ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 490/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 26 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2018, reclamanta FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI Șl MIJLOCII S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâta FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta să plătească reclamantului contragaranția în sumă de 2.694.302,33 RON, pentru garanția asumată de reclamant în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 941/08.12.2010, beneficiar fiind B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data 18.08.2016 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice în care FRC avea obligația să efectueze plata) până la plata efectivă a sumei datorate, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 642 din 13 martie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile contradictoriu cu pârâta Fondul Român neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate, cu consecința admiterii acțiunii așa cum a fost formulată și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin decizia nr. 1937 din 20 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinței civile nr. 642 din 13 martie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A.

Împotriva acestei decizii, reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Subsumat motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susține, în esență, că hotărârea a fost pronunțată fără ca instanța să arate motivele pentru care a înțeles să înlăture apărările reclamantului cu privire la respectarea de către instituția recurentă a mandatului acordat conform Anexei CI la Convenția nr. 1/2010, precum și cu privire la analiza efectuata de către subscrisa conform Normei 1/2010.

Apreciază că instanța de apel face simple afirmații atunci când reține "(...) obligația ca întreprinderea beneficiară a contragaranției să fie înregistrată potrivit Legii nr. 31/1990 nu poate fi considerată a fi îndeplinită prin simpla înscriere a societății la oficiul registrului comerțului (...)", fără a justifica în drept și fără a arăta motivele pentru care toate apărările reclamantului cu privire la aceste aspecte au fost înlăturate.

În concret, instanța omite să se pronunțe cu privire la elementul esențial al speței și anume când și cum anume a intervenit culpa societății recurente în executarea mandatului potrivit Convenției nr. 1/2010 și implicit incidența răspunderii contractuale a acesteia.

Cât timp în considerente instanța nu a analizat probele care au fost administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu a evocat normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, consideră că soluția este nesusținută și pur formală.

În raport de exigentele art. 425 C. proc. civ., consideră că instanța avea obligația să prezinte argumentele pentru care au fost respinse criticile reclamantului, precum și dispozițiile legale care să susțină soluția pronunțată în speță.

În ceea ce privește incidența motivului de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 969, art. 977 și art. 982, art. 983 și art. 1537 vechiul C. civ., art. 22 alin. (6) și (7) din C. proc. civ. în dezlegarea dată de către instanțe cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce le reveneau, constituie o aplicare greșită a normelor de drept material.

In dezvoltarea acestui motiv, se arată că potrivit art. 3.1 din Convenția de contragarantare 1/2010, coroborat cu art. 8 din Norma 1/2010, pentru a avea acces la contragaranție, beneficiarul trebuie în primul rând să se încadreze în categoria IMM-urilor (în conformitate cu prevederile Legii nr. 346/2004) și, la data acordării garanției, să îndeplinească anumite criterii de eligibilitate.

Menționează că, în conformitate cu prevederile convenționale, elementele de verificare la executarea contragaranției sunt doar cele prevăzute la pct. 1 - 14 din anexa C.9 la Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

Precizează că verificarea de către Fond a criteriilor de eligibilitate și condițiilor de contragarantare s-a făcut în baza criteriilor prevăzute în cuprinsul Anexei C 9 la Convenția 1/2010, iar din documentele enumerate în cuprinsul cererii de recurs, nu rezultă că societatea nu ar fi fost eligibilă la data acordării garanției sau că nu ar fi fost îndeplinite condițiile cerute pentru efectuarea plății.

Se desprinde în mod clar din întreg probatoriul administrat în cauză, faptul că voința reală a părților a fost ca acordarea contragaranțiilor să se desfășoare conform mandatului expres prevăzut la Cap. 4 din Convenția 1/2010, față de care pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. nu a dovedit că ar fi dat vreo altă instrucțiune expresă și clară cu privire la suplimentarea condițiilor de acordare a contragaranțiilor.

Totodată, în opinia recurentei, în cauză sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile contractuale.

Intimata-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea apărărilor intimatei-pârâte.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 20 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raport prin care a susținut că recursul este admisibil.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a acordat termen de judecată la data de 02 martie 2022, cu citarea părților, pentru discutarea excepției nulității recursului și pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că din expunerea argumentelor prezentate în cuprinsul cererii de recurs rezultă critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în unul din motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din modul de expunere al criticilor în cererea de recurs se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată.

În primul rând trebuie reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Apoi, Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Or, analizând decizia atacată din perspectiva motivului de casare invocat, Înalta Curte constată că instanța a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită și, prin urmare, nu se poate reține că instanța ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme instanța de apel a examinat problema de fond supusă judecații, analizând în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză.

În speță, nu poate fi primită susținerea recurentei vizând lipsa unei motivări sub aspectul înlăturării apărărilor reclamantei cu privire la respectarea de către aceasta a mandatului acordat conform Anexei CI la Convenția nr. 1/2010, precum și cu privire la analiza efectuată de către reclamantă conform Normei 1/2010, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanța a răspuns argumentat motivelor de apel care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac, aspectele în legătură cu care se invocă nemotivarea fiind în realitate argumente în susținerea motivelor de apel analizate.

Astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că, de vreme ce garanția contragarantată a fost acordată în considerarea proiectului propus de S.C. B. S.R.L., este evident că, pentru a fi îndeplinită condiția de eligibilitate prevăzută de art. 8 lit. a) din Norma nr. 1/2010, era necesar ca S.C. B. S.R.L. să aibă ca activitate principală desfășurarea de activități de asistență medicală specializată - cod CAEN 8622, or, S.C. B. S.R.L. nu avea un astfel de cod CAEN pentru activitatea principală.

Prin urmare, cum S.C. B. S.R.L. nu îndeplinea condiția de eligibilitate prevăzută de art. 8 lit. a) din Norma nr. 1/2010, instanța de apel a constatat că este nefondată critica formulată de către apelanta-reclamantă în sensul că și-a îndeplinit în mod corect obligația de verificare a îndeplinirii condițiilor de eligibilitate.

Totodată, instanța de apel a reținut că neacordarea contragaranției de către intimata-pârâtă s-a datorat intervenirii riscului operațional al apelantei-reclamante, care nu a verificat suficient de temeinic și nu a interpretat în mod corespunzător dovezile depuse de beneficiarul S.C. B. S.R.L. în dovedirea eligibilității pentru obținerea garanției contragarantate.

Privită ca o garanție a imparțialității instanței și ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară și concisă și să se constituie într-o analiză riguroasă și concretă a problemelor esențiale ce au făcut obiectul judecății, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părți.

În aceeași măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă și coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esențiale în cauză și normele incidente.

În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Atâta timp cât în considerente, instanța de apel analizează probele ce au fost administrate și face aprecieri concrete cu privire la acestea și cât se motivează pentru care anume considerente a luat în considerare probele administrate, decizia atacată este legală și temeinică din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitoare la ipoteza lipsei motivelor pe care se sprijină.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceste dispoziții vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Or, în speță, deși recurenta a susținut nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 969, art. 977 și art. 982, art. 983 și art. 1537 vechiul C. civ., art. 22 alin. (6) și (7) din C. proc. civ., în motivarea recursului, reclamanta s-a rezumat strict la a-și exprima nemulțumirea cu privire la neanalizarea corectă a condițiilor de eligibilitate, cu referire la probele administrate, aspecte ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală, instanța de apel fiind suverană în a aprecia, în baza probatoriului administrat, în raport de circumstanțele cauzei, criteriile de eligibilitate.

Astfel, recurenta a susținut că verificarea de către Fond a criteriilor de eligibilitate și condițiilor de contragarantare s-a făcut în baza criteriilor prevăzute în cuprinsul Anexei C 9 la Convenția 1/2010, iar din documentele enumerate în cuprinsul cererii de recurs, nu rezultă că societatea nu ar fi fost eligibilă la data acordării garanției sau că nu ar fi fost îndeplinite condițiile cerute pentru efectuarea plății.

De asemenea, se desprinde în mod clar din întreg probatoriul administrat în cauză, faptul că voința reală a părților a fost ca acordarea contragaranțiilor să se desfășoare conform mandatului expres prevăzut la Cap. 4 din Convenția 1/2010, față de care pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. nu a dovedit că ar fi dat vreo altă instrucțiune expresă și clară cu privire la suplimentarea condițiilor de acordare a contragaranțiilor.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței de recurs examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Faptul că se indică anumite dispoziții legale, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care sa situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Așa fiind, aprecierea judecătorilor de fond cu privire la obligația reclamantei de verificare a îndeplinirii condițiilor de eligibilitate și criticile recurentei potrivit cărora din documentele enumerate nu rezultă că societatea nu ar fi fost eligibilă la data acordării garanției sau că nu ar fi fost îndeplinite condițiile cerute pentru efectuarea plății, precum și susținerea că voința reală a părților se desprinde din întreg probatoriul administrat în cauză, vizează aspecte de temeinicie ale hotărârii atacate, care excedează controlului instanței de recurs, având în vedere că în această cale extraordinară de atac se exercită un control judiciar numai cu privire la legalitatea hotărârii atacate, în raport de motivele de nelegalitate prevăzute expres și limitativ la pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.

Simpla prezentare a motivelor de netemeinicie de către recurenta-reclamantă, reiterarea unor situații de fapt, în lipsa unei argumentații în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de art. 488 C. proc. civ., fac imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Aspectele de nelegalitate din perspectiva neanalizării corecte a condițiilor de eligibilitate, invocate de recurenta-pârâtă, nu pot fi reținute. Recurenta tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării instanței de apel asupra criteriilor de eligibilitate, din perspectiva aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

În concluzie, pe de o parte, așa cum s-a arătat deja, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, întrucât criticile recurentei nu susțin nemotivarea, instanța de apel efectuând o analiză logico-juridică de sinteză care reflectă răspunsul la toate motivele de apel invocate, aceasta nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, iar, pe de altă parte, criticile subsumate de recurentă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi examinate, acestea vizând aspecte de netemeinicie, respectiv de apreciere a probelor și de stabilire a situației de fapt. care excedează analizei instanței de recurs.

Pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei nr. 1937 din 20 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei nr. 1937 din 20 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 martie 2022.