ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 852/2022

Ședința publică din data de 07 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a civilă la 30 mai 2018 sub nr. x/2018, reclamantul Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A. a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 383.139,82 RON reprezentând contragaranție, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată de la data de 11 iunie 2015 și până la data plății integrale a contragaranției, cu cheltuieli de judecată.

In drept, reclamanta a invocat prevederile O.U.G. nr. 23/2009, H.G. nr. 2105/2004, H.G. nr. 1211/2001, O.G. nr. 13/2011, art. 1270, art. 1523, art. 1535, art. 2009, art. 2280 si urm. C. civ., art. 192 - art. 455 C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale a instanței și a dispus înaintarea cauzei către secția a II-a de contencios administrativ în vederea competentei soluționări.

Prin încheierea din 4 februarie 2019, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ a admis excepția necompetentei funcționale și a dispus înaintarea cauzei spre competentă soluționare secției a VI-a Civile și, constatând născut conflictul negativ de competență a trimis cauza Curții de Apel București.

Prin sentința civilă nr. 72 din 19 martie 20196 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ s-a stabilit competenta de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 3164 din 31 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici si Mijlocii S.A. - IFN și a obligat pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. la plata sumei de 383.139,82 RON, precum si la plata dobânzii legale penalizatoare aferente de la 20 ianuarie 2016 până la data plății efective, fiind obligat pârâtul și la plata sumei de 9.864,33 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1699A din 3 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva sentinței civile nr. 3164 din 31 octombrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, fiind respinsă ca neîntemeiată cererea părților de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a hotărârii atacate și trimiterea spre rejudecare în fond a cauzei, cu consecința respingerii cererii formulate de FNGCIMM, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul susține că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv: art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare; art. 22 alin. (2) C. proc. civ. art. 970, art. 977, art. 982, art. 1080, art. 1540 C. civ. de la 1864 raportate la Convenția de contragarantare nr. 1/2010, respectiv: art. 4.4 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, art. 6.1 și la art. 8 lit. d), din Norma nr. 1/2010.

După prezentarea situației de fapt, recurentul susține că instanța de apel a interpretat și aplicat eronat prevederile art. 7.4 (2) din Convenția nr. 1/2010, respectiv art. 8 lit. d) din Norma nr. 1/2010, în coroborare cu art. 969, 970, 977 și 982 C. civ. de la 1864 și că, întregul mecanism juridic în interpretarea voinței părților si a scopului Convenției a fost viciat, prin raportarea la un singur aspect de ordin formal - Anexa C9 la Convenție.

Așadar, aplicând greșit aceste texte legale, în motivare, instanța de apel a lăsat fără efecte juridice dispozițiile indicate anterior ca fiind încălcate, astfel că, susținerea în sensul că obligația intimatei era doar de a verifica documentele stabilite în Anexa C9 la Convenție nu este îndestulătoare, deoarece această obligație trebuie completată cu cele din materia mandatului, potrivit art. 4.4. din Convenție, precum și cu dispozițiile art. 6.1. din Convenția nr. 1/2010.

În speță, se arată că reclamantul a făcut verificarea îndeplinirii criteriului de eligibilitate vizând inexistența unor forme de executare silită, în baza unui certificat de atestare fiscală (în continuare CAF) care atesta doar obligațiile fiscale la data de 29 februarie 2012, iar nu cele de la data acordării garanției - 18 aprilie 2012/respectiv a declarației pe proprie răspundere emisă de beneficiarul împrumutului garantat - 4 aprilie 2012.

În opinia recurentului, dispozițiile din Anexa C9 trebuie interpretate sistematic și teleologic, după voința concordantă a părților, în respectarea scopului Convenției 1/2010 și al Normei 1/2010, iar nu să se interpreteze după sensul strict literal al termenilor, în contradicție cu art. 969, 970, 977 și 982 C. civ. de la 1864.

In acest sens, recurentul susține că pentru a pronunța o hotărâre justă și legală, dispozițiile O.U.G . nr. 23/2009, Ordinul MIMMCMA nr. 1364/23.12.2009 și Norma nr. 1/2010 trebuie interpretate sistematic, pentru a ajunge la o înțelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părți prin Convenția nr. 1/2010 si pentru a respecta scopul contractului și a interesului politico-economic pentru care FRC a fost înființată.

Mai susține recurentul, că interpretând în mod greșit convenția în litigiu, instanța de apel a aplicat eronat art. 6.1 din convenție, în coroborare cu art. 1540 din vechiul C. civ.

În acest sens, se susține că așa cum s-a arătat în situația de fapt, reclamantul trebuia/sau putea să cunoască despre starea de executare silită printr-o minimă diligentă de verificare a CAF nr. 1816/08.03.2012, care nu putea demonstra situația reală a beneficiarului la data acordării/declarației pe propria răspundere.

Astfel, prin adresa ANAF înregistrată la FRC sub nr. x/19.11.2015 se menționează faptul că certificatul de atestare fiscală nr. x/08.03.2012. cu privire la care reclamantul arată că l-a obținut atunci când a analizat cererea de plată formulată de bancă, atestă doar obligațiile fiscale la data de 29.02.2012, executarea silită fiind începută ulterior, motivat de neachitarea obligațiilor fiscale declarate la data de 25.03.2012.

Prin urmare, rezultă că, în raport cu data acordării contragaranției în cauză - 18 aprilie 2012 și cu o corectă interpretare sistematică și teleologică a convenției în litigiu, certificatul fiscal obținut de reclamant, care atesta doar obligațiile fiscale la data de 29 februarie 2012, nu poate dovedi îndeplinirea mandatului acordat, ci face dovada deplină a faptului că reclamantul este în culpă.

Astfel, obligațiile reclamantei nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanției contragarantate așa cum susține instanța de apel, întrucât trebuie acționat cu prudență și diligentă până la momentul plății garanției contragarantate, în conformitate cu art. 6.1. din Convenția 1/2010.

Așadar, între data cererii de plată formulate de către bancă - 22 august 2013 și data la care reclamantul intimat a plătit garanția contragarantată către bancă - 31 mai 2015, adică în aproximativ doi ani de zile, reclamantul a avut suficient timp și informații la dispoziție să-și îndeplinească în mod corespunzător mandatul și să obțină un nou certificat fiscal, care să ateste obligațiile fiscale ale beneficiarului la data acordării contragaranției - 18 aprilie 2012.

In continuare, recurentul arată că instanța de apel a stabilit în mod eronat că în speță nu intervine culpa intimatei, lipsind de efecte obligația de prudență și diligentă în acordarea, monitorizarea și plata contragaranțiilor făcând aplicarea greșită a normelor din convenția nr. 1/2020, respectiv art. 6.1; art. 7.1; art. 3.1; art. 7.4; art. 7.8; art. 12.5; art. 12.8, precum și a dispozițiilor art. 1080, art. 1540 C. civ. din 1864.

Intr-o altă critică, se susține că instanța de apel a stabilit în mod eronat rata dobânzii potrivit art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, întrucât acesta a fost introdus prin Legea nr. 72/2013, care stabilește că: dispozițiile prezentei legi nu sunt aplicabile obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi".

In speță, obligațiile de plată rezultând din Convenția nr. 1/2010 sunt mult anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 72/2013, respectiv la 5 aprilie 2013. De asemenea, același raționament se aplică și dacă ne raportăm la data acordării contragaranției - 18 aprilie 2012, moment anterior intrării în vigoare a Legii nr. 72/2013 și, ca atare, art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 nu este aplicabil în speță, ci prevederile art. 3 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 13/2011.

Prin întâmpinarea depusă de intimatul-reclamant Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici si Mijlocii S.A. - IFN s-a solicitat constatarea nulității cererii de recurs, întrucât motivele de recurs nu se încadrează în cazurile de casare pentru nelegalitate prevăzute expres și limitativ la art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 09.12.2021, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Prin încheierea din 03.03.2022 a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen de judecată la 07.04.2022, în vederea soluționării pe fond a acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt presupune încheierea între părți a Convenției de contragarantare nr. 1/12.04.2010, având ca obiect contragarantarea garanțiilor acordate de reclamant, în calitate de garant beneficiarilor care îndeplinesc condițiile schemelor de ajutor de minimis.

Conform cererii de executare nr. x/11.06.2015, reclamantul a solicitat de la pârât plata contragaranției în cuantum de 383.139,82 RON, reprezentând 60% din valoarea garanției, urmare a plății garanției de către reclamant la data de 13.05.2015.

Pârâtul a refuzat plata contragaranției solicitate, invocând faptul că debitoarea se afla în executare silită la data acordării contragaranției, reclamantul neîndeplinind în mod corespunzător obligațiile asumate prin convenția de contragarantare în sensul de a efectua verificări suplimentare cu privire la situația financiară a societății garantate.

Criticând sub un prim aspect decizia instanței de apel, care a menținut hotărârea primei instanțe, prin care a fost atrasă răspunderea contractuală a pârâtului, s-a invocat în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 7.4 alin. (2) din Convenția nr. 1/2020, respectiv art. 8 lit. d) din Norma 1/2010, coroborat cu art. 969, 970, 977 și 982 C. civ.

În esență, se susține că instanța de apel trebuia să dea aplicare tuturor prevederilor convenționale în interpretarea lor teleologică și sistematică corectă, nu doar să se rezume la anexa C9 la convenție, care indică criteriile de eligibilitate ce trebuie respectate și arată exemplificativ documentele care trebuie verificate.

Contrar celor afirmate în memoriul de recurs, curtea de apel a analizat prevederile Convenției nr. 1/2010 în acord cu regulile de interpretare aplicabile, raportându-se la art. 7.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2020, în aplicarea dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., convențiile legal făcute având putere de lege între părțile contractante.

Prin convenția lor, încheiată pentru punerea în aplicare a Condițiilor de acordare a contragaranțiilor, respectiv prin art. 3.1 din Convenția nr. 1/2010 părțile au convenit că pot fi contragarantate garanțiile care respectă condițiile de eligibilitate prevăzute în normă, în baza căreia se solicită contragaranția și au fost aprobate de garant.

Potrivit art. 7.4 alin. (2) din Convenția nr. 1/2020, se prevede că pârâtul plătește contragaranția în toate situațiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul a acordat contragaranția conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificate menționate în anexa C9 la aceasta.

Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat în mod sistematic și teleologic clauzele contractuale, după voința concordantă a părților și cu respectarea scopului contractului.

De asemenea, se constată că au fost aplicate corect de către instanța de apel prevederile legale incidente și cele ale convenției încheiate între părți, referitoare la aplicarea criteriilor de eligibilitate prevăzute în Norma nr. 1/2020 și Convenția nr. 1/2020, precum și a criteriilor de verificare prevăzute în anexa C9 la convenție.

Examinând prevederile art. 3.1 și art. 7.4 alin. (2) din Convenția nr. 1/2010, Înalta Curte constată că reclamantul avea obligația de a acorda contragaranția, cu respectarea Normei nr. 1/2010 și a Convenției nr. 1/2010 potrivit criteriilor de verificare prevăzute în anexa nr. C9.

Anexa C9 prevede criteriile de verificare la executarea contragaranției, iar verificarea criteriului potrivit căruia beneficiarul nu este întreprindere în dificultate, nu se află în procedura de executare silită sau procedura de executare silită a fost suspendată ca urmare a aprobării eșalonării la plata obligațiilor fiscale, nu se află în procedură de insolvență, închidere operațională, dizolvare, lichidare sau administrare specială, față de acesta nu există un ordin de recuperare încă neexecutat privind un ajutor ilegal și incompatibil cu piața comună, se face exclusiv în temeiul înscrisurilor menționate la pct. 4 din anexă.

Întrucât părțile nu au agreat, prin contractul lor, asupra necesității verificării altor documente, nici asupra efectuării unor demersuri suplimentare, Înalta Curte înlătură afirmațiile recurentului-pârât potrivit cărora prezentarea documentelor din anexa C9 la Convenție nu este îndestulătoare. Pretinzând ca reclamantul să efectueze verificări suplimentare, recurentul-pârât încearcă să se desprindă de raportul contractual, transferând părții adverse o obligație care se plasează în afara înțelegerii asumate.

În consecință, prima critică invocată de recurentul-pârât este nefondată.

A doua critică adusă deciziei recurate se referă la aplicarea eronată a art. 6.1 din convenție, coroborat cu art. 1540 C. civ., conform cărora reclamantul trebuia și putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului, în îndeplinirea obligației de diligență și prudență în monitorizarea și plata contragaranției.

Textul clauzei pusă în discuție de către pârât, respectiv art. 6.1 din convenție, impune ambelor părți executarea obligațiilor cu diligența unui bun proprietar. Înalta Curte notează că și pârâtului îi revenea obligația de a verifica, o dată cu primirea notificărilor emise de reclamant respectarea clauzelor contractuale, în ceea ce privește acordarea contragaranțiilor, sens în care i-ar fi putut pretinde celui din urmă clarificări, anterior confirmării contragaranțiilor notificate.

Conținutul mandatului a fost stabilit de către instanța de apel pornind de la voința părților, exprimată în contractul încheiat, criteriile de verificate fiind în mod expres menționate în anexa C9, reclamantul având obligația de a verifica depunerea declarației pe propria răspundere a beneficiarului.

Pentru pretinsa nesocotire a dispozițiilor art. 6.1 din convenție se reține că mecanismul contractual a fost reglementat de Convenția nr. 1/2010, care reprezintă legea părților și care stabilește că pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită se va avea în vedere declarația pe propria răspundere.

În ceea ce privește obligația reclamantului de a efectua verificări pe site-ul ANAF, Înalta Curte constată că față de depunerea certificatului de atestare fiscală nr. x/08.03.2012 din care rezultă că societatea nu avea nicio datorie la bugetul de stat la data de 29.02.2012, verificarea site-ului ANAF nu era necesară.

Afirmația potrivit căreia cu alte ocazii reclamantul a efectuat verificări și în afara cadrului contractului nu poate fi înfrântă de verificările impuse de raportul contractual.

În ceea ce privește critica care se referă la îndreptățirea pârâtului de a acționa cu prudență și diligență, atât la momentul acordării contragaranției cât și la momentul plății acesteia, se apreciază că și aceasta este nefondată.

Art. 7.4 alin. (2) din convenție impune și pârâtului obligația de a verifica îndeplinirea cerințelor de eligibilitate anterior confirmării, iar în aceste condiții, riscul operațional nu revine doar garantului.

În situația în care pârâtul aprecia că reclamantul era necesar să efectueze verificări suplimentare, trebuia să invoce aceste pretinse obligații la momentul notificării din partea reclamantului și să refuze confirmarea notificării și să nu permită continuarea acestei proceduri.

În acest context, recurentul-pârât a susținut că într-o decizie de speță, instanța supremă a statuat că reclamantului îi revine obligația de a analiza toate circumstanțele care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului, dar analiza deciziei nr. 1332/17.09.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă relevă că în speța în care a fost pronunțată, contractul care fusese dedus judecății prevedea obligația de evaluare a tuturor circumstanțelor care puteau caracteriza eligibilitatea beneficiarului contragaranției. În schimb, în litigiul de față Convenția de contragarantare a trasat reclamantului obligația de a verifica îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în anexa C9. De aceea, critica expusă în precedent nu are aptitudinea de a aduce niciun beneficiu recurentului-pârât.

Ultima critică adusă deciziei recurate se referă la modul de soluționare a capătului de cerere accesoriu privind acordarea dobânzii legale.

Se susține că instanța de apel a stabilit în mod eronat rata dobânzii potrivit art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, în speță aceste dispoziții au fost introduse prin Legea nr. 72/2013, obligațiile de plată deduse judecății în prezenta cauză fiind anterioare intrării în vigoare a acestei legi.

Prin apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe, pârâtul nu a criticat inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, ci inexistența unei obligații bănești principale, care să determine obligația de plată a unei dobânzi legale penalizatoare.

În atare condiții, dezvoltarea prin recurs a unei critici la adresa considerentelor prin care instanța de apel a respins apelul pârâtului sub acest aspect se dovedește, pe de o parte, contrară propriilor critici invocate în fața instanței de apel și, pe de altă parte, inadmisibilă, întrucât, în lipsa apelului pe care partea să-l fi exercitat cu privire la această chestiune litigioasă, critica este formulată omisso medio, contrar normei de drept prevăzute la art. 459 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1699 A din 03 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1699 A din 03 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă FONDUL NAȚIONAL de GARANTARE a CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI și MIJLOCII S.A. - IFN.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2022.