ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 211/2024

Ședința publică din data de 6 februarie 2024

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1959 din 8 iulie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 260 din 22 februarie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins apelul, ca nefondat.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat faptul că în mod nelegal a fost reținută puterea de lucru judecat a hotărârilor din dosarul nr. x/2016, care au vizat acordarea unei alte contragaranții, în temeiul unui al contract de garantare și o altă situație de fapt, nefiind făcută dovada identității de chestiune litigioasă.

Mai mult, soluția din dosarul nr. x/2016 a avut în vedere situația beneficiarului la data de 05.08.2010, în timp ce dosarul pendinte se referă la situația acestuia, pe baza unor alte calcule, de la 15.11.2010.

A apreciat astfel recurentul-reclamant că în mod greșit s-a reținut incidența dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., precum și că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, instanța de apel preluând întocmai afirmațiile pârâtei cu privire la cele reținute în dosarul nr. x/2016.

Recurentul-reclamant a mai susținut că, în realitate, sentința civilă nr. 892/2018 din dosarul nr. x/2017 a stabilit cu putere de lucru judecat respectarea condițiilor de acordare a contragaranției conform mandatului primit la momentul analizării condițiilor de eligibilitate.

Totodată, s-a arătat că, în legătură cu același beneficiar, părțile au mai derulat un litigiu, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2021, în care a fost admisă acțiunea, fiind reținută netemeinicia refuzului la plată, la data de 15.11.2010 beneficiarul îndeplinind condițiile de eligibilitate pentru contragaranție, nefiind o întreprindere în dificultate potrivit art. 4.1 pct. 1 din Convenția 1/2010 și art. 8 lit. c) din Norma 1/2010. În acest dosar s-a reținut că dispozițiile legii insolvenței nu sunt incidente, părțile stabilind la art. 8 lit. c) din Norma 1/2010 documentele în baza cărora se verifică starea de dificultate, precum și că nu poate fi reținută puterea de lucru judecat a soluțiilor din dosarul nr. x/2016.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat faptul că instanța de apel nu a expus argumentele în temeiul cărora a validat raționamentul primei instanțe referitor la puterea de lucru judecat a sentinței nr. 3649/2018 din dosarul nr. x/2016, sub aspectul obligației garantului de a verifica criteriile de eligibilitate referitoare la întreprinderea în dificultate prin raportare la art. 4 din Norma 1/2010 și dispozițiile Legii nr. 85/2006.

În opinia recurentului-reclamant, instanța de apel a preluat necritic punctul de vedere al părții adverse și considerentele primei instanțe, reluând argumentele acestora privind incidența puterii de lucru judecat a sentinței nr. 3649/2018 din dosarul nr. x/2016.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, s-a invocat nemotivarea hotărârii în ceea ce privește susținerile părții referitoare la respectarea limitelor mandatului acordat conform Convenției nr. 1/2010 și la analiza efectuată asupra eligibilității beneficiarului conform Normei 1/2010.

În concret, recurentul-reclamant a susținut omisiunea instanței de a se pronunța asupra momentului și a modalității în care a intervenit culpa sa în executarea mandatului, nefiind arătate motivele pentru care i-au fost înlăturate apărările cu privire la îndeplinirea de către beneficiar a condițiilor de eligibilitate pentru plata contragaranției și netemeinicia refuzului la plată, cu consecința necercetării fondului cauzei.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a invocat recurentul-reclamant încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969, 970, 978 și 1537 C. civ., precum și a art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, arătând că instanța nu a interpretat clauzele unele prin altele, nu a ținut cont de scopul convenției și a lipsit de efecte clauzele privind mandatul acordat conform Convenției 1/2010.

Totodată, partea a susținut că interpretarea instanței de apel excede mandatului conform Convenției de contragarantare 1/2010, cât și criteriilor de eligibilitate stabilite la art. 4 lit. b) și art. 8 lit. c) prin Norma 1/2010, neexistând nicio stipulație în cuprinsul acestora cu privire la obligația de verificare a beneficiarului din perspectiva stării de insolvență conform art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 ori a înregistrărilor din Centrala Riscurilor Bancare sau Centrala Incidentelor de Plăți.

Potrivit recurentului-reclamant, verificarea eligibilității beneficiarului s-a realizat conform criteriilor prevăzute de cadrul normativ aplicabil, astfel că au fost îndeplinite condițiile generale de contragarantare, fiind respectat mandatul ce i-a fost acordat.

S-a susținut, astfel, că dispozițiile art. 4 lit. b) din Norma 1/2010 prevăd criteriile de stabilire a stării de dificultate iar art. 8 lit. c) din aceeași Normă menționează documentele pe baza cărora se verifică aceste criterii, precum și că aceleași documente rezultă și din conținutul Anexei C.9 și Anexei B.2, în cauză neputându-se accepta un alt mod de verificare a stării de dificultate.

În continuare, referindu-se la aspecte ce țin de situația de fapt, recurentul-reclamant a învederat că, urmare a controlului efectuat în perioada 26.10.2011 - 04.11.2011, intimatul-pârât a verificat modul de acordare a contragaranției, fapt consemnat în procesul-verbal nr. x/21.11.2011, astfel că refuzul la plată este neîntemeiat.

De asemenea, potrivit recurentului-reclamant, instanța de apel a ignorat faptul că, în cazul scrisorii de garantare nr. 835/05.11.2010, s-a constatat deja pe cale judecătorească în dosarul nr. x/2017, faptul că beneficiarul a fost eligibil, condițiile de plată fiind îndeplinite.

A mai criticat partea faptul că instanța de apel nu a luat în considerare referatul de analiză nr. 42941/05.11.2010, acest înscris probând faptul că, la data acordării contragaranției, beneficiarul nu se afla în stare de dificultate.

Prin urmare, s-a concluzionat că toate condițiile de plată a contragaranției au fost îndeplinite iar recurentul-reclamant și-a îndeplinit cu bună-credință toate obligațiile convenționale asumate, recurentul-reclamant fiind îndreptățit potrivit art. 7.4 alin. (2) și (3) din Convenția 1/2010 să primească plata contragaranției.

La data de 21 noiembrie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Fondul Român de Contragarantare, prin care, în principal, s-a invocat excepția nulității recursului iar, în subsidiar, s-a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La data de 15 decembrie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, prin care s-a solicitat respingerea excepției nulității recursului.

Recurentul-reclamant invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora "Casarea unor hotărâri se poate cere (...) când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material."

În esență, se contestă puterea de lucru judecat a considerentelor sentinței civile nr. 3649/2018 pronunțate în dosarul nr. x/2016, sub aspectul verificărilor impuse părții din perspectiva aprecierii eligibilității beneficiarului IMM potrivit criteriilor prevăzute de Norma 1/2010 emisă de intimatul-pârât și de Convenția de contragarantare 1/2010, încheiată între părți, fiind reiterate în mare măsură motivele de apel.

Potrivit unor prime critici, circumscrise motivelor de recurs prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6, recurentul-reclamant susține că nu este îndeplinită condiția identității de chestiune litigioasă, pentru a se fi putut reține puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3649/2018, precum și că instanța de apel nu a expus argumentele pentru care a apreciat că prima instanță a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Aceste critici vor fi înlăturate prin considerente comune.

Puterea lucrului judecat sau aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat, este o prezumție legală, care operează atunci când, într-un al doilea proces, trebuie dezlegată o problemă soluționată anterior între aceleași părți, presupunând identitate de chestiuni juridice litigioase.

Conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., fiecare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu acesta din urmă. Așadar, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești are incidență sub aspect probator, ușurând practic stabilirea situației de fapt într-un al doilea litigiu, în care instanța nu mai poate face evaluări proprii asupra aceleiași chestiuni, ci aceasta constituie premisa demonstrată de la care trebuie pornit în judecarea procesului.

În cauză, soluționarea cererii de chemare în judecată presupunea să se stabilească dacă recurentul-reclamant a respectat mandatul ce i-a fost oferit, de acordare a contragaranției, potrivit Convenției nr. 1/2010, prin verificarea criteriilor de eligibilitate prevăzute de Convenție și de Norma 1/2010, părțile fiind în dezacord asupra cerințelor concrete care se impuneau a fi verificate în persoana beneficiarului.

Reclamanta s-a prevalat de cerințele prevăzute în Anexa C.9 a Convenției nr. 1/2010 raportate la Anexa B.2 a Normei 1/2010, susținând că trebuia să verifice exclusiv dacă împotriva beneficiarului era deschisă procedura insolvenței, în timp ce pârâta a invocat că, potrivit art. 4 lit. b) pct. iii. din Norma 1/2010 și art. 12.5 din Convenție, reclamanta era obligată să analizeze și eventuala stare de insolvență prezumată sau iminentă a beneficiarului în sensul dispozițiilor Legii nr. 85/2006.

Instanța de apel, validând dezlegările primei instanțe, a arătat că puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3649/05.12.2018 a fost reținută sub aspectul considerentelor privitoare la obligația recurentului-reclamant de a verifica criteriul privind "întreprinderea în dificultate" raportat la prevederile Normei nr. 1/2010 și Convenției nr. 1/2010, și nu din perspectiva soluției pronunțate, cu ignorarea situației de fapt din prezentul dosar, așa cum greșit s-a susținut.

Apoi, a argumentat că, în cadrul dosarului nr. x/2016, soluționat definitiv între părți, a fost analizată aceeași chestiune litigioasă, respectiv plata contragaranției raportat la același beneficiar și la același cadru normativ reprezentat de Convenția nr. 1/2010 și Norma 1/2010, reținându-se că aspectele pe care recurentul-reclamant trebuie să le analizeze atunci când acordă, în numele intimatului-pârât, contragaranții în temeiul Normei nr. 1/2010 și a Convenției de contragarantare nr. 1/2010, trebuie să fie identice, indiferent de contractele de garantare încheiate, nefiind admisibil ca, raportat la același cadru normativ, partea să se raporteze la condiții sau cerințe diferite.

Instanța de apel a reținut astfel că, dat fiind identitatea de chestiune litigioasă, ca urmare a incidenței aceluiași cadru normativ, în cauză, la momentul acordării contragaranției, partea avea obligația de a verifica criteriul de eligibilitate privind "întreprinderea în dificultate" în conformitate cu prevederile Normei nr. 1/2010 și Convenției nr. 1/2010, astfel cum au fost interpretate, cu autoritate de lucru judecat, prin sentința civilă nr. 3649/05.12.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin respingerea apelului și a recursului.

Ca o consecință, a concluzionat că recurentul-reclamant trebuia să verifice eligibilitatea beneficiarului și din perspectiva prevederilor Legii nr. 85/2006, la care dispozițiile art. 4 lit. b) pct. iii. din Norma nr. 1/2010 fac trimitere, fiind obligat să verifice dacă beneficiarul întrunește condițiile legii speciale pentru a fi considerat în stare de insolvență prezumată sau iminentă.

Raționamentul logico-juridic al instanței de apel este judicios întrucât același cadru normativ trebuie să beneficieze de o interpretare unitară, în mod corect reținându-se că este îndeplinită condiția privind identitatea de chestiune litigioasă.

Față de aceste argumente, Înalta Curte constată că în mod legal s-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., precum și că instanța de apel a expus raționamentul în temeiul căruia a reținut autoritatea de lucru judecat, sub forma prezumției lucrului judecat, a sentinței civile nr. 3649/05.12.2018 pronunțate în dosarul nr. x/2016.

Totodată, se constată că în recurs partea s-a limitat să reitereze susținerile din apel privind nelegala aplicare a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., fără a-și adecva criticile în raport cu considerentele reținute de instanța de apel, deși avea obligația să le combată și să expună un raționament juridic contrar, având în vedere că obiectul recursului îl reprezintă decizia instanței de apel.

Vor fi înlăturate și criticile formale, necircumstanțiate, privind înfrângerea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, simplul fapt că instanța nu și-a însușit punctul de vedere al părții neputându-se circumscrie unei încălcări a dreptului la un proces echitabil.

În continuare, instanța de recurs observă că susținerile privind chestiunile pretins judecate în dosarele nr. x/2021 și nr. y/2017 ori faptul că hotărârile pronunțate în aceste litigii s-ar impune cu putere de lucru judecat în cauză, vizează reevaluarea situației de fapt și a probelor administrate, neputând fi analizate în raport cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În egală măsură, sunt corecte considerentele instanței de apel prin care s-a arătat că, în cauză, nu pot prevala considerentele unei hotărâri judecătorești nedefinitive.

Tot din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant pretinde că, reținând puterea de lucru judecat a sentinței nr. 3649/05.12.2018, instanța de apel nu a mai examinat apărările formulate cu privire la respectarea mandatului acordat potrivit Convenției 1/2010 și la analiza efectuată asupra eligibilității beneficiarului conform Normei 1/2010, imputându-se, în concret, instanței de apel că a omis să se pronunțe asupra momentului și a modalității în care a intervenit culpa, consecința fiind necercetarea fondului cauzei.

Criticile sunt neîntemeiate.

Instanța de apel, față de cadrul normativ aplicabil în cauză, reprezentat de Norma 1/2010 și Convenția 1/2010, astfel cum a fost interpretat prin sentința civilă nr. 3649/05.12.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin respingerea apelului și a recursului, a confirmat că, la momentul acordării contragaranției, 05.11.20210, recurentul-reclamant avea obligația de a analiza criteriul de eligibilitate privind "întreprinderea în dificultate" prin raportare atât la dispozițiile art. 4 din Norma nr. 1/2010, cât și la prevederile Legii nr. 85/2006, verificând dacă beneficiarul se află în stare de insolvență prezumată sau iminentă, și nu să se limiteze la verificarea aspectelor prevăzute în Anexa C.9 a Convenției de contragarantare nr. 1/2010 raportate la Anexa B.2 a Normei nr. 1/2010, așa cum în mod greșit a procedat partea.

De asemenea, analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, inclusiv procesul-verbal nr. x/21.11.2011, avizul de risc nr. x/05.11.2010 și referatul de analiză nr. 42941/05.11.2010, invocate în apărare de recurentul-reclamant și apreciind valoarea probatorie a acestora, instanța de apel a reținut, întocmai ca și tribunalul că, la momentul acordării contragaranției, 05.11.2010, beneficiarul se afla în stare de insolvență iminentă în sensul Legii nr. 85/2006, fiind înregistrat în Centrala Riscurilor Bancare în categoria Pierdere, cu restanțe de tip E, de peste 90 de zile, în valoare de 307.587 RON și, totodată, în Centrala Incidentelor de Plăți, cu 4 incidente cu bilete la ordin și un cec, refuzate din lipsă parțială de disponibil.

A concluzionat astfel instanța de apel că, la momentul acordării contragaranției, 05.11.2010, beneficiarul nu îndeplinea condițiile de eligibilitate prevăzute de Norma 1/2010 și Convenția 1/2010.

Or, această situație de fapt a determinat instanța de apel să constate culpa recurentului-reclamant în executarea mandatului acordat conform Convenției 1/2010, în temeiul Normei 1/2010, al cărei adresant este, nefiind respectate condițiile de acordare a contragaranției.

Așadar, contrar celor susținute de recurentul-reclamant, instanța de apel a răspuns susținerilor părții referitoare la analiza efectuată asupra eligibilității beneficiarului, argumentând, totodată, motivele pentru care nu a putut să acorde înscrisurilor aflate la dosar valențele pretinse de parte în susținerea poziției sale procesuale.

Înalta Curte reține astfel că, prin considerentele deciziei recurate, instanța de apel s-a pronunțat în termeni clari și neechivoci asupra momentului și a modului în care a intervenit culpa părții, expunând în mod adecvat argumentele de fapt și de drept care au stat la baza înlăturării criticilor din apel referitoare la respectarea mandatului în ceea ce privește verificarea eligibilității beneficiarului din perspectiva criteriului privind "întreprinderea în dificultate" .

Faptul că, deși respectate exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția de respingere a apelului, cu consecința validării sentinței pronunțate în primă instanță, nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod.

În cele din urmă, subsumat motivului art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969, 970, 978 și 1537 C. civ., precum și a art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, imputând instanței de apel că, reținând puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3649/05.12.2018, a omis să interpreteze clauzele unele prin altele, astfel că a fost ignorat scopul Convenției 1/2010 și au fost lipsite de efecte clauzele acesteia.

Partea mai arată că interpretarea instanței de apel excede mandatului acordat conform Convenției 1/2010, cât și criteriilor de eligibilitate stabilite la art. 4 lit. b) și art. 8 lit. c) din Norma 1/2010, neexistând nicio stipulație în cuprinsul acestora cu privire la obligația de verificare a beneficiarului din perspectiva îndeplinirii condițiilor privind starea de insolvență prezumată conform art. 3 pct. 1 din Legea nr. 85/2006 sau a înregistrărilor din Centrala Riscurilor Bancare sau Centrala Incidentelor de Plăți.

Nici aceste susțineri, contradictorii, de altfel, din perspectiva conduitei reproșate instanței de apel, nu pot fi primite, cu atât mai mult cu cât nu relevă critici distincte de nelegalitate.

Așa cum s-a arătat și prin decizia atacată, recurentul-reclamant ignoră faptul că, raportat la Convenția 1/2010 și Norma nr. 1/2010, reprezentând cadrul normativ aplicabil în prezenta cauză, prin hotărârile pronunțate anterior în dosarul nr. x/2016, s-a reținut cu putere de lucru judecat că, la momentul acordării contragaranției, în numele intimatului-pârât, recurentul-reclamant trebuia să verifice îndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la "întreprinderea în dificultate" și prin raportare la prevederile Legii nr. 85/2006, în sensul de a verifica dacă beneficiarul întrunește condițiile stării de insolvență prezumată sau iminentă.

Se reține și că, în privința dezlegărilor oferite în dosarul nr. x/2016, instanța de apel a reținut că acestea sunt rezultatul interpretării sistematice a prevederilor Convenției 1/2010 și Normei nr. 1/2010.

Înalta Curte amintește că autoritatea de lucru judecat este unul dintre efectele recunoscute de lege hotărârii judecătorești, precum și că aceasta privește nu numai dispozitivul, ci și considerentele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, în cauză fiind incidentă această ultimă ipoteză.

Fiind, așadar, un efect atașat hotărârii judecătorești, rezultă că, din rațiuni ce țin de securitatea raporturilor juridice procesuale, principiu consacrat în jurisprudența întemeiată pe art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța este obligată ca, într-un al doilea proces vizând aceeași chestiune litigioasă, între aceleași părți, să se conformeze lucrului deja judecat.

Or, prin susținerile formulate, recurentul-reclamant face abstracție în mod nepermis de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

În concluzie, reținând puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3649/05.12.2018 din dosarul nr. x/2016 în ceea ce privește obligația reclamantului de a verifica eligibilitatea beneficiarului și din perspectiva prevederilor Legii nr. 85/2006, instanței de apel nu i se pot reproșa în mod valabil încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969, 970, 978 și 1537 C. civ., precum și a art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nu în ultimul rând, susținerile privind relevanța probatorie a unor înscrisuri de la dosarul cauzei, pretins ignorate de instanța de apel, prin care recurentul contestă practic situația de fapt reținută pe baza probelor administrate, în ceea ce privește situația financiară a beneficiarului sau confirmarea de către intimatul-pârât a acordării contragaranției, nu pot fi analizate, deoarece nu exprimă critici de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 483 alin. (3) și art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci vizează temeinicia hotărârii.

Prin urmare, în cauză nu este incident nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 260 din 22 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 260 din 22 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 februarie 2024.