ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1172/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 27 ianuarie 2017, sub nr. x/2018, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A.. - IFN, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A., ca, prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta să plătească reclamantei contragaranția în sumă de 480.000 RON, pentru garanția achitată de reclamanta în favoarea Băncii Comerciale Feroviare S.A., în baza Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x /10.04.2014 și Confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x /30.04.2014, beneficiar fiind A. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data 18.12.2015 (data la care s-au împlinit 90 de zile de la data de 18.09.2015- data transmiterii, către FRC a adresei Fondului nr. x/18.09.2015, prin care reclamanta a transmis documentele solicitate suplimentar de către pârâtă) până la plata efectivă a sumei datorate; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru, precum și orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului.

Prin sentința civilă nr. 5355 din 14 septembrie 2018, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția de necompetență materială și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă sub același număr, iar prin încheierea din 5 noiembrie 2018, a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civilă a Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub numărul de dosar x/2018

Prin sentința civilă nr. 2000 din 3 iulie 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția prematurității, ca neîntemeiată, a admis cererea formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., a obligat pârâtul la plata sumei de 480.000 de RON și la plata dobânzii legale penalizatoare calculate conform art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, de la data de 18.12.2015 și până la data achitării efective, a obligată pârâtul la plata sumei de 12.342,72 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.

Prin decizia civilă nr. 936 din 29 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, apelul pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A. a fost respins, ca nefondat.

Împotriva deciziei civile anterior menționate a formulat recurs pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a susținut, în esență, că instanța de apel a reținut în mod eronat că soluția primei instanțe este întemeiată, deoarece, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile pentru a fi plătită contragaranția de către Fondul Român de Contragarantare S.A., întrucât aceasta nu se acordă în situația în care IMM-ul beneficiar se află în executare silită sau în stare de dificultate financiară

Curtea de Apel nu doar că nu a aplicat legislația în materie, dar nici Convenția nr. 1/2012 nu a interpretat-o în mod sistematic, prin coroborarea tuturor normelor din contract, în lumina legii, încălcând, astfel, art. 1267 C. civ., art. 1266 C. civ.

Instanța a reținut corect starea de fapt, dar a aplicat greșit cadrul normativ, considerând că înscrisurile aflate în discuție nu au relevanță sub aspectul îndeplinirii criteriului de eligibilitate, cât timp există declarație pe propria răspundere.

Contrar celor reținute de curtea de apel, recurenta apreciază că atât înscrisul care emană de la B. (pentru executările silite ale creanțelor de drept comun), cât și cel de la ANAF (pentru executările silite ale creanțelor bugetare) sunt în măsură să facă dovada neîndeplinirii condițiilor prevăzute de lege și reluate convențional pentru acordarea contragaranției (în raport de art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare, coroborate cu pct. 5 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 privind Condițiile de acordare a contragaranților de către FRC, art. 4.1 alin. (1) lit. e) din Norma nr. 1/2012).

Atât legislația secundară (Ordinul MECMA nr. 2199/2011), cât și actele emise în aplicarea sa (Norma și Convenția aplicabile în speță), precum și legislația ajutorului de stat prevăd nu doar dreptul, ci obligația de a nu plăti contragaranții unor beneficiari neeligibili.

La dosar există mai multe documente care prezintă interes din perspectiva îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită.

În opinia recurentei, Curtea, în aplicarea normelor imperative ale legislației secundare, precum și interpretând corect normele convenționale, nu putea ignora toate aceste înscrisuri, în special adresa B. nr. 3173/19.11.2015, prin care se confirma faptul că atât la data declarației de eligibilitate, cât și la data acordării contragaranției, S.C. A. era în executare silită, dar nici adresa ANAF - înscris autentic care dovedește faptul că beneficiarul era în procedură de executare silită la data declarației de eligibilitate.

Consideră că pentru plata contragaranțiilor este necesară îndeplinirea condițiilor legale. Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 privind Condițiile de acordare a contragaranțiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A, (art. 5 din Anexa) și Norma nr. 1/2012 prevăd că beneficiarii contragaranțiilor sunt întreprinderile care nu se află în executare silită. Or, starea de executare silită a beneficiarului a fost demonstrată. Așadar, la nivel teoretic, arată că, indiferent de existența sau inexistența culpei intimatei în îndeplinirea mandatului, legea prevede că nu se pot acorda și, cu atât mai puțin, plăti contragaranții unei întreprinderi aflate în executare silită.

Având în vedere și obligația de diligență pe care o avea, în temeiul art. 5.1 din Convenția nr. 1/2012, garantul trebuia să analizeze toate împrejurările de fapt cu privire la acordarea contragaranției, cu diligența unui bun proprietar, prin coroborarea tuturor informațiilor, pentru a aprecia asupra îndeplinirii acestui criteriu.

Totodată, recurenta - pârâtă susține că instanța de apel nu a aplicat corect prezumțiile în raport cu prevederile legislației naționale în materie de insolvență, întrucât din întreaga situație financiară rezulta că IMM-ul beneficiar întrunea condițiile prevăzute de legislația națională pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvență, fiind în insolvență vădită potrivit definiției de la art. 3 din Legea nr. 85/2006.

Sub un alt aspect, precizează că acordarea garanției și contragaranției, plata garanției și executarea contragaranției sunt etape distincte prevăzute de Convenția nr. 1/2012.

În ceea ce privește acordarea dobânzii, în opinia recurentei decizia atacată este nelegală, deoarece a fost dată cu aplicarea și interpretarea eronată a prevederilor art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009; art. 1 și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fi scale în domeniul bancar.

Soluția instanței de apel este nelegală, întrucât nu s-a făcut aplicarea art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, raportate la art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, precum și art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a invocat excepția nulității recursului, arătând că se invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă în susținerea acestui motiv de casare nu se critică o aplicare greșită a normelor de drept material, ci se reiau criticile formulate în cererea de apel. În subsidiar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatului.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 martie 2022, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, apreciind că există critici ce pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prescrise de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurent și temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Aceste dispoziții legale vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea sau aplicarea greșită a a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

În cauza de față, subsumat motivului de casare sus-menționat, recurentul-pârât a invocat încălcarea art. 1267 C. civ., art. 1266 C. civ., prin lipsa unei interpretări sistematice a normelor contractuale, criticând, totodată, aprecierea instanței de apel în ceea ce privește documente existente la dosar (înscrisul care emană de la B., pentru executările silite ale creanțelor de drept comun, cât și cel de la ANAF, pentru executările silite ale creanțelor bugetare), care, în opinia recurentului, sunt în măsură să facă dovada neîndeplinirii condițiilor prevăzute de lege și reluate convențional pentru acordarea contragaranției, prezentând interes din perspectiva îndeplinirii criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită. De asemenea, recurentul-pârât face ample referiri la probele administrate, exprimă opinii privind împrejurările de fapt analizate de instanța de apel, criticând modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, în raport cu situația de fapt stabilită în cauză.

În acest context, Înalta Curte constată că prin toate aceste critici, circumscrise de autorul căii de atac dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se pretinde, în realitate, o greșită evaluare a situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză de către instanța de apel, solicitându-se, practic, ca instanța de recurs, în urma reinterpretării probatoriului administrat, să constate temeinicia afirmațiilor pârâtului privind faptul că beneficiara A. S.R.L. nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranției, întrucât societatea se afla în executare silită și era o întreprindere în dificultate.

Or, aceasta este în contradicție cu cerințele impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și cu caracterul recursului de cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, fără a fi îndrituite la o nouă judecată pe fond a cauzei.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, in recurs neputând fi cenzurat raționamentul expus în hotărârea atacată, în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor de eligibilitate, prin reevaluarea unor documente care, în opinia recurentului, ar dovedi neîndeplinirea condițiilor de eligibilitate.

Cât privește aspectele invocate de recurentul-pârât în legătură cu diligența cerută mandatarului, instanța de apel a reținut că, în executarea convenției de contragarantare, intimata-reclamantă, în calitate de mandatar, trebuia să respecte întocmai instrucțiunile apelantei-pârâte, în calitate de mandant, care sunt expuse expres în contract.

Potrivit art. 4.1 din convenția de contragarantare nr. 1/2012, în temeiul acesteia garantul (respectiv intimatul-reclamant) este mandatat să acorde contragaranțiile, verificând, totodată, îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare din Norme. Același articol menționează că în Anexa C.1 la convenție este expus conținutul detaliat al mandatului. Capitolul 6 din convenția de contragarantare nr. 1/2012 reglementează executarea contragaranțiilor. Anexa C.7 la convenția de contragarantare nr. 1/2012 prevede criteriile de verificare la executarea contragaranției.

Pornind de la aceste dispoziții convenționale, instanța de apel a constatat că verificarea criteriului potrivit căruia beneficiarul "nu este întreprindere în dificultate; nu se află în procedura de executare silită sau procedura de executare silită a fost suspendată ca urmare a aprobării eșalonării la plata obligațiilor fiscale; nu se află în procedură de insolvență, închidere operațională, dizolvare, lichidare sau administrare specială; față de acesta nu există un ordin de recuperare încă neexecutat privind un ajutor ilegal și incompatibil cu piața comună" se face exclusiv în temeiul înscrisurilor menționate la pct. 4 din anexa menționată mai sus, intimata-reclamantă nefiind obligată să efectueze și alte demersuri.

De asemenea, s-a reținut că apelanta-pârâtă nu a indicat nicio clauză contractuală sau o normă legală care să o oblige pe intimata-reclamantă să efectueze verificări pe site-ul ANAF cu privire la o eventuală executare silită a societății A. S.R.L., iar față de depunerea de către societatea A. S.R.L. a certificatului de atestare fiscală nr. x/25.04.2014, din care rezultă că societatea nu mai avea nicio datorie la bugetul de stat la data de 31.03.2014, verificarea site-ului ANAF pentru a determina dacă beneficiarul se afla în executare silită era superfluă. Din înscrisurile depuse de intimata-reclamantă odată cu cererea de executare adresată apelantei-pârâte nu rezulta că față de societatea A. S.R.L. se începuse vreo executare silită la data completării de aceasta a declarației de eligibilitate din data de 08.04.2014.

Cât privește faptul că beneficiara A. S.R.L. nu ar fi îndeplinit criteriul de eligibilitate referitor la "starea de dificultate" (întreprindere în dificultate) la momentul acordării contragaranției, constatările factuale ale instanței de apel sunt contrare susținerilor recurentei-pârâte, prin hotărârea atacată reținându-se că societatea A. S.R.L. nu înregistra la data de 31.12.2012 sau la data de 31.12.2013 datorii de peste 90 de zile, așa cum prevedeau dispozițiile art. 3 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 85/2006 (actul normativ în vigoare la data întocmirii situațiilor financiare invocate), ci datorii restante de peste 30 de zile de la scadență, dar sub 90 de zile de la scadență. Deschiderea, la data de 14.08.2014, a procedurii simplificate a insolvenței împotriva societății A. S.R.L. constituie o împrejurare ulterioară datei la care a fost acordată contragaranția, ce nu putea fi avută în vedere la respectiva dată, în mod obiectiv, de către intimata-reclamantă. De asemenea, contrar celor susținute de pârâtă, nu se poate prezuma, în condițiile art. 329 C. proc. civ., că societatea A. S.R.L. era o întreprindere în dificultate la data la care a fost acordată contragaranția (30.04.2014), având în vedere că deschiderea procedurii insolvenței s-a produs la peste 90 de zile de la data acordării contragaranției, ca urmare a unei cereri formulate în data de 08.08.2014.

Așadar, în raport cu situația de fapt reținută prin decizia recurată, nu se poate reține nelegalitatea hotărârii, din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, instanța de apel procedând la un examen efectiv al conduitei acestuia.

Nefondată este și critica privind acordarea dobânzii, care, în opinia recurentei, este nelegală, întrucât nu s-a făcut aplicarea art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, raportate la art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, precum și art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009.

În acest sens, Înalta Curte apreciază că în mod corect pârâta a fost obligată la plata dobânzii legale penalizatoare calculate în temeiul prevederilor art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, prevederi potrivit cărora, în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale.

Așa cum a reținut și instanța de apel, momentul care trebuie avut în vedere pentru a se reține aplicabilitatea sau nu în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 (față de faptul că acestea au fost introduse în acest act normativ prin Legea nr. 72/2013) este cel al acordării contragaranției, respectiv data de 30.04.2014, care se situează în timp după intrarea în vigoare a acestor prevederi legale, iar nu data încheierii convenției de contragarantare, respectiv 01.07.2012, întrucât convenția de contragarantare nr. 1/2012 constituie numai un contract-cadru, acordarea efectivă a unei contragaranții constituind momentul nașterii unui raport juridic concret între părți.

De asemenea, dobânda legală penalizatoare nu se calculează în condițiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, așa cum pretinde recurenta ("În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%."), întrucât partea exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 (act normativ în temeiul căruia pârâta a fost constituită).

Având în vedere considerentele mai sus expuse și constatând că prin criticile recurentului - pârât nu se relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 936 din 29 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 mai 2022.