ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1930/2022

Ședința publică din data de 6 octombrie 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 28 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

La termenul din 25 mai 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței funcționale a secției a VI-a civile a Tribunalului București, a repus cauza pe rol și a acordat termen pentru continuarea judecății la data de 22 iunie 2017, cu citarea părților.

Prin sentința nr. 4830/2018 din 14 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.; pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 509.368 RON, reprezentând contragaranția acordată reclamantului pentru garanția asumată de acesta în favoarea B. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data de 15.04.2014 și până la data plății efective; de asemenea, pârâtul a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 10.983,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 702A din 19 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de apelantul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva încheierii din 25 mai 2017 și a sentinței civile nr. 4830 din 14 decembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN; s-a anulat încheierea din data de 25 mai 2017 și sentința apelată, cauza fiind trimisă spre judecare instanței competente, respectiv Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 1741 din 29 septembrie 2020, a admis recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 702A din 19 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, aceasta fiind casată, iar cauza a fost trimisă, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Înalta Curte a constatat că recursul este fondat și a fost admis în considerarea următoarelor argumente:

Prin cererea de recurs au fost formulate, în esență, critici vizând natura juridică a litigiului pendinte și calificarea juridică a Convenției de contragarantare nr. 1/2010, astfel că modul de soluționare a recursului depinde de stabilirea naturii litigiului dedus judecății, ținând seama de obiectul și cauza cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte a constatat că reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a învestit tribunalul cu o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea deciziei pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A. exprimată prin adresa nr. x/10.12.2014, prin care acesta a anulat contragaranția acordată în favoarea A. S.R.L., în baza scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, a respins cererea de executare și a solicitat reclamantei să achite daune în valoare de 5.450,79 RON, reprezentând valoarea ajutorului de minimis efectiv acordat, sumă ce se va actualiza cu dobânda prevăzută de Regulamentul CE nr. 659/1999, calculată de la data acordării contragaranției și până la data recuperării daunelor; precum și obligarea pârâtului să plătească reclamantei suma de 509.368,56 RON, cu titlu de contragaranție și la plata dobânzii legale începând cu data de 15.12.2014.

Înalta Curte a reținut că pretențiile ce fac obiectul litigiului își au izvorul în Convenția de contragarantare nr. 1/2010 încheiată între reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN și pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., având ca obiect contragarantarea garanțiilor acordate de reclamant beneficiarilor care îndeplinesc condițiile prevăzute de schemele de ajutor de minimis reglementate de Norma nr. 1/2010 privind contragarantarea garanțiilor aferente finanțărilor contractate de întreprinderile mici si mijlocii de la bănci si instituții financiare nebancare, precum și faptul că ajutoarele de minimis nu fac parte din categoria ajutoarelor de stat.

Înalta Curte a mai constatat că acțiunea pendinte este o acțiune civilă, lato sensu, de drept comun, o acțiune care se desfășoară între profesioniști.

Astfel, potrivit art. 29 din Legea nr. 346/2004 "Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii funcționează sub forma societăților comerciale pe acțiuni, în condițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Prin urmare, forma juridică a reclamantului este de societate comercială pe acțiuni, care își desfășoară activitatea în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 31/1990 și ale Legii nr. 346/2004.

Pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. este înființat în temeiul O.U.G. nr. 23/2009, act normativ potrivit căruia acesta are natura unei instituții financiare specializate, constituit sub forma unei societăți pe acțiuni emitente de acțiuni nominative, conform Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, având ca obiect unic de activitate contragarantarea garanțiilor acordate de fondurile de garantare legal înființate, persoane juridice române, pentru creditele și alte instrumente de finanțare contractate de întreprinderile mici și mijlocii de la instituțiile de credit și alte instituții financiare nebancare, autorizate potrivit legii.

Art. 6 din O.U.G. nr. 23/2009 precizează că Fondul Român de Contragarantare S.A. își desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile legislației privind societățile comerciale pe acțiuni, având inclusiv posibilitatea de a realiza profit, art. 10 din ordonanță prevăzând expres acest lucru.

Rezultă astfel că atât reclamantul, cât și pârâtul sunt persoane juridice de drept privat, desfășurând activități de garantare a unor credite încheiate de persoane juridice de drept privat, respectiv o activitate de drept comun în materie contractuală, în care acționează însă ca profesioniști, în sensul art. 3 alin. (2) din C. civ., care prevede că:

"(1) Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil.

(2) Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere.

(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ".

Esențială în economia litigiului este împrejurarea că pretențiile deduse judecății au drept cauză juridică neîndeplinirea obligațiilor asumate de părți prin Convenția de contragarantare nr. 1/2010, care reprezintă un contract civil, iar nu unul administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, noțiunea de autoritate publică are următoarea semnificație: "orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică".

Așadar, având în vedere obiectul și cauza litigiului, precum și dispozițiile legale menționate, s-a reținut că ambele părți contractante sunt persoane juridice de drept privat, iar nu autorități publice asimilate, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, iar convenția nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, pentru ca aceasta să intre în categoria contractelor administrative, prezentul litigiu fiind unul între profesioniști.

Activitatea desfășurată de cele doua fonduri are natură comercială, convenția de contragarantare în baza căreia sunt solicitate pretențiile din prezenta cauza fiind semnată de cele două părți în scopul realizării obiectului lor de activitate, astfel că litigiul nu poate intra în sfera de competență a instanței de contencios administrativ.

Pentru aceste motive, s-a constatat că, în mod greșit, instanța de apel a admis apelul declarat de pârât, dispunând anularea încheierii din 25 mai 2017 și a sentinței apelate, cu consecința trimiterii cauzei spre judecare Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, sens în care Înalta Curte a casat decizia atacată și a trimis cauza instanței de apel, în vederea soluționării cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016*, la data de 9 februarie 2021.

Prin decizia civilă nr. 897A din 21 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva încheierii din 25 mai 2017 și a sentinței civile nr. 4830 din 14 decembrie 2018, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A.

Prin încheierea din Camera de Consiliu de la 10 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-au admis cererile de îndreptare eroare materială formulate de părți și s-au îndreptat erorile materiale strecurate în decizia civilă nr. 897A/21.05.2021 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, precum și în încheierea de amânare a pronunțării din data de 07.05.2021, în sensul că în loc de "apelantul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN" și "intimatul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A." se va citi "apelantul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A." și "intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN".

La data de 28 octombrie 2021 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016*, recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 897A din 21 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea spre rejudecare în fond a cauzei, cu consecința respingerii cererii formulate de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

S-a arătat că în ședința publică din 19 aprilie 2019 reclamantul a depus o cerere precizatoare, prin care a indicat faptul că:

"înțelegem să diminuăm câtimea pretențiilor la suma de 102.905,62 RON, reprezentând cuantumul dobânzii legale, calculată de la 15.04.2014 și până la data de 27.12.2017 (data la care a fost recuperată valoarea garanției plătită finanțatorului)".

Recurentul-pârât consideră că instanța de apel trebuia să admită apelul formulat (eventual, în parte) față de capătul de cerere principal ca rămas fără obiect și să judece cauza doar în ceea ce privește capătul de cerere accesoriu, în limitele învestirii sale, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra a ceea ce s-a cerut, în sensul că a depășit limitele învestirii, prin analiza unor pretenții asupra cărora reclamantul a renunțat.

Potrivit principiului accesorium sequitur principale, instanța de apel trebuia să judece capătul de cerere accesoriu cu privire la dobânda penalizatoare.

S-a învederat că, în cauză, plata principalului, respectiv a garanției contragarantate a fost achitată de către bancă, iar nu de către Fondul Român de Contragarantare S.A., prin recunoașterea pretențiilor.

În respectarea raționamentului juridic aplicabil în speță, potrivit mecanismului de acordare a garanțiilor, recurentul-pârât a solicitat să se constate că Fondul Român de Contragarantare S.A. nu a achitat valoarea contragaranției, respectiv a pretențiilor deduse judecății.

Valoarea garanției plătite de către Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. băncii a fost recuperată din ceea ce banca a obținut din executarea garanțiilor constituite de beneficiar din resursele proprii.

Așadar, Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a recuperat de la bancă valoarea garanției plătite și, nicidecum, de la Fondul Român de Contragarantare S.A.

Fondul Român de Contragarantare S.A. nu a recunoscut vreodată că datorează Fondului Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. plata contragaranției și, în consecință, nici că datorează plata accesoriilor.

Instanța de apel trebuia să judece capătul de cerere accesoriu raportat la situația de fapt prezentată și în conformitate cu mecanismul de acordare a garanțiilor contragarantate. Totuși, în speță, instanța de apel a judecat cererea principală (rămasă fără obiect) și a admis capătul de cerere accesoriu, potrivit principiului accesorium sequitur principale.

Garanția acordată băncii a fost recuperată tot de la bancă, prin recuperarea creditului de la IMM, astfel că rămâne fără obiect contragaranția pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A.

Prin urmare, conform principiului accesorium sequitur principale și, ținând cont de faptul că Fondul Român de Contragarantare S.A. nu are nicio datorie bănească față de intimat, nu există niciun temei în baza căruia pârâtul să fie obligat la plata unei "dobânzi penalizatoare".

Numai dacă instanța de judecată constată că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale, se poate naște dreptul subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul său.

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor legale referitoare la mecanismul și scopul acordării contragaranțiilor și a ajutoarelor de stat, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât a arătat că normele de drept material încălcate în soluționarea apelului sunt următoarele: art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 din C. civ. de la 1864, (art. 2017 și art. 1266 din C. civ. - 2009), O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2010, Convenția de Contragarantare nr. 1/2010.

Punctual, a indicat că decizia instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a următoarelor dispoziții: art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare; art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. art. 1080 din C. civ. de la 1864; art. 1540 din C. civ. de la 1864; art. 10 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, raportate la art. 7.1, art. 4.4 și art. 6.1 Convenția de contragarantare nr. 1/2010, dar și raportate la art. 8 din Norma nr. 1/2010.

În argumentarea motivelor de recurs, autorul căii de atac a menționat următoarele:

Instanța de apel a interpretat și a aplicat eronat prevederile art. 7.4 alin. (2) din Convenția nr. 1/2010 coroborate cu cele ale art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 din C. civ. de la 1864, stabilind că "pretinderea unor demersuri suplimentare, cum ar fi consultarea CRB sau CIP, excedează contractului încheiat între părți".

Întregul mecanism juridic în interpretarea voinței părților și a scopului convenției a fost viciat, prin raportarea la un singur aspect de ordin formal, Anexa C9 la convenție.

Este de necontestat că obligațiile prevăzute în Anexa C9 la convenție, trebuie completate și interpretate sistematic împreună cu normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul și scopul urmărit în acordarea contragaranțiilor, coroborate cu cele ale art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 din C. civ. de la 1864, după voința concordantă a părților și în respectarea obiectului convenției.

În motivare, raportat la acest aspect, instanța de apel a reținut că:

"apelantul-pârât, în calitate de mandant, a stabilit în mod clar modalitatea în care trebuia realizată verificarea îndeplinirii criteriilor de eligibilitate privind pe beneficiar, iar pretinderea unor demersuri suplimentare, cum ar fi consultarea CRB sau CIP, excedează contractului încheiat între părți".

Instanța de apel nu contestă starea de dificultate sau de executare silită a beneficiarului.

Totuși, prin acest raționament eronat, instanța de apel a omis practic să aplice celelalte prevederi convenționale, invocate de către pârât, în interpretarea corectă și sistematică a reglementărilor aplicabile în cauză.

Altfel spus, instanța de apel a lăsat fără efecte juridice dispozițiile indicate anterior ca fiind încălcate (art. 4.4, art. 6.1, art. 7.4 din convenție, coroborate cu cele ale art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 din C. civ. de la 1864).

Susținerea în sensul că obligația intimatului era doar de a verifica documentele stabilite în Anexa C9 la convenție nu este îndestulătoare, deoarece această obligație trebuie completată cu cele din materia mandatului, potrivit art. 4.4. din convenție, precum și cu dispozițiile art. 6.1. din Convenția nr. 1/2010, conform cărora "garantul acordă, monitorizează și plătește garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție".

Astfel, Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. trebuia, în calitate de profesionist și mandatar al pârâtului, să dea dovadă de prudență și diligență și să verifice toate condițiile impuse de Convenție, printr-o analiză mai amănunțită, nu doar să verifice înscrisurile enumerate în Anexa C9.

Instanța de apel trebuia să aplice toate prevederile convenționale în interpretarea lor teleologică și sistematică corectă, nu doar să se rezume la o simplă anexa din Convenție, care indică criteriile de eligibilitate ce trebuie respectate și arată exemplificativ documentele care trebuie verificate, stabilind astfel un raționament greșit al Normei și al convenției aplicabile.

Printr-o altă critică recurentul-pârât a susținut faptul că instanța de apel a aplicat eronat art. 6.1 din convenție, coroborat cu art. 1540 din C. civ. de la 1864 (intimatul răspunde pentru cea mai mică culpă, în executarea mandatului său, cu titlu oneros, astfel că trebuia și putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului).

Din conținutul art. 1540 din C. civ. de la 1864 rezultă că mandatarul cu titlu oneros răspunde pentru cea mai mică culpă (diligența în propriile afaceri).

Această obligație este preluată la art. 6.1. din Convenția nr. 1/2010 care prevede că:

"garantul acordă, monitorizează și plătește garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție".

Din documentele financiare din 8 august 2011 rezultă că beneficiarul îndeplinea condițiile de deschidere a procedurii colective de insolvență, astfel încât se afla "în dificultate", potrivit art. 4 lit. b) pct. iii) din Norma nr. 1/2010, la data acordării contragaranției.

Față de constatările și sesizările pe care pârâtul le-a comunicat intimatului-reclamant, se poate observa că, prin adresa din 10.12.2014, acesta nu aduce nicio explicație și/sau justificare cu privire la pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, intimatul-reclamant nu a reușit să răstoarne prezumția vădită referitoare la starea de insolvență a beneficiarului, astfel cum impun prevederile art. 249 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, obligațiile reclamantului nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanției contragarantate astfel cum susține instanța de apel, întrucât trebuie acționat cu prudență și diligență și la momentul plății garanției contragarantate, în conformitate cu art. 6.1. din Convenția nr. 1/2010.

Contrar raționamentului instanței de apel, rezultă că intimatul-reclamant avea obligația contractuală de a solicita informații de la organele abilitate în verificarea criteriilor de eligibilitate.

Prin urmare, pârâtul nu are decât obligația să dovedească că reclamantul trebuia sau putea să cunoască despre starea de dificultate și de executare silită a beneficiarului, aspect deja tranșat de către instanța de apel asupra situației de fapt.

Recurentul-pârât a mai susținut faptul că instanța de apel a stabilit, în mod greșit, că nu intervine culpa intimatului-reclamant, lipsind de efecte obligația de prudență și diligență în acordarea, monitorizarea și plata contragaranțiilor, cu aplicarea eronată a normelor indicate în cuprinsul cererii de recurs.

Criteriul de apreciere a culpei reclamantului este cel al "bunului proprietar", întrucât mandatul are ca obiect încheierea unui act cu sine însuși, care dă acestuia dreptul de a recupera o parte din garanția plătită băncii, iar reclamantul este un profesionist în domeniu, cu statut de instituție financiară nebancară, aflată sub supravegherea prudențială a Băncii Naționale a României.

Potrivit art. 2021 C. civ., din materia mandatului, "în lipsa unei convenții contrare, mandatarul care și-a îndeplinit mandatul nu răspunde față de mandant cu privire la executarea obligațiilor asumate de persoanele cu care a contractat, cu excepția cazului în care insolvabilitatea lor i-a fost sau ar fi trebuit să îi fi fost cunoscută la data încheierii contractului cu acele persoane".

Ca atare, starea de insolvabilitate a beneficiarului trebuia să fie cunoscută de către mandatar, la momentul acordării contragaranției, potrivit informațiilor avute din partea băncii (referatul de analiză cu propunere de acordare a garanției din 07.09.2011, rezultatul consultării bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare din 08.08.2011 și rezultatul consultării Centralei Incidentelor de Plăți din 08.08.2011).

Raportat la textul de lege indicat mai sus și având în vedere situația de fapt, necontestată de către intimatul-reclamant, rezultă, în mod cert, că acesta este în culpă și se face răspunzător față de mandant pentru îndeplinirea mandatului în mod necorespunzător.

Instanța de apel a încălcat normele de drept material, respectiv art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece a eliminat a analiza starea de executare silită a beneficiarului, stabilind că "acest motiv nu a fost invocat în decizia de respingere a cererii de executare".

Recurentul-pârât apreciază că, în rejudecarea apelului, Curtea de Apel București a înlăturat apărările privind starea de executare, fără a le mai analiza, cu nesocotirea dispozițiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

Aspectele invocate de pârât trebuiau analizate de către instanța de judecată, chiar dacă nu au fost invocate în decizia de refuz la plată, întrucât obiectul cauzei nu îl reprezintă stabilirea legalității sau nelegalității deciziei de refuz la plată, ci dreptul FRC de a refuza plata, potrivit art. 7.4. din convenție, în invocarea executării necorespunzătoare a unor obligații contractuale de către reclamant.

Cu privire la capătul de cerere privind dobânda penalizatoare, s-a arătat că instanța de apel a dat o soluție greșită, față de inexistența capătului de cerere principal, care a rămas fără obiect, prin renunțarea reclamantului la acesta.

Astfel, instanța de apel trebuia doar să se pronunțe pe capătul de cerere accesoriu referitor la dobânda legală și să constate dacă mai există această obligație a pârâtului, atâta timp cât capătul de cerere principal - plata contragaranției - a rămas fără obiect.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității cererii de recurs, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât motivele de casare invocate de recurent nu se pot încadra în cele prevăzute de dispozițiile art. 488 din același cod. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 26 mai 2022 s-a respins excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 6 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

Situația de fapt a prezentului litigiu este caracterizată prin încheierea între părți a unei convenții de contragarantare, în baza căreia recurentul-pârât (F.R.C.) a preluat o parte din riscul suportat de intimatul-reclamant F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN (Garant) la acordarea de garanții pentru IMM-uri, prin acordarea de contragaranții în favoarea acestor întreprinderi, în limita unui plafon maxim agreat.

În fapt, F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN a încheiat convenții-cadru de colaborare cu mai mulți finanțatori care activează în sistemul bancar românesc, prin care au fost stabilite condițiile acordării de garanții financiare individuale pentru garantarea creditelor contractate de acei clienți ai băncilor care se încadrează în categoria întreprinderilor mici și mijlocii.

O astfel de convenție cadru a fost încheiată între F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN și B. S.A. (Finanțator), respectiv Convenția pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 100/22.12.2008, cu modificările și completările ulterioare, având ca obiect garantarea de către Fond a finanțărilor individuale acordate de către Finanțator beneficiarilor de finanțare (întreprinderi mici și mijlocii), în limita unui plafon de garantare aprobat și în termenii notificărilor de încadrare în plafonul de garantare, confirmate de petenta creditoare.

Prin garanția financiară acordată, F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN și-a asumat obligația de a plăti Finanțatorului o sumă de maximum 850.000 RON, în cazul în care, ca urmare a nerambursării creditului aprobat societății A. S.R.L., Finanțatorul formulează în acest sens cerere de plată.

La data de 7 septembrie 2011, reclamantul F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN, prin Scrisoarea de garantare nr. 596, a acordat în favoarea societății A. S.R.L. o garantare a rambursării finanțării constând în linie de credit în valoare de 1.700.000 RON în cuantum de 50% din valoarea finanțării garantate, iar valoarea maximă a garanției era de 850.000 RON.

Ca urmare a neachitării de către societatea A. S.R.L. a creditului garantat, reclamantul a plătit către banca creditoare (B.) garanția oferită.

Reclamantul formulat cerere de executare, la data de 25 noiembrie 2013, solicitând plata sumei de 509.368,56 RON de către pârâtul F.R.C.

Între părți s-a purtat o corespondență cu privire la depunerea tuturor documentelor și a lămuririlor solicitate de pârât, care, prin adresa nr. x/10.12.2014, a comunicat reclamantului faptul că anulează contragaranția acordată societății A. S.R.L. și că respinge cererea de executare a contragaranției, având în vedere că beneficiarul întrunea condițiile prevăzute de legislația națională pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvență.

Pe calea recursului, recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a hotărârii recurate și trimiterea spre rejudecare în fond a cauzei, cu consecința respingerii cererii formulate de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., apreciind că sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestor texte de lege, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității sau când hotărârea a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, s-a arătat că în ședința publică din 19 aprilie 2019 reclamantul a depus o cerere precizatoare, prin care a indicat faptul că:

"înțelegem să diminuăm câtimea pretențiilor la suma de 102.905,62 RON, reprezentând cuantumul dobânzii legale, calculată de la 15.04.2014 și până la data de 27.12.2017 (data la care a fost recuperată valoarea garanției plătită finanțatorului)".

Recurentul-pârât consideră că instanța de apel trebuia să admită apelul formulat (eventual, în parte) față de capătul de cerere principal ca rămas fără obiect și să judece cauza doar în ceea ce privește capătul de cerere accesoriu, în limitele învestirii sale, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a omis să se pronunțe asupra a ceea ce s-a cerut, în sensul că a depășit limitele învestirii, prin analiza unor pretenții asupra cărora reclamantul a renunțat.

Potrivit principiului accesorium sequitur principale, instanța de apel trebuia să judece capătul de cerere accesoriu cu privire la dobânda penalizatoare.

S-a învederat că, în cauză, plata principalului, respectiv a garanției contragarantate a fost achitată de către bancă, iar nu de către Fondul Român de Contragarantare S.A., prin recunoașterea pretențiilor.

Așadar, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a recuperat de la bancă valoarea garanției plătite și, nicidecum, de la Fondul Român de Contragarantare S.A.

Instanța de apel trebuia să judece capătul de cerere accesoriu raportat la situația de fapt prezentată și în conformitate cu mecanismul de acordare a garanțiilor contragarantate. Totuși, în speță, instanța de apel a judecat cererea principală (rămasă fără obiect) și a admis capătul de cerere accesoriu, potrivit principiului accesorium sequitur principale.

Garanția acordată băncii a fost recuperată tot de la bancă, prin recuperarea creditului de la IMM, astfel că rămâne fără obiect contragaranția pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A.

Prin urmare, conform principiului accesorium sequitur principale și, ținând cont de faptul că pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. nu are nicio datorie bănească față de reclamant, nu există niciun temei în baza căruia FRC să fie obligat la plata unei "dobânzi penalizatoare".

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte reține că potrivit art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. și în etapa soluționării căilor de atac, procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, ceea ce semnifică faptul că instanța de apel nu poate proceda la o nouă judecată decât în limitele stabilite de apelant, conform principiului tantum devolutum quantum apellatum.

Ca atare, instanța de control judiciar este obligată ca, în apel, să cenzureze hotărârea atacată numai în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

În egală măsură, apelul, chiar dacă provoacă o nouă judecată în fond, rămâne o cale de atac de reformare prin care o instanță superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată verifică legalitatea și temeinicia acesteia, astfel că acest control trebuie să se refere la ceea ce s-a judecat, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 478 C. proc. civ.

În speță, apelantul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat apel împotriva soluției de respingere a excepției necompetenței funcționale și împotriva sentinței primei instanțe, solicitând, în principal, anularea hotărârii apelate și trimiterea cauzei spre judecare instanței competente - Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal. În subsidiar, a solicitat schimbarea hotărârii apelate, în sensul respingerii acțiunii ca tardivă sau ca neîntemeiată.

În ceea ce privește limitele rejudecării, Curtea de Apel București a constatat că decizia nr. 1741/29.09.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dezlegat definitiv chestiunea naturii juridice a litigiului și a actelor juridice deduse judecății. Prin urmare, în rejudecare, nu au mai fost analizate criticile apelantului-pârât formulate din perspectiva prevederilor Legii nr. 554/2004 (pct. I al cererii de apel).

Cu privire la motivele de apel rămase de analizat în rejudecare, instanța de apel a reținut, în acord cu prima instanță, că apelantul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A., în calitate de mandant, a stabilit în mod clar modalitatea în trebuia realizată verificarea îndeplinirii criteriilor de eligibilitate privind pe beneficiar, iar pretinderea unor demersuri suplimentare, cum ar fi consultarea CRB sau CIP, excedează contractului încheiat între părți.

În considerentele deciziei recurate, s-a arătat că, în cauza dedusă judecății, ceea ce contează este dacă intimatul-reclamant și-a îndeplinit obligațiile în calitate de mandatar, în caz afirmativ riscul fiind suportat de pârâtul F.R.C., iar nu de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN., aceasta cu atât mai mult cu cât mandantul a avut posibilitatea de a insera în convenție și alte obligații pentru mandatar, cum ar fi aceea de a consulta CRB sau CIP, însă nu a făcut-o.

Așadar, instanța de apel a concluzionat în sensul că sunt irelevante motivele de apel care tind să argumenteze faptul că beneficiarul se încadra în sfera noțiunii de "întreprindere în dificultate" (pct. II, pct. III.1, III.2, III.3, III.4 și III.5 ale cererii de apel). Mai mult, la pct. III.4 al cererii de apel se invocă și faptul că beneficiarul se afla în executare silită la data acordării contragaranției, însă Curtea de Apel București a constatat că acest motiv nu a fost invocat în decizia de respingere a cererii de executare a contragaranției.

La pct. III.6, III.7 și III.8 ale cererii de apel s-a invocat faptul că intimatul-reclamant este în culpă, întrucât nu a respectat mandatul acordat, că decizia de respingere a cererii de executare este întemeiată și că F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN săvârșește un abuz de drept, însă toate argumentele sunt grefate tot pe ideea că reclamantul ar fi trebuit să efectueze verificări suplimentare față de cele reglementate în Anexa C.9 a convenției, apelantul-pârât ignorând faptul că au fost respectate întocmai instrucțiunile respective.

La pct. III.11 din cererea de apel s-a arătat că FRC nu preia riscul operațional, însă Curtea de Apel București a reținut că art. 7.1 din convenție prevede că FRC suportă riscul aferent IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional al garantului, care acționează în calitate de mandatar, în conformitate cu prevederile art. 4.1.

Or, în cauză, nu este vorba despre a prelua riscul operațional (riscul înregistrării de pierderi sau nerealizării profiturilor estimate), ci despre a prelua riscul particular generat de faptul că verificările obligatorii pe care mandatarul, urmând instrucțiunile exprese ale mandantului, le-a efectuat nu au fost apte să detecteze posibila situare a beneficiarului în categoria întreprinderilor în dificultate.

La pct. III.12 al cererii de apel s-a arătat că legislația ajutorului de minimis impune stoparea ajutorului acordat unui beneficiar neeligibil, însă Curtea de Apel București a reținut că acțiunea dedusă judecății nu are un asemenea obiect, fiind vorba doar despre modalitatea de partajare a riscului între FRC și F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN, potrivit convenției încheiate între părți.

În sfârșit, la pct. III.13 al cererii de apel s-a arătat că solicitarea dobânzii legale este neîntemeiată, deoarece nu ar exista o obligație bănească, însă Curtea de Apel București a reținut că admiterea cererii formulate de reclamant semnifică tocmai contrariul.

Procedând în această manieră, instanța de prim control judiciar nu a depășit limitele învestirii, așa cum susține recurentul-pârât.

În rejudecare, Curtea de Apel București a pronunțat o hotărâre legală, statuând asupra fondului atât în fapt, cât și în drept, astfel cum obligă dispozițiile art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., cu respectarea limitei devoluțiunii stabilite chiar de către apelantul-pârât, nefiind încălcate dispozițiile art. 477 alin. (1) din același cod.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, reclamantul F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN nu a renunțat la judecata capătului de cerere principal, astfel cum rezultă din conținutul notelor de ședință depuse la data de 11 aprilie 2019, la dosarul instanței de apel (dosar nr. x/2016 al Curții de Apel București, secția a VI-a civilă).

În realitate, prin cererea precizatoare depusă în ședința publică din 19 aprilie 2019, intimatul-reclamant F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN a adus la cunoștința instanței de apel faptul că la data de 27 decembrie 2017 a fost recuperată integral valoarea garanției acordate și plătite Finanțatorului, în baza Scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, prin încasarea acestei sume de la B. S.A.

Înalta Curte constată că această sumă a fost recuperată de reclamant la data de 27 decembrie 2017, după momentul pronunțării sentinței nr. 4830/2018 din 14 decembrie 2018 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă (dosar nr. x/2016), prin care s-a admis cererea de chemare în judecată, iar pârâtul FRC a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 509.368 RON, reprezentând contragaranția acordată reclamantului pentru garanția asumată de acesta în favoarea B. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 596/07.09.2011, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculate de la data de 15.04.2014 și până la data plății efective.

Deși reclamantul F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN a indicat, în cuprinsul cererii precizatoare, dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., aceasta nu poate fi calificată ca fiind o modificare a cererii de chemare în judecată, întrucât art. 204 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că "reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat".

Alin. (3) al aceluiași text lege stabilește că "modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților".

Mai mult, se cuvine a fi menționat faptul că la termenul din 19 aprilie 2019 s-a prezentat intimatul-reclamant F.N.G.C.I.M.M. S.A. - IFN, prin consilier juridic, care a solicitat respingerea apelului formulat de apelantul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva încheierii din 25 mai 2017 și a sentinței civile nr. 4830 din 14 decembrie 2018, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, cu consecința menținerii sentinței atacate ca fiind temeinică și legală, astfel cum rezultă din partea introductivă a deciziei civile nr. 702A din 19 aprilie 20219 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. De asemenea, a solicitat obligarea apelantului-pârât la plata sumei de 102.905,62 RON, reprezentând penalități de întârziere.

Înalta Curte reține că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., iar conform art. 22 alin. (6) din același cod, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a se depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Așa fiind, instanța este obligată să statueze asupra celor solicitate de părțile din proces, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de acestea, prin cererile și apărările formulate în condițiile legii.

În acest context, se dovedește a fi lipsită de fundament susținerea recurentului-pârât, potrivit căreia au fost analizate în apel pretenții asupra cărora reclamantul a renunțat.

Înalta Curte constată că, prin hotărârile pronunțate, ambele instanțe de fond au constatat, față de dispozițiile contractuale, că pârâtul (recurent) avea obligația de plată a contragaranției conform solicitării reclamantului, reținând, astfel, răspunderea contractuală a pârâtului.

Criticând decizia civilă nr. 897A din 21 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. și s-a păstrat sentința primei instanțe, recurentul-pârât a arătat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., că normele de drept material încălcate în soluționarea apelului sunt următoarele: art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 din C. civ. de la 1864, (art. 2017 și art. 1266 din C. civ. - 2009), O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2010, Convenția de Contragarantare nr. 1/2010.

Punctual, a indicat că decizia instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a următoarelor dispoziții: art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare S.A.; art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. art. 1080 din C. civ. de la 1864; art. 1540 din C. civ. de la 1864; art. 10 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, raportate la art. 7.1, art. 4.4 și art. 6.1 Convenția de contragarantare nr. 1/2010, dar și raportate la art. 8 din Norma nr. 1/2010.

Instanța de apel a interpretat și a aplicat eronat prevederile art. 7.4 alin. (2) din Convenția nr. 1/2010 coroborate cu cele ale art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 din C. civ. de la 1864, stabilind că "pretinderea unor demersuri suplimentare, cum ar fi consultarea CRB sau CIP, excedează contractului încheiat între părți".

Aceste critici nu pot fi primite de Înalta Curte, deoarece recurentul-pârât invocă nerespectarea principiilor de drept civil referitoare la forța obligatorie a contractelor, executarea cu bună-credință a acestora, interpretarea prevederilor contractuale în acord cu intenția comună a părților și interpretarea sistematică, dar în concret nu aduce suficiente argumente pentru a arăta de ce este greșit raționamentul instanței de apel prin raportare la prevederile Convenției nr. 1/2010 și a Normei nr. 1/2010.

În speță, deși autorul căii de atac a susținut nesocotirea prevederilor legale anterior indicate, în motivarea recursului, acesta pune în discuție clauzele contractuale, precum și modul de executare a contractului, în raport de probatoriul administrat.

Înalta Curte reține că interpretarea actelor juridice, a probelor și a culpei în executarea contractului - elemente ale chestiunilor de fapt ale cauzei deduse judecății - ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Din această perspectivă, se reține că recurentul-pârât nu a dezvoltat critici de nelegalitate a deciziei atacate, prin indicarea unor dispoziții normative concrete care să fi fost aplicate greșit de către instanța de apel.

În esență, se susține faptul că instanța de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor convenționale în interpretarea lor teleologică și sistematică corectă, nu doar să se rezume la anexa C9 la convenție, care indică criteriile de eligibilitate ce trebuie respectate și arată exemplificativ documentele care trebuie să fie verificate.

Contrar celor afirmate în memoriul de recurs, curtea de apel a analizat prevederile Convenției nr. 1/2010 în acord cu regulile de interpretare aplicabile, raportându-se la art. 7.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2020, în aplicarea dispozițiilor art. 969 alin. (1) din C. civ., convențiile legal făcute având putere de lege între părțile contractante.

Prin convenția lor, încheiată pentru punerea în aplicare a Condițiilor de acordare a contragaranțiilor, respectiv prin art. 3.1 din Convenția nr. 1/2010, părțile au convenit că pot fi contragarantate garanțiile care respectă condițiile de eligibilitate prevăzute în normă, în baza căreia se solicită contragaranția și au fost aprobate de garant.

Art. 7.4 alin. (2) din Convenția nr. 1/2020 prevede că pârâtul plătește contragaranția în toate situațiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul a acordat contragaranția conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificate menționate în anexa C9 la aceasta.

Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat în mod sistematic și teleologic clauzele contractuale, după voința concordantă a părților și cu respectarea scopului contractului.

De asemenea, se constată că au fost aplicate corect de către instanța de apel prevederile legale incidente și cele ale convenției încheiate între părți, referitoare la aplicarea criteriilor de eligibilitate prevăzute în Norma nr. 1/2020 și Convenția nr. 1/2020, precum și a criteriilor de verificare prevăzute în anexa C9 la convenție.

Examinând prevederile art. 3.1 și art. 7.4 alin. (2) din Convenția nr. 1/2010, Înalta Curte constată că reclamantul avea obligația de a acorda contragaranția, cu respectarea Normei nr. 1/2010 și a Convenției nr. 1/2010 potrivit criteriilor de verificare prevăzute în anexa nr. C9.

Anexa C9 prevede criteriile de verificare la executarea contragaranției, iar verificarea criteriului potrivit căruia beneficiarul nu este întreprindere în dificultate, nu se află în procedura de executare silită sau procedura de executare silită a fost suspendată ca urmare a aprobării eșalonării la plata obligațiilor fiscale, nu se află în procedură de insolvență, închidere operațională, dizolvare, lichidare sau administrare specială, față de acesta nu există un ordin de recuperare încă neexecutat privind un ajutor ilegal și incompatibil cu piața comună, se face exclusiv în temeiul înscrisurilor menționate la pct. 4 din anexă.

Întrucât părțile nu au agreat, prin contractul lor, asupra necesității verificării altor documente, nici asupra efectuării unor demersuri suplimentare, Înalta Curte înlătură afirmațiile recurentului-pârât potrivit cărora prezentarea documentelor din anexa C9 la Convenție nu este îndestulătoare. Pretinzând ca reclamantul să efectueze verificări suplimentare, recurentul-pârât încearcă să se desprindă de raportul contractual, transferând părții adverse o obligație care se plasează în afara înțelegerii asumat