ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2426/2022

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2019, din 13 iunie 2019, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând tranșa a II-a a contragaranției acordate Fondului pentru garanția asumată de aceasta în baza scrisorii de garantare nr. 552 din 23 august 2011, beneficiar fiind A. S.R.L., sumă la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data de 12 februarie 2015, până la data plății inclusiv, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile O.U.G. nr. 23/2009, H.G. nr. 2105/2004, H.G. nr. 1211/2001, O.G. nr. 13/2011, art. 1270, art. 1523, art. 1535, art. 2009 și următoarele, art. 2280 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 3117 din 30 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins acțiunea formulată de reclamant, ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, care prin decizia nr. 1017 A din 10 septembrie 2020 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN (FNGCIMM - S.A. - IFN) a formulat recurs împotriva acestei decizii.

Prin decizia nr. 1024 din 15 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1017 A din 10 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1547A din 14 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă Top of FormBottom of Forma admis apelul formulat de apelantul reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinței civile nr. 3117/30.10.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.; a anulat sentința civilă apelată și rejudecând: a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A; totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatei pârâte de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, cât și recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

Recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a fost întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.. S-a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în taxele judiciare de timbru achitate în fond, apel și recurs.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel nu a motivat soluția dată și a încălcat prevederilor art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., respectiv art. 431 alin. (2) din același cod, când a reținut în decizia recurată următoarele:

"Prin hotărârea definitivă menționată, instanța a reținut că, în raport de prevederile art. 3 pct. 1 și art. 8 lit. c) din Norma nr. 1/2010, văzând condițiile prevăzute de art. 3 din Legea nr. 85/2006 privitoare la deschiderea procedurii insolvenței, beneficiarul A. S.R.L. reprezenta o întreprindere în dificultate, astfel că Fondul Român de Contragarantare S.A. este îndreptățit să refuze cererea de plată,"; "Totodată, trebuie menționate și prevederile art. 430 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea judecătorească beneficiază de autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, această autoritate privind atât dispozitivul, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă"; "Aplicând aceste dispoziții situației din speță, Curtea constată că problema litigioasă dintre părți vizează îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor asumate de către apelanta reclamantă, în calitate de mandatar al intimatei pârâte, cu prilejul acordării garanției"; "Întrucât, în prezentul litigiu, purtat între aceleași părți, se pune aceeași problemă litigioasă, rezolvată în mod definitiv în litigiul anterior, rezultă fără dubiu că prezenta instanță este ținută să respecte efectul pozitiv al sentinței civile nr. 5162/03.09.2018 a Judecătoriei Sectorului 1 București"

Raportat la prevederile art. 430 alin. (1) si 2 C. proc. civ. recurentul-reclamant a apreciat că, în mod nelegal, instanța a stabilit, astfel:

"În cauza de față, apelanta reclamantă, în calitatea sa de garant, nu a acordat contragaranția în conformitate cu mandatul primit de la intimata pârâtă, atât timp cât beneficiarul acesteia, A. S.R.L., era o societate în dificultate, iar acest aspect era cunoscut fondului reclamant.

O atare concluzie se întemeiază, în primul rând, pe efectul pozitiv al lucrului judecat, astfel cum s-a statuat prin sentința civilă nr. 5162/03.09.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 București"

Cele două cauze nu au un obiect identic, litigiul soluționat prin sentința civila 5162/03.09.2018 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București vizând dreptul intimatului-pârât de a solicita restituirea ajutorului de minimis acordat conform art. 7.8 din convenție, în cuantum de 3.491,94 RON. Or, in prezenta cauza se solicita obligarea FRC la plata contragarantiei în cuantum de 300.000 RON.

Se arata în decizia recurată, în mod neîntemeiat, că: " în primul litigiu, a fost tranșată în mod definitiv chestiunea litigioasă dintre părți în sensul neîndeplinirii de către garant a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, cu prilejul acordării garanției cuprinse în scrisoarea de garantare nr. 552/23.08.2011 în favoarea beneficiarului neeligibil A. S.R.L.".

Or, în prezentul litigiu instanța nu a fost învestită sa se pronunțe asupra incidenței art. 7.8 din Convenție.

Așadar, nu poate fi vorba despre o repunere în discuție a unor aspecte soluționate și, în plus, nimic nu împiedică analiza aceluiași act din perspectiva unor prevederi convenționale diferite.

In speță, instanța de apel doar a preluat pasaje din sentința civilă 5162/03.09.2018 fără să analizeze motivele de drept și de fapt ale cererii de chemare în judecată.

Astfel, o cerere privitoare la un drept accesoriu poate să nu lege instanța ulterior sesizată cu o cerere privind dreptul principal (intimatul-pârât a solicitat daune și pretenția i-a fost admisă; reclamntul a solicitat contragaranția), pentru că este vorba de obiecte diferite și instanța poate ajunge la concluzia, fără a se contrazice, că FRC trebuie să achite contragaranția. În prezenta acțiune se invocă un alt temei al dreptului și nu un alt mijloc de dovadă a celui soluționat prin sentința civila 5162/03.09.2018, astfel că nu există identitate de cauză.

Recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a fost întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.. S-a solicitat admiterea recursului formulat, casarea în parte a hotărârii recurate cu consecința admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate, prin care s-a dispus respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată ocazionate cu prezentul litigiu, reprezentând taxe judiciare de timbru.

În motivarea cererii de recurs, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a apreciat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

După redarea paragrafelor 30 - 31 din decizia de casare, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a arătat în motivarea hotărârii date ce înțelege prin «interiorul termenului de prescripție» și nici nu a explicat ce înțeles are această sintagmă.

Instanța de apel nu a făcut decât să preia din sugestia instanței de recurs, fără să răspundă/să motiveze aspectele reținute de instanța de recurs, care nu a dezlegat o problemă de drept, ci care doar a constatat că hotărârea instanței de apel nu este motivată ori destul de explicită față de soluția dată.

Astfel, instanța de apel nu a avut în vedere că Nota x/1884 din 20.10.2015 a fost întocmită în anul 2015 și că nu se putea anticipa în anul 2015 nefinalizarea litigiului cu Curtea de Conturi până în prezent.

Sintagma: "până la soluționarea definitivă a acțiunii în contencios...dar în interiorul termenului de prescripție" ar fi avut eficiență juridică în ipoteza în care litigiul s-ar fi soluționat înainte de împlinirea termenului de prescripție. Altfel supus, Acordul de amânare producea efecte până la data soluționării litigiului în contencios, daca această dată era anterioară datei împlinirii termenului de prescripție.

Recurentul-pârât a arătat că înțelesul sintagmei "dar, în interiorul termenului de prescripție" este acela că părțile au înțeles să amâne - recuperarea plății/soluționarea cererilor/ori plata - până la soluționarea definitivă a acțiunii în contencios, dar în interiorul teremenului de prescripție, adică, creditorul nu poate rămâne totuși în pasivitate mai mult de 3 ani de la data scadentă, în cazul în care nu se soluționează definitiv acțiunea în contencios dintre pârât și Curtea de Conturi.

Aceasta este și dovada faptului că pe rolul instanțelor de judecată au fost introduse mai mult de 300 de dosare similare, având aceleași părți și cu privire la contragaranții emise în baza aceleiași convenții, fără a se aștepta soluționarea definitivă a dosarului x/2014

Dacă s-ar gândi în sens contrar, potrivit interpretării date de instanța de apel, sintagma «dar, interiorul termenului de prescripție» nu își mai avea rostul, putea fi considerată chiar nescrisă, având în vedere că, evident, după soluționarea definitivă a dosarului x/2014 - data la care ar începe să curgă prescripția, în mod logic s-ar aplica regulile de drept general în materia prescripției, adică ar curge o prescripție generală de 3 ani, în lipsă de stipulație contrară.

Astfel, logica textului analizat a avut în vedere încercarea de amânare a soluționării/plății contragaranțiilor, în speranța soluționării definitive a dosarului x/2014, într-un termen optim și previzibil de maxim 3 ani, pentru a nu mai putea fi constrânși și de criteriile stabilite de Curtea de Conturi a României în analiza plății contragaranțiilor.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., recurentul-pârât a arătat că motivarea instanței de apel, prin raportare la criticile instanței de recurs, este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, astfel:

Cu titlu prealabil, s-a arătat că legea aplicabilă în speță este vechiul C. civ., respectiv Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinclivă, față de momentul încheierii Convenției 1/2010 și a Normei 1/2010, în baza cărora s-a acordat contragaranția, iar nu Noul C. civ., cum greșit a stabilit instanța de apel.

Au fost interpretate greșit următoarele norme de drept material: art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 7 din Decretul nr. 167/1958, art. 970, art. 977, art. 982, art. 1080, art. 1540 din vechiul C. civ., raportate la Convenția de contragarantare nr. 1/2010, respectiv: art. 4.4, art. 6.1., art. 8 lit. c) și d), din Norma nr. 1/2010.

Din probele administrate se poate observa că Decizia de refuz la plata a FRC, Adresa nr. x din 23/10/2014, se întemeiază pe dispozițiile art. 8 lit. c) și d), din Norma nr. 1/2010, având în vedere că beneficiarul a îndeplinit condițiile de eligibilitate stabilite convențional, iar nu pe aspectele reținute de Curtea de Conturi prin Decizia nr. 22 din 29 aprilie 2014.

In plus, s-a reiterat că F.R.C. nu a amânat soluționarea cererii de plată, pentru a putea fi aplicabilă Nota x/1884 din 20.10.2015 și hotărârile AGA din datele de 13.02.2015 și 17.02.2015, așa cum eronat a reținut instanța, expunând argumente în acest sens prin raportare la probele administrate.

Acordul de amânare stabilit prin Nota x/1884 din 20.10.2015, nu își poate găsi aplicare, întrucât acesta se referă la cererile de plată care au fost amânate, iar nu soluționate prin refuz, cum este cea din speța prezentă. In consecință, prevederile convenționale cu privire la începutul termenului de prescripție, indiferent de înțelesul pe care îl va alege instanța, nu pot fi luate în considerare în cauza de față.

În concluzie, recurentul-pârât a solicitat admiterea excepției prescripției dreptul material la acțiune astfel cum a fost formulată.

Recurentul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de pârât, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurentul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, respingerea ca nul a recursului reclamantului, iar în subsidiar, ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul reclamantului Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., acesta va fi respins ca nefondat pentru cele ce urmează:

Recurentul-reclamant a indicat în mod expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-reclamant a susținut, în esență, că instanța de apel nu a motivat soluția dată și a încălcat prevederile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., respectiv art. 431 alin. (2) din același cod, redând considerentele instanței de apel la care înțelege să facă referire.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.", iar, în conformitate cu art. 431 C. proc. civ., "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă."

Se observă că dispozițiile art. 431 alin. (1) și (2) C. proc. civ., reglementează efectele autorității de lucru judecat, și anume efectul negativ în primul alineat și cel pozitiv în al doilea alineat.

Efectul negativ al autorității de lucru judecat presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză între acțiunile din procesele succesive.

În schimb, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unei chestiuni litigioase definitiv tranșate între aceleași părți, care nu mai poate fi repusă în discuție într-un proces ulterior, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

În timp ce efectul negativ al autorității de lucru judecat împiedică judecata în al doilea proces, efectul pozitiv nu pune obstacol celei de-a doua judecăți, ci doar facilitează sarcina probațiunii în sensul că dezlegarea din procesul anterior se impune a fi respectată în procesul ulterior.

Autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătorești, vine să asigure, din nevoia de stabilitate și securitate juridică, imutabilitatea actului jurisdicțional. Această autoritate, întemeiată pe adagiul res iudicata pro veritate habetur (lucrul judecat este considerat că exprimă adevărul), rezultă din puterea conferită de lege instanței de a tranșa definitiv o chestiune litigioasă. Problema tranșată de instanță nu mai poate fi ulterior repusă în discuție, indiferent că s-ar încerca de către o parte rediscutarea respectivei probleme într-un litigiu ulterior (efectul negativ al autorității de lucru judecat) sau s-ar invoca modul de dezlegare a problemei litigioase într-un alt proces (efectul pozitiv al autorității de lucru judecat).

În acest context, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut faptul că, în primul litigiu, purtat între aceleași părți, în legătură cu contragaranția întemeiată pe scrisoarea de garantare nr. 552/23.08.2011, privind pe beneficiarul A. S.R.L. (finalizat prin sentința civilă nr. 5162/03.09.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 București, secția a II-a civilă, rămasă definitivă prin neapelare la data de 22.10.2018), instanța de judecată, învestită cu soluționarea cererii în pretenții referitoare la ajutorul de minimis efectiv acordat, întemeiată pe clauza cuprinsă la art. 7.8 din convenția de contragarantare nr. 1/2010, a stabilit că Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligațiile asumate prin mandatul primit de la Fondul Român de Contragarantare S.A. prin aceea că a acordat garanția unui beneficiar neeligibil, reprezentat de o întreprindere în dificultate, adică de o societate cu privire la care erau îndeplinite cerințele legale pentru deschiderea procedurii insolvenței.

Or, în condițiile în care problema litigioasă dintre părți vizează îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor asumate de către apelantul-reclamant, în calitate de mandatar al intimatului-pârât, cu prilejul acordării garanției și, cum în primul litigiu, s-a reținut cu titlu definitiv neîndeplinirea de către garant a obligațiilor asumate prin contractul de mandat, cu prilejul acordării garanției cuprinse în scrisoarea de garantare nr. 552/23.08.2011 în favoarea beneficiarului neeligibil A. S.R.L., în mod corect a constatat instanța de apel că este ținută să respecte efectul pozitiv al sentinței civile nr. 5162/03.09.2018 a Judecătoriei Sectorului 1 București, secția a II-a civilă, definitivă prin neapelare, neputând ajunge la o concluzie contrară în sensul că apelantul-reclamant și-ar fi executat în mod corespunzător mandatul primit de la intimatul-pârât.

În argumentarea soluției pronunțate instanța de apel a făcut cu justețe aplicarea prevederilor art. 430 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. și a art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care efectul pozitiv al autorității de lucru judecat se referă la faptul că oricare dintre părți poate opune într-o nouă judecată o chestiune litigioasă dezlegată printr-o hotărâre judecătorească anterioară, iar, în acest caz nu trebuie să existe triplă identitate (părți/obiect/cauză). Prin urmare, dezlegarea dată printr-o hotărâre judecătorească unei probleme litigioase a părților nu poate fi contrazisă de către o altă instanță de judecată într-un litigiu viitor.

În acest context, criticile recurentului în sensul că cele două cauze nu au un obiect identic, litigiul soluționat prin sentința civila 5162/03.09.2018 vizând dreptul intimatului-pârât de a solicita restituirea ajutorului de minimis acordat conform art. 7.8 din convenție, iar, în prezenta cauză se solicită obligarea acestuia la plata contragaranției, precum și cele prin care se susține că în prezenta acțiune se invocă un alt temei de drept și nu un alt mijloc de dovadă a celui soluționat prin hotărârea menționată, neexistând astfel identitate de cauză, nu au relevanță în speță față de efectul pozitiv al autorității de lucru judecat reținut de instanța de apel și care, așa cum s-a arătat, se referă la faptul că oricare dintre părți poate opune într-o nouă judecată o chestiune litigioasă dezlegată printr-o hotărâre judecătorească anterioară, iar, în acest caz nu trebuie să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Așadar, instanța de control judiciar nu identifică o nesocotire a prevederile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., respectiv art. 431 alin. (2) din același cod, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind fondat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a C.E.D.O s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

De asemenea, se reține că judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, cu respectarea principiului legalității, independent de normele juridice invocate de părți.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a identificat problema litigioasă dintre părți, care vizează îndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor asumate de către reclamant, în calitate de mandatar al pârâtului, cu prilejul acordării garanției, și printr-un raționament propriu de sinteză a statuat asupra incidenței în speță a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 5162/03.09.2018, reținând, în plus, că referatul de analiză cu propunere de acordare a garanției, întocmit de către reclamant, conduce la aceeași concluzie, reținută în hotărârea menționată, respectiv aceea că garantul nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligațiile asumate în baza convenției de contragarantare.

Așadar, statuând în acest mod, corect instanța de apel a constatat că aceste considerente sunt suficiente pentru a reține lipsa de temeinicie a pretențiilor formulate de către apelantul-reclamant, făcând de prisos analizarea celorlalte apărări invocate de către părți.

Prin urmare, în condițiile în care s-a arătat care sunt motivele pentru care nu se mai impune examinarea altor aspecte invocate în cauză și văzând că problema de fond supusă judecății a fost cercetată nu se poate reține, așa cum greșit susține recurentul-reclamant, că instanța de apel doar a preluat pasaje din sentința judecătoriei, fără să analizeze motivele de drept și de fapt ale cererii de chemare în judecată.

Așa fiind, instanța de apel a respectat exigențele motivării unei hotărâri judecătorești, astfel că nu poate fi reținută incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentului-reclamant fiind nefondate.

Înalta Curte constată că, deși a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant nu a prezentat niciun raționament care să evidențieze în ce mod instanța de prim control judiciar a nesocotit dispoziții de drept material, nu a susținut o minimă argumentație în drept care să facă posibilă încadrarea în motivul invocat, fiind, astfel, imposibilă exercitarea efectivă a controlului de legalitate al instanței de recurs.

Recursul pârâtului FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. va fi respins ca nefondat, în considerarea următoarele argumente:

În motivarea cererii de recurs, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut, în esență, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Astfel, a menționat că instanța de apel nu a arătat ce înțelege prin «interiorul termenului de prescripție» și nici nu a explicat ce înțeles are această sintagmă, ci aceasta nu a făcut decât să preia din sugestia instanței de recurs, fără să răspundă/să motiveze aspectele reținute în decizia de casare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din modul de expunere al criticilor în cererea de recurs se deduce că ipoteza avută în vedere de recurent în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată. Totodată, se aduce, în discuție și nerespectarea de către instanța de apel a deciziei de casare, critică ce se încadrează în pct. 5 al art. 488 din C. proc. civ.

În primul rând trebuie reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile și apărările formulate.

Trebuie amintit că, prin sentința primei instanțe, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind respinsă acțiunea formulată de reclamant, ca prescrisă. Împotriva acestei sentințe numai reclamantul a declarat apel, care a fost respins ca nefondat de către instanța de apel, iar față de această decizie, de asemenea, numai reclamantul a înțeles să formuleze recurs, care a fost admis de instanța supremă, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. După casare, curtea de apel a admis apelul reclamantului, a anulat sentința apelată și, rejudecând cauza, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, iar împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâtul.

În acest context procesual, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de casare asupra problemelor de drept dezlegate este obligatorie pentru instanța care judecă fondul, așa cum impun dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Așa fiind, criticile recurentului-pârât nu sunt fondate, în condițiile în care, prin decizia de casare, instanța supremă a reținut existența între părți a unei convenții prin care acestea au amânat momentul de început al cursului termenului de prescripție extinctivă în raport de soluționarea definitivă a acțiunii în contencios administrativ ce formează obiectul dosarului nr. x/2014, iar înțelesul sintagmei în "interiorul termenului de prescripție" nu poate face obiect de reevaluare în stadiul procesual pendinte, fără a se înfrânge autoritatea de lucru judecat.

Înalta Curte observă că, procedând la rejudecarea cauzei, curtea de apel a respectat cele reținute prin decizia de casare, care a statuat asupra faptului că acest moment de început al cursului prescripției extinctive a fost stabilit în raport de data soluționării definitive a dosarului nr. x/2014 În respectarea acestui raționament, a reținut instanța de apel că, întrucât acest dosar nu era soluționat la data introducerii prezentei acțiuni, nici termenul general de prescripție de 3 ani nu era împlinit, acesta neîncepând să curgă și, prin urmare, față de corecta interpretare și aplicare a prevederilor art. 2515 alin. (3) C. civ., se impunea respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar nu admiterea acesteia, cum a dispus prima instanță.

În cauză, instanța de apel a respectat exigențele motivării hotărârii judecătorești și dispozițiile deciziei de casare, astfel încât motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. nu se găsesc întemeiate.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.., recurentul-pârât a arătat că motivarea instanței de apel, prin raportare "la criticile instanței de recurs", este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a susținut că legea aplicabilă în speță este vechiul C. civ., respectiv Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, iar nu Noul C. civ., cum greșit a stabilit instanța de apel.

Înalta Curte, în raport de parcursul procesual al litigiului expus în sinteză în precedent, reține în ceea ce privește criticile recurentului-pârât sub aspectul prescripției, că acestea nu mai pot fi analizate în acest stadiu procesual, întrucât s-ar încălca autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare pronunțată în cauză, în condițiile în care aspectele învederate nu au fost aduse în dezbatere de niciuna dintre părți în fazele procesuale anterioare, iar dispozițiile legale în materia prescripției avute în vedere de instanțe au fost cele prevăzute de noul C. civ.

De asemenea, în ceea ce privește afirmațiile recurentului-pârât în sensul că acordul de amânare stabilit prin Nota x/1884 din 20.01.2015 nu își poate găsi aplicare, întrucât acesta se referă la cererile de plată care au fost amânate, iar nu soluționate prin refuz, cum este cea din speța prezentă, iar, astfel prevederile convenționale cu privire la începutul termenului de prescripție nu pot fi luate în considerare în cauza de față, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi analizate în acest al doilea ciclu procesual, în condițiile în care aceste aspecte nu au fost aduse în dezbatere în fazele procesuale anterioare, fiind intrate astfel în autoritatea lucrului judecat.

Nu în ultimul rând, criticile pârâtului prin care se susține interpretarea greșită a normelor de drept material prevăzute în art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 7 din Decretul nr. 167/1958, art. 970, art. 977, art. 982, art. 1080, art. 1540 din vechiul C. civ., raportate la Convenția de contragarantare nr. 1/2010, respectiv: art. 4.4, art. 6.1., art. 8 lit. c) și d), din Norma nr. 1/2010, nu pot fi analizate, nici din perspectiva faptului că prin acestea nu se aduc critici concrete de nelegalitate, ci, dimpotrivă, se aduc în discuție aspecte de netemeinicie legate de probele administrate în cauză.

Astfel, susține recurentul-pârât, din probele administrate se poate observa că Decizia de refuz la plata a FRC, Adresa nr. x din 23/10/2014, se întemeiază pe dispozițiile art. 8 lit. c) și d), din Norma nr. 1/2010, iar nu pe criteriile Curții de Conturi stabilite prin Decizia nr. 22 din 29 aprilie 2014.

Or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Inaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Faptul că se indică anumite dispoziții legale, fără să se susțină o minimă argumentație în drept care sa situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Așa fiind, recursul pârâtului va fi respins ca nefondat.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamant și de pârât, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN și de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1547A din 14 octombrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 noiembrie 2022.