ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 200/2025

Ședința publică din data de 4 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 06.05.2021, sub număr de dosar x/2021, reclamanta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTAI ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. a solicitat instanței să dispună:

Prin sentința civilă nr. 884/26.04.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea privind pe reclamantul Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici si Mijlocii S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A., a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 662.113,17 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată începând cu data de 18.09.2018, până la data stingerii integrale a debitului principal și a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 14848,54 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A. a formulat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate ca netemeinică și nelegală, și în consecință, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 30.05.2023 au fost înregistrate întâmpinarea și apelul incident formulate de reclamantul Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici si Mijlocii S.A.. Reclamantul a solicitat, prin întâmpinare, respingerea apelului, ca nefondat, iar prin apelul incident, schimbarea hotărârii primei instanțe cu privire la capătul de cerere accesoriu, în sensul de a obliga intimata-pârâtă la plata dobânzii legale penalizatoare în temeiul art. 3 alin. (2)

ind. 1 din O.G. nr. 13/2011.

Prin decizia civilă nr. 1796 A din 24 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul principal formulat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., împotriva sentinței civile nr. 884 din 26 aprilie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu apelantul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII S.A. - IFN.

A fost respinsă excepția tardivității formulării apelului incident și a fost respins ca nefondat apelul incident formulat de apelantul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII S.A. - IFN, împotriva sentinței civile nr. 884 din 26 aprilie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 1796 A din 24 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au formulat cereri de recurs, atât reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, cât și pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

În argumentarea cererii de recurs, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a susținut, în esență, că soluția instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a următoarelor dispoziții de drept material (pe care le redă): art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare; art. 1 raportat la pct. 5 și 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind Condițiile de acordare a contragaranțiilor de către A.; art. 1480, art. 1266-1268, art. 1270 și art. 2018 C. civ. art. 3 pct. 1 și pct. 12 din Legea nr. 85/2006 raportate la Convenția de contragarantare nr. 1/2012 (art. 3.1. alin. (1), art. 4.1., art. 5.1., art. 6.4. alin. (2) și alin. (4), art. 12.8., pct. 12 din Anexa C.1) și la Norma nr. 1/2012 (art. 2.1 lit. f) pct. iii, art. 4.1 alin. (1).

Redând și considerente ale deciziei atacate, recurentul apreciază că instanța de apel a interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1266, 1267, 1268 alin. (3), (12)70 C. civ. și prevederile Legii nr. 85/2006 raportate la Convenția nr. 1/2012 și Norma nr. 1/2012 în ceea ce privește criteriului de eligibilitate referitor la "starea de dificultate" a beneficiarului.

Cu privire la cadrul normativ privind criteriul de eligibilitate referitor la "starea de dificultate", subliniază că potrivit prevederilor art. 4 din Norma nr. 1/2012 "Beneficiarii finali ai contragaranțiilor sunt IMM-urile care îndeplinesc cumulativ următoarele criterii de eligibilitate:/.../d) nu sunt considerate întreprinderi în dificultate".

Totodată, analizând criteriul de eligibilitate referitor la "starea de dificultate", se poate observa că art. 2.1 lit. f) pct. iii. din Normă definește termenul de "întreprindere în dificultate", arătând, printre altele, că o întreprindere este considerată în dificultate dacă întrunește condițiile prevăzute de legislația națională pentru a face obiectul procedurilor de insolvență.

La momentul acordării contragaranției, legislația națională în materia procedurilor de insolvență era reprezentată de Legea nr. 85/2006, care în art. 3.1. conținea definiții ale stării de insolvență, stabilind în mod clar că insolvența este aceea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile; insolvența este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor; prezumția este relativă; insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței. Potrivit pct. 12 al aceluiași articol "valoare-prag reprezintă cuantumul minim al creanței, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului. Acesta este de 45.000 RON, iar pentru salariați, de 6 salarii medii brute pe economie/pe salariat".

Aplicând greșit cadrul normativ, instanța de apel a apreciat că, în analiza stării de dificultate, FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN nu era ținută să constate că beneficiarul îndeplinea condițiile insolvenței prezumate potrivit Legii nr. 85/2006 în lipsa deschiderii efective a procedurii insolvenței.

Interpretarea instanței este eronată întrucât starea de dificultate ca și criteriu de eligibilitate (separat de declanșarea procedurii de insolvență), este prevăzută la pct. 4 prima liniuță din Anexa C.7 la Convenția nr. 1/2012.

Criteriul de eligibilitate referitor la "întreprinderea în dificultate", mai susține recurentul, se verifică inclusiv prin raportare la insolvența prezumată, astfel cum este definită la art. 3 din Legea nr. 85/2006.

În opinia instanței, eronată având în vedere cadrul juridic aplicabil, starea de dificultate financiară a unei societăți există numai atunci când aceasta intră în insolvență sau îndeplinește anumite criterii prevăzute în Anexa B2 la Normă, mai puțin cele prevăzute la art. 2.1 lit. f) pct. iii din Norma nr. 1/2012 referitoare la condițiile prevăzute de legislația națională pentru a face obiectul procedurilor de insolvență.

Deși definiția dată "întreprinderii în dificultate" în Anexa B2 la Normă este restrânsă la situația declanșării procedurii insolvenței, înțelesul dat de Normă în art. 2 are în vedere și situația în care, nefiind deschisă procedura insolvenței încă, debitorul întrunește condițiile Legii nr. 85/2006 privind insolvență prezumată sau iminentă.

Așadar, pentru constatarea stării de dificultate este suficient să fie îndeplinite criteriile din Legea nr. 85/2006, astfel cum prevede art. 2.1 lit. f) pct. iii din Normă, Anexa B2 la Norma nr. 1/2012 consideră că trebuie interpretată având în vedere dispozițiile Normei și prevederile legislației în domeniu.

Instanța de apel face o confuzie în analiza condițiilor prevăzute la art. 2.1 lit. f) din Normă în care o societate poate fi considerată întreprindere în dificultate. Astfel, în ceea ce privește pct. (i), (ii) și (iv) se realizează o analiză matematică a indicatorilor financiari reprezentați de capitalul social, cifra de afaceri, datorii și pierdere netă, după caz, iar în ceea ce privește pct. (iii) analiza întrunirii condițiilor prevăzute de legislația națională în materia procedurilor de insolvență presupune, în mod evident și verificarea plăților restante potrivit situațiilor financiare la care se face trimitere în Anexa C7 la Convenție.

Din situațiile financiare atașate cererii de executare și încadrarea beneficiarului în categoria de performanta "pierdere" conform clasificării BNR, rezultă indubitabil starea de dificultate a beneficiarului și implicit, neeligibilitatea acestuia, în speță fiind întrunite condițiile esențiale prevăzute de legislația națională pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvență, respectiv criteriul valoric: datoriile depășeau pragul de 45.000 de RON; criteriul vechimii: datoriile erau mai vechi de 90 de zile.

Este important de menționat și faptul că, acordarea contragaranției s-a realizat în condițiile în care beneficiarul era încadrat în categoria de performanță "pierdere", conform clasificării BNR, potrivit celor menționate în Notificarea de includere în plafonul de garantare și a Referatului privind acordarea contragaranției întocmit de către intimata-reclamantă (Anexa 4 la întâmpinarea de la fond).

Raportând prevederile art. 3 din Legea nr. 85/2006 la situațiile financiare și încadrarea beneficiarului în categoria de performanță "pierdere", conform clasificării BNR, rezultă că la data acordării contragaranției C. S.R.L. era prezumată în insolvență vădită, având datorii mai mari de 45.000 RON și mai vechi de 90 zile, ceea ce înseamnă, apreciază recurentul, că erau întrunite condițiile prevăzute de legislația națională pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvență, fiind îndeplinite criteriile de la art. 2.1 lit. f) pct. iii din Normă.

În opinia recurentului, instanța de apel a reținut în mod eronat că interpretarea, conform căreia definiția cuprinsă în art. 2.1 lit. f) pct. iii din Norma nr. 1/2012 vizează o întreprindere împotriva căreia s-a deschis procedura insolvenței, ar fi confirmată chiar de către recurent prin Adresa nr. x/25.06.2012.

Sub un prim aspect, susține că Norma nr. 1/2012, incidentă în speță, a intrat în vigoare la data de 01.07.2012, prin urmare, anterior emiterii Adresei x/25.06.2012 prin care recurentul a arătat condițiile în care o societate cooperativă poate fi considerată în dificultate, în condițiile Normei nr. 1 și 2/2010, cât și ale Normei 1 și 2/2012.

Raționamentul instanței este eronat, întrucât are în vedere o interpretare a modului de aplicare a Normei nr. 1/2012, emisă anterior intrării în vigoare a respectivei Norme.

Prin urmare, FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A nu se poate prevala în prezenta speță de interpretarea pe care societatea recurentă a dat-o întreprinderii în dificultate în cazul unei societăți cooperative printr-o Adresă emisă la data de 25.06.2012, dată la care Norma nr. 1/2012 nu era în vigoare.

În plus, mențiunile din adresa mai sus vizează strict societățile cooperative și nu pot fi extrapolate la toate întreprinderile mici și mijlocii.

Instanța de apel a reținut în mod nefondat că în contextul în care în situațiile financiare beneficiarul figura cu profit și apelantul pârât nu a făcut dovada că acesta ar fi unul teoretic, existența profitului este de natură a răsturna prezumția relativă a insolvenței generată de existența unor datorii.

Așadar, chiar daca beneficiarul înregistra profit, situațiile financiare avute în vedere pentru acordarea contragaranției și încadrarea beneficiarului în categoria de performanță "pierdere", conform clasificării BNR, relevă că beneficiarul se afla în insolvență prezumată, având datorii mai mari de 45.000 RON și mai vechi de 90 zile.

Instanța de apel a interpretat eronat obligațiile mandatarului, intimat în speță, referitoare la verificarea stării de dificultate a Beneficiarului.

În raport de definiția de la art. 2.1 lit. f) pct. iii din Normă, C. S.R.L. reprezenta o întreprindere în dificultate, iar intimata avea obligația, conform art. 3.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012 raportat la Anexa C7 și, totodată, și posibilitatea de a sesiza acest lucru odată cu verificarea situațiilor financiare anuale, care de altfel au fost atașate cererii de executare a contragaranției înaintate recurentului.

Intimata-reclamantă avea obligația de a analiza toate împrejurările de fapt cu privire la acordarea contragaranției cu diligența unui bun proprietar.

Conduita intimatei (atât cea contractuală, cât și cea legală) impune ca aceasta să manifeste diligență în executarea obligațiilor sale, aceeași pe care o manifestă în propriile afaceri, însă acordând contragaranția în favoarea C. S.R.L., a cărui situație financiară evidenția existența unui risc ridicat de insolvență, un grad de îndatorare mare de 65%, creanțe de recuperat de 3.277.771 RON și o perioadă de recuperare a acestora de 229 zile, nu poate duce la concluzia că intimata ar fi acționat cu prudența ce trebuie să caracterizeze comportamentul unui profesionist.

Contrar celor reținute de instanța de apel, în considerarea obligației de diligență și de prudență ce incumbă mandatarului profesionist, intimata este în culpă deoarece nu a verificat corespunzător îndeplinirea criteriilor de eligibilitate.

Conchizând, subliniază că la momentul verificării condițiilor de eligibilitate de către intimata-reclamantă debitorul se afla într-o stare de insolvență vădită, culpa sa în neexecutarea corespunzătoare a mandatului constând în aceea că a acordat contragaranția, deși nu erau îndeplinite criteriile prevăzute de art. 4.1 coroborat cu art. 2.1 din Norma nr. 1/2012.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea cererii de recurs, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a susținut, în esență, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1270, art. 1170, art. 1268 alin. (3), art. 1279 C. civ., art. 22 alin. (6) C. proc. civ., art. 102 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Întrucât contragaranția a fost acordată la data de 21.08.2013, precum și faptul că prezentul litigiu are ca obiect raporturile dintre doi profesioniști și obligația de plată a luat naștere dintr-un contract încheiat ulterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 72/2013, apreciază că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 3 alin. (2) alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 (respectiv, rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale).

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de recurentul - reclamant, iar acesta din urmă a depus răspuns la întâmpinare.

Reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a transmis prin e-mail întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

Înalta Curte de Casație și Justiție a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului declarat de pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ. coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a reținut următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.:

"aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă este sancționată cu anularea recursului.

Recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a indicat ca temei de drept al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurentul a indicat formal motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât din expunerea argumentelor evocate rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., recurentul solicitând, în realitate, instanței de recurs să statueze asupra cauzei, ca atare, judecând în fond, și nu doar să verifice decizia recurată în ce privește modul de aplicare a legi.

În susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat în esență că: instanța de apel nu a analizat corect cadrul legal incident în materie, nefiind suficientă raportarea la Anexa B2 la Norma nr. 1/2012, ci era necesară raportarea la prevederile speciale ale Legii nr. 85/2006 în materia insolvenței, apreciind că înscrisurile depuse la dosar dovedesc că beneficiarul nu îndeplinea condițiile de eligibilitate, întrucât se afla în insolvență prezumată, având datorii mai mari de 45.000 RON și mai vechi de 90 zile; intimatul trebuia să efectueze verificări suplimentare pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate la data acordării contragaranției; intimatul nu a respectat mandatul acordat în cauză, verificând pur formal situațiile financiare ale beneficiarului aflate la dispoziția sa etc.

În acest context, Înalta Curte constată că prin toate aceste critici recurentul face trimiteri la situația de fapt reținută de instanță, la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel în raport de Convenția de contragarantare nr. 1/2012, solicitând, în realitate, instanței de recurs în urma reinterpretării probatoriului administrat, să constate temeinicia afirmațiilor pârâtului privind faptul că beneficiarul C. S.R.L. nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranției, întrucât societatea se afla într-o "insolvență prezumată" și era o întreprindere în dificultate.

Or, aceasta este în contradicție cu cerințele impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și cu caracterul recursului de cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

"recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Totodată, este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, în recurs neputând fi cenzurat raționamentul expus în hotărârea atacată, în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor de eligibilitate, prin reevaluarea unor documente care, în opinia recurentului, ar dovedi neîndeplinirea condițiilor de eligibilitate.

Prin urmare, aspectele învederate de recurent se situează în afara competențelor instanței de recurs atâta timp cât se raportează numai la situația de fapt ori la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate, nefiind posibil a se reține vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute limitativ de lege, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1461 A din 13 octombrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN este fondat pentru considerentele care urmează:

Recursul declarat de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN vizează soluția de respinge a apelului incident, prin care se solicitase schimbarea sentinței apelate cu privire la capătul de cerere accesoriu, în sensul obligării pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare în temeiul art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011.

Astfel, criticile aduse deciziei recurate se referă la modul de soluționare a capătului de cerere accesoriu privind acordarea dobânzii legale, recurentul-reclamant susținând, în esență, aplicabilitatea prevederilor art. 3 alin. (2)

ind. 1 din O.G. nr. 13/2011, conform cărora în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale.

Criticile sunt fondate.

Contrar celor reținute de instanța de apel, momentul care trebuie avut în vedere pentru a se reține aplicabilitatea sau nu în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 (față de faptul că acestea au fost introduse în acest act normativ prin Legea nr. 72/2013, intrată în vigoare la 5 aprilie 2013) este cel al acordării contragaranției, respectiv data de 21 august 2013, care se situează în timp după intrarea în vigoare a acestor prevederi legale, iar nu data încheierii convenției de contragarantare, respectiv 1 iulie 2012, întrucât convenția de contragarantare nr. 1/2012 constituie numai un contract-cadru, acordarea efectivă a unei contragaranții constituind momentul nașterii unui raport juridic concret între părți.

Prin urmare, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, prevederi potrivit cărora, în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale.

În consecință, reținând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport de considerentele înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1796 A din 24 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, va casa în parte decizia atacată și va trimite cauza aceleiași curți de apel spre o nouă judecată a apelului incident promovat de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva sentinței civile nr. 884 din 26 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

În rejudecare, se va ține cont de problemele dezlegate prin decizia de casare, conform art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1796 A din 24 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1796 A din 24 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia atacată și trimite cauza aceleiași curți de apel spre o nouă judecată a apelului incident promovat de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva sentinței civile nr. 884 din 26 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 februarie 2025.