractului, că potrivit dispozițiilor convenționale, FRC nu preia riscul operațional asociat riscului de fraudă (nu frauda dovedită), însă această apărare nu a fost analizată.

În speță, a fost identificat un risc operațional în accepțiunea art. 7.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, pe care reclamantul l-a înregistrat în activitatea sa de mandatar.

Totodată, potrivit art. 4.4 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, acordarea contragaranțiilor în baza convenției se completează cu dispozițiile legale corespunzătoare privitoare la mandat, iar în conformitate cu prevederile art. 1080 alin. (1) din C. civ. de la 1864 "diligența ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligații este totdeauna aceea a unui bun proprietar".

Așadar, reclamantul trebuia să dezvolte proceduri și sisteme de identificare, evaluare și monitorizare a riscului operațional și să dispună proceduri de administrare a acestora, nu prin încercarea de a acoperi pierderile prin plata contragaranției obținute de la FRC, pe care tot reclamantul a acordat-o în numele FRC.

Recurentul-pârât apreciază că reclamantul și-ar invoca propria culpă dacă ar susține că îi lipseau procedurile interne pentru a preveni asemenea situații care pot prejudicia iremediabil bugetul public.

Coroborând toate prevederile evocate, rezultă că FRC preia riscul de credit al IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional, așa cum a dezvoltat în cuprinsul cererii de recurs.

FRC nu poate ignora informațiile deținute, întrucât plata contragaranției aferente beneficiarului B. S.R.L. ar expune FRC cel puțin unui risc reputațional și ar putea prejudicia grav patrimoniul public.

În acest context, refuzul plății nu este lipsit de orice fundament convențional, ci se întemeiază pe prevederile Convenției de contragarantare nr. 1/2010, încheiată cu F.N.G.C.I.M.M.

O ultimă critică supusă analizei se referă la faptul că instanța de apel nu a dat eficiență obligației de monitorizare și de plată a garanției, cu prudență și diligență, obligație care a fost încălcată de reclamantul F.N.G.C.I.M.M. Instanța de apel s-a prevalat de un singur aspect de ordin formal în interpretarea convenției nr. 1/2010 ceea ce a viciat întregul raționament juridic cu privire la scopul O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul în acordarea contragaranțiilor și a ajutorului de stat.

În motivare, instanța de apel a reținut, fără a arăta vreun raționament juridic în acest sens că: "riscul operațional, la care face referire art. 7.1. (...) poate să apară în procesul de analizare a condițiilor de eligibilitate a potențialilor beneficiari și de acordare a garanției contragarantate, iar nu în etapa ulterioară a soluționării unor litigii, având ca obiect analiza legalității și temeiniciei plății garanției contragarantate".

Astfel, s-a reținut că reclamantul F.N.G.C.I.M.M. a plătit garanția în baza unei hotărâri judecătorești, fără a se mai impune a fi verificată obligația de prudență și diligență.

Modalitatea în care a ajuns F.N.G.C.I.M.M. să plătească mai mult decât trebuia ține chiar de nerespectarea obligației de prudență și diligență, de riscul operațional invocat și prezentat, întrucât s-a dovedit că reclamantul a omis anumite acțiuni în verificarea cuantumului creanței, deci nu a depus toată diligența în monitorizarea garanției și plății acesteia.

În acest sens, au fost evocate prevederile art. 6.1. din Convenția de contragarantare.

Așadar, reclamantul nu poate invoca faptul că singura obligație care îi incumbă este aceea de a analiza eligibilitatea beneficiarului și doar la momentul acordării garanției contragarantate.

În cauză, a fost încălcată atât litera, cât și spiritul prevederilor Convenției nr. 1/2010 și ale Normei 1/2010. Obligațiile reclamantului nu pot fi limitate doar la încadrarea beneficiarului în categoria I.M.M. și îndeplinirea anumitor criterii de eligibilitate, cum pretinde reclamantul la pagina 3 din acțiunea introductivă, ci trebuie acționat cu prudență și diligență, inclusiv la momentul plății garanției contragarantate.

Prin urmare, reclamantul trebuia să manifeste maximă diligență în acordarea garanției și a contragaranției, precum și în monitorizarea și plata garanției contragarantate.

Prin actele depuse la dosar (referatele și notele de analiză efectuate de reclamant), s-a dovedit că reclamantul avea cunoștință de situația beneficiarului. Mai mult, prin sentința reținută de instanță cu putere de lucru judecat, F.N.G.C.I.M.M. nu a făcut apărări cu privire la cuantumul garanției.

Reclamantul F.N.G.C.I.M.M. a acordat și a plătit o garanție contragarantată din surse publice, fără să analizeze, cu diligența și prudența impusă de normele convenționale, informațiile de care dispunea sau era obligat să dispună, conform cărora, în cauză, exista un risc de fraudă și fără a lua în considerare condițiile respectării destinației creditului.

F.N.G.C.I.M.M., în calitate de mandatar, avea obligația de a analiza situația economico-financiară a beneficiarului pe tot parcursul derulării creditului și de a face investigațiile necesare, însă reclamantul a sperat, în mod nejustificat, că FRC nu va cunoaște toate aceste detalii, folosind ca un veritabil alibi dispoziții convenționale în temeiul cărora pretinde că și-a îndeplinit mandatul și obligațiile față de FRC.

În plus, având în vedere că reclamantul este un profesionist în domeniul garantării, criteriul de apreciere a culpei acestuia este cel al "bunului proprietar". Astfel, acesta se găsește răspunzător și pentru culpa cea mai mică.

Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

III. Apărarea intimatului

Intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborate cu cele ale art. 489 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Astăzi, în ședință publică, excepția nulității a fost respinsă, în considerarea celor expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

IV. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluționare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 25 aprilie 2023 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 21 septembrie 2023, cu citarea părților.

V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

Recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a arătat că normele de drept material încălcate în soluționarea apelului sunt următoarele: art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 din C. civ. de la 1864, O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2010, Convenția de contragarantare nr. 1/2010, cu referire la faptul că suma pretinsă de reclamant prin cererea de executare și prin acțiunea introductivă este eronată, întrucât se raportează la finanțarea restantă, iar nu la garanția restantă (așa cum prevede pct. 15 din scrisoarea de garantare nr. 726/24.09.2010).

A menționat că, în urma analizării cererii de plată a contragaranției, FRC a comunicat prin adresa nr. x/02.11.2018, înregistrată la F.N.G.C.I.M.M. sub nr. x/06.11.2018 (anexată cererii de chemare în judecată) respingerea cererii de executare a contragaranției pentru beneficiarul B. S.R.L., în temeiul art. 7.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, în raport de art. 7.1. din aceeași convenție.

Instanța de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 7.1 din Convenția nr. 1/2010, potrivit cărora "FRC suportă riscul IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional al garantului", invocate de pârât ca temei al respingerii cererii de plată.

Aceste critici nu pot fi primite de Înalta Curte, deoarece recurentul-pârât invocă nerespectarea principiilor de drept civil referitoare la forța obligatorie a contractelor, executarea cu bună-credință a acestora, interpretarea prevederilor contractuale în acord cu intenția comună a părților și interpretarea sistematică, dar în concret nu aduce suficiente argumente pentru a arăta de ce este greșit raționamentul instanței de apel prin raportare la prevederile Convenției nr. 1/2010 și a Normei nr. 1/2010.

În speță, deși autorul căii de atac a susținut nesocotirea prevederilor legale anterior indicate, în motivarea recursului, acesta pune în discuție clauzele contractuale și modul de executare a contractului, în raport de probatoriul administrat.

Înalta Curte reține că interpretarea actelor juridice, a probelor și a culpei în executarea contractului – elemente ale chestiunilor de fapt ale cauzei deduse judecății – ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Din această perspectivă, se reține că recurentul-pârât nu a dezvoltat critici de nelegalitate a deciziei atacate, prin indicarea unor dispoziții normative concrete care să fi fost aplicate greșit de către instanța de apel.

Susținerile recurentului-pârât conform cărora instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 4.4., art. 6.1., art. 7.1., art. 7.4. alin. (2) și art. 12.8. din Convenția nr. 1/2010 și a aplicat greșit normele de drept material prevăzute la art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul și scopul urmărit în acordarea contragaranțiilor, precum și pe cele cuprinse în art. 1540 din C. civ. de la 1864 ("Mandatarul este răspunzător nu numai de dol, dar încă și de culpa comisă în executarea mandatului. Pentru culpa, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplică cu mai puțină rigurozitate decât în caz contrariu.") nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate, întrucât se solicită instanței de recurs să revină asupra situației de fapt și să stabilească întinderea obligației de monitorizare și de verificare care revine intimatului-reclamant conform convenției.

Totodată, se reține că aceste critici au făcut obiectul cererii de apel formulate de aceeași parte împotriva sentinței primei instanțe or, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, aceasta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, deși legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reține că judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice ale cauzei deduse judecății, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs. O reinterpretare a convenției părților, a mandatului acordat intimatului-reclamant în temeiul acestei convenții și a modalității de îndeplinire a acestui mandat, în sensul solicitat de către recurentul-pârât, ar conduce la o reapreciere a probelor administrate și interpretate de către instanțele devolutive, ceea ce ar conduce la schimbarea situației de fapt, demers inadmisibil în recurs.

Înalta Curte constată că motivul refuzului FRC de a plăti contragaranția este fundamentat pe clauza 6.1 din Convenția nr. 1/2012, potrivit căreia Fondul nu preia riscul operațional al garantului.

Faptul că reclamantul F.N.G.C.I.M.M. nu a făcut apărări în litigiul cu banca cu privire la valoarea corectă a garanției reprezintă, în accepțiunea recurentului-pârât, o culpă (risc operațional) al acestuia, pe care FRC nu îl preia, context în care se apreciază că prin hotărârea recurată au fost încălcate dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009.

Recurentul-pârât a precizat că în faza procesuală a apelului s-a arătat, ca o veritabilă excepție de neexecutare a contractului, că potrivit dispozițiilor convenționale, FRC nu preia riscul operațional asociat riscului de fraudă (nu frauda dovedită), însă această apărare nu a fost analizată.

În speță, a fost identificat un risc operațional în accepțiunea art. 7.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, pe care reclamantul l-a înregistrat în activitatea sa de mandatar.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte reține că instanța de apel a respectat dispozițiile legale evocate, întrucât în urma examinării situației de fapt prin prisma probatoriului administrat, a stabilit că nu se poate reține incidența unui risc operațional care să exonereze recurentul de la plata contragaranției.

Printr-un raționament clar și argumentat juridic, instanța devolutivă de control judiciar a justificat inexistența riscului operațional.

Sub acest aspect, a statuat că eventualele erori de calcul săvârșite în dosarul nr. x/2015 nu constituie risc operațional, ce este definit de art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 ca reprezentând risc de pierdere determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme și resurse umane inadecvate sau că nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, fie de evenimente și acțiuni externe, riscul legal fiind inclus în riscul operațional. Curtea de Apel București a subliniat faptul că riscul operațional, în care este inclus și riscul legal, la care face referire art. 7.1 prin raportare la art. 4.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 poate să apară în procesul de analizare a condițiilor de eligibilitate a potențialilor beneficiari și de acordare a garanției și contragaranției, iar nu în etapa ulterioară a soluționării unor litigii având ca obiect analizarea legalității și temeiniciei plății garanției și a contragaranției.

Prin urmare, o dată ce recurentul-pârât și-a asumat obligația de a prelua riscul de credit al beneficiarului, este obligat să plătească contragaranția, întrucât intimatul-reclamant nu a încălcat niciuna din clauzele Convenției de contragarantare nr. 1/2012 și nici nu s-a probat incidența unei cauze exoneratoare de răspundere. În speță, riscul de credit s-a produs, deoarece beneficiarul nu a rambursat creditul acordat de C. S.A., instituția de credit solicitând reclamantului plata garanției; din interpretarea art. 6.1 din Convenția nr. 1/2012 rezultă că, în aceste condiții, Fondul preia riscul de credit aferent I.M.M.-ului beneficiar, fără niciun fel de limitare, evenimentele invocate de recurent încadrându-se în categoria riscului de credit.

Printr-o altă critică, recurentul-pârât susține faptul că, nefiind parte în dosarul nr. x/2015, sentința pronunțată în acest dosar nu îi este opozabilă, sens în care apreciază că instanța de apel nu putea invoca puterea de lucru judecat.

Fiind vorba de aplicarea greșită a unor norme de drept procesual, critica va fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Această critică va fi înlăturată, deoarece relativitatea hotărârilor judecătorești nu antrenează consecința inopozabilității față de terți. Relevante în acest sens, sunt dispozițiile art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "hotărârea este opozabilă oricărei terțe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condițiile legii, dovada contrară".

În speță, instanța de apel a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat raportat la sentința civilă nr. 6876 din 7 decembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă, ca urmare a respingerii apelului și a recursului.

Așa cum în mod corect a reținut Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, o altă instanță a tranșat definitiv într-un alt proces purtat anterior între reclamanta C. S.A. și pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - IFN (dosarul nr. x/2015), stabilind, cu putere de lucru judecat atât respectarea condițiilor de acordare a garanției conform mandatului primit și respectarea obligației de diligență la momentul analizării condițiilor de eligibilitate, cât și valoarea garanției ce trebuie plătită de către Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - IFN.

Având în vedere dispozițiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, coroborate cu cele ale art. 431 alin. (2) din același cod, potrivit cărora oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, în mod corect a apreciat instanța de apel că, în prezenta cauză, considerentele sentinței civile nr. 6876 din 7 decembrie 2015, pronunțate de Tribunalul București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, se impun prin prisma efectului pozitiv al autorității lucrului judecat.

Însă, contrar celor susținute prin memoriul de recurs, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. nu presupune obligatoriu identitatea tuturor părților, ci doar cel puțin a uneia dintre acestea, astfel încât nu are importanță că, în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, recurentul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. nu a fost parte, deoarece în acel litigiu a figurat Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. – IFN, reclamantul din prezenta cauză.

Așadar, efectul pozitiv a fost opus părții care a figurat în primul litigiu, iar nu recurentului. În ceea ce îl privește pe acesta, cele statuate prin hotărârea anterioară i-au fost opuse sub aspect probator, întrucât, în speță, acesta nu a reușit să facă dovada contrară.

Simpla invocare a inopozabilității unei hotărâri judecătorești de către un terț în lipsa efectuării "dovezii contrare", în sensul art. 435 alin. (2) din C. proc. civ., nu poate fi reținută.

Autoarea căii de atac a mai susținut, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., faptul că au fost încălcate dispozițiile art. 22 alin. (2) din același cod, care reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului; față de această susținere, Înalta Curte constată că se impută instanței de apel încălcarea unui principiu fundamental al procesului civil, aspect ce poate fi încadrat în motivul de casare ce vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că invocarea prevederilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. s-a făcut pur formal, întrucât recurentul nu a dezvoltat critici din care să rezulte modalitatea în care a procedat instanța de apel determinând încălcarea principiului invocat, astfel că instanța supremă nu are niciun reper pentru examinarea legalității deciziei din această perspectivă, motiv pentru care, va înlătura și această critică.

Pe temeiul considerentelor reținute, Înalta Curte constată că sunt nefondate toate criticile formulate prin memoriul de recurs, întrucât niciuna din clauzele convenției de contragarantare nr. 1/2012 nu îl exonerează pe recurent de plata contragaranției, acordarea acesteia efectuându-se cu respectarea integrală a prevederilor și criteriilor de eligibilitate stabilite. Contragaranția reprezintă un angajament expres, irevocabil și necondiționat prin care recurentul preia o parte din riscul de credit asumat de intimat la acordarea de garanții în favoarea I.M.M. – ului beneficiar, în condițiile Convenției de contragarantare.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1261 din 14 septembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2023.