ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2568/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 23 mai 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2019, reclamanta FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

1) Să fie obligată pârâtul să plătească reclamatei contragaranția în sumă de 219.587,00 RON, pentru garanția asumată în favoarea finanțatorului A. S.A., în baza Confirmării de garantare nr. x/02.10.2013, precum și a Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/02.10.2013, beneficiar fiind B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data 19/12.2016 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice în care C. avea obligația să efectueze plata -19.09.2016) până la plata efectivă a sumei datorate.

2) Să fie obligată pârâtul la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru, precum și orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului.

Prin sentința civilă nr. 65 din 16 ianuarie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă cererea formulată de reclamanta FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A..

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 219.587 RON, la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare calculată cu începere de la data de 19.09.2016 și până la data efectivă a sumei datorate.

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 2.184 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate și respingerea cererii de chemare în judecată, ca tardiv formulată, și, în subsidiar, ca neîntemeiată; obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin decizia civilă nr. 1836 din 9 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul promovat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., împotriva sentinței civile nr. 65 din 16 ianuarie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN; a fost schimbată în tot sentința civilă atacată; s-a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că intimatul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. a încălcat dispozițiile convenției de contragarantare, garantând creditul acordat S.C. B. S.R.L. de societatea-bancară creditoare, deși acest beneficiar întrunea la momentul garantării creditului ce i-a fost acordat toate condițiile prevăzute în legislația internă a insolvenței pentru a forma obiectul acestei proceduri speciale.

Prin urmare, s-a apreciat ca fiind îndeplinite acele condiții ale Convenției de contragarantare și ale anexelor acesteia ce impuneau intimatului verificarea condițiilor referitoare la întreprinderea în dificultate, cu consecința imputabilității acestei omisiuni și exonerarea fondului-apelant de plata contragaranției asumate contractual.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 1836 din 9 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, recurenta-reclamantă FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a declarat recurs.

În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., consideră că hotărârea a fost pronunțată fără ca instanța să arate motivele pentru care a înțeles să înlăture apărările reclamantei cu privire la respectarea de către aceasta a mandatului acordat conform Anexei C1 la Convenția nr. C1, precum și cu privire la analiza efectuată conform art. 4.1. la Norma 1/2012.

Susține că instanța nu a fost învestită să constate dacă beneficiarul contragaranției se afla în stare de insolvență prezumată, ci a fost învestită să constate dacă intimata a respectat sau nu prevederile din Convenție atunci când a refuzat plata contragaranției și dacă a probat faptul că reclamanta a încălcat mandatul primit conform Anexei C1.

Raportat la prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., apreciază că instanța de apel în mod nelegal a slabilit că:

"Astfel, societatea garantată îndeplinea condițiile stipulate în legislația internă pentru a forma obiectul procedurilor de insolvență, datoriile sale și scadența acestora încadrându-se în prescripțiile art. 3 din Legea nr. 85/2006", întrucât aceste aspecte nu prezintă relevanță în cauză având în vedere că nu efectuarea analizei cu privire la insolvența prezumată era problema ce privea fondul cauzei, ci în­deplinirea prevederilor mandatului acordat recurentei prin raportare la art. 2017 C. civ.

De asemenea, consideră că instanța de apel a omis să argumenteze elementul esențial al speței și anume când și cum anume a intervenit culpa reclamantei în executarea mandatului potrivit Convenției nr. 1/2012, și implicit incidența răspunderii contractuale a acesteia, și de ce este justificat refuzul de plată a contragaranției întemeiat pe o decizie a Curții de Conturi emisă în urma controlului efectuat la FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., document care nu este opozabil recurentei FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN.

În opinia sa, nemotivarea hotărârii rezidă în nerespectarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu trebuia să se rezume doar la înșiruirea elementelor de fapt, ci trebuia să răspundă în drept la argumentele părților.

În dezvoltarea motivului de recurs instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține, în esență, că hotărârea atacată a fost dată cu nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 1170, art. 1266-1268 și art. 1270 și art. 2017 C. civ., în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor ce reveneau reclamantei.

În acest context, în opinia recurentei-reclamante, instanța de apel nu a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 1270 C. civ., la momentul stabilirii obligațiilor asumate de recurentă, stabilind în mod nelegal că pentru verificarea existenței stării de dificultate a beneficiarului avea obligația de efectua o analiză a situației financiare a beneficiarului cu privire la o eventuală insolvență prezumată, care, în opinia instanței de apel, ar califica S.C. B. S.R.L. ca fiind societate în dificultate.

Apreciază că din interpretarea coroborată și sistematică a prevederilor art. 4.1 și art. 8.3 din Norma 1/2012, respectiv din Anexa C7 "criterii de verificare a eligibilității" precum și a prevederilor art. 3.1 și 3.3.1 din Convenția 157 din 2011 semnată cu Banca Finanțatoare, precum și din clarificările transmise de C. prin adresa nr. x/23.06.2012, înregistrată la recurentă cu nr. x/28.06.2012, concluzia care se impune este cu totul diferită decât cea la care a ajuns instanța de apel.

Subliniază că o întreprindere este în dificultate, când face obiectul procedurii colective de insolvență, or, art. 26 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 stipulează că procedura începe pe baza cererii introduse la tribunal de către debitor sau de către creditori, iar conform art. 33, alin. (4), judecătorul sindic stabilește starea de insolvență și deschide printr-o sentință procedura generală.

Astfel, fără o sentință de deschidere a procedurii insolvenței societatea nu poate fi încadrată în categoria "întreprinderi în dificultate", iar în speța de față, raportat la momentul acordării contragaranțeiei, nu ne găsim într-o astfel de situație.

În cazul beneficiarul B. S.R.L. procedura generală a insolvenței a fost deschisă la data 19.05.2014 (în dosarul nr. x/2014 înregistrat pe rolul Tribunalului Bacău la data de O7.05.2014), ulterior datei acordării garanției (02.10.2013), cât și datei prelungirii acesteia (29.04.2013), fapt ce demonstrează fără dubiu că la momentul verificării documentație necesare pentru acordarea contragaranției, beneficiarul nu se afla în insolvență.

În toate situațiile, o întreprindere aflată în dificultate este eligibilă numai în cazul în care se poate demonstra că nu se poate redresa prin resurse proprii sau cu fonduri obținute de la proprietari/acționari sau din surse de pe piață (pct. 11 Recomandare Comisie).

Solicită a se observa că deschiderea procedurii de insolvență nu presupune doar existența creanțelor (cu o anumită vechime și într-un anumit cuantum, precizate prin Legea insolvenței), ci și inexisteța lichidităților (art. 1 pct. 1 din Legea nr. 85/2006), respectiv "insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe lichide și exigibile". Prin urmare, analiza stării patrimoniale a debitorului din perspectiva Legii nr. 85/2006, efectuată de curtea de apel nu este completă.

Toate documentele solicitate au fost transmise către FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împreună cu cererea de executare, din analiza acestora rezultând că Fondul a respectat punctual mandatul acordat, efectuând toate verificările condițiilor de eligibilitate conform celor convenite contractual, din documentele prevăzute contractual nerezultând că IMM-ul beneficiar ar fi fost în stare de dificultate.

Astfel, solicită instanței de recurs să constate că FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. nu este în culpă, respectând întocmai prevederile convenționale.

Prin întregul probatoriu depus la dosarul cauzei a arătat că această obligație a fost îndeplinită, a analizat înscrisurile impuse de către intimata, iar din acestea nu reiese existența stării de dificultate a beneficiarului la momentul acordării contragaranției.

Considerentele instanței de apel potrivit cărora S.C. B. S.R.L. "întrunea la momentul garantării creditului ce i-a fost acordat toate condițiile prevăzute de legislația internă a insolveței pentru a forma obiectul acestei proceduri speciale" contravin prevederilor art. 1170, art. 1270, art. 1272, an. 1266-1268 C. civ., fiind nelegale.

Raționamentul instanței de apel, mai susține recurenta, este greșit, întrucât așa cum a arătat atât în cererea introductivă depusă la instanța de fond, cât și în întâmpinarea formulată în apel, aceasta nu avea cum să efectueze analiza beneficiarului cu privire la starea de dificultate decât în baza actelor stabilite de intimată și asupra criteriilor indicate în mandat, iar din analiza efectuată a reieșit că beneficiarul era eligibil pentru obținerea contragaranției.

Potrivit art. 1267 C. civ.:

"Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului", astfel interpretarea obligației de diligență a recurentei în respectarea mandatului trebuie interpretată în acord cu natura contractului și cu voința reală a părților.

Având în vedere că după parcurgerea etapelor prevăzute la art. 4.3 din Convenția 1/2012, intimata a confirmat contragaranția acordată beneficiarului B. S.R.L., rezultă fără dubiu că a constatat ca fiind suficiente demersurile efectuate de către recurentă, și totodată că au fost respectate clauzele convenției cu privire la acordarea contragaranției.

În aplicarea dispozițiilor legale menționate consideră că instanța nu poate modifica, după aprecierea sa, contractul, atunci când există un acord expres al părților privind documentele necesare pentru verificarea criteriilor referitoare la starea de dificultate a beneficiarului final.

Așa fiind, aspectele reținute de instanța de apel cu privire la refuzul de onorare a cererii de executare a contragaranției sunt netemeinice și nelegale.

Solicită admiterea, recursului astfel cum a fost formulat.

Intimatul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând, în esență, anularea recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, excepție invocată de intimatul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. prin întâmpinare, în raport cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a o respinge, având în vedere că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, ținând cont și de apărările intimatului FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., formulate prin întâmpinare, constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului și fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înțelegere a raționamentului care stă la baza prezentei decizii, situația de fapt presupune încheierea între recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN și intimatul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a Convenției de contragarantare nr. 1/2012, având ca obiect contragarantarea garanțiilor acordate de reclamantă beneficiarilor care îndeplinesc condițiile din Norma nr. 1/2012.

În măsura în care reclamanta face plata garanției către finanțatori, pârâta se obligă la plata unui procent din această sumă către reclamantă, conform convenției. Pentru a beneficia de garanție, întreprinderile mici și mijlocii trebuie să îndeplinească cumulativ condițiile prevăzute la art. 4.1 alin. (1) din Norma nr. 1/2012.

În concret, după ce a plătit garanția asumată în favoarea finanțatorului A. S.A., aferentă creditului acordat societății B. S.R.L., recurenta-reclamantă a solicitat intimatului-pârât plata sumei de 219.587,00 RON, cu titlu de contragaranție.

Litigiul pendinte a fost generat de refuzul de plată a contragaranției de către intimatul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., recurentei-reclamante FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, însă se constată că acest motiv de recurs nu este fondat.

Contrar susținerilor recurentei, hotărârea atacată este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, motivarea fiind clară și concisă.

Simpla nemulțumire a recurentei cu privire la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanța de control judiciar a susținerilor formulate de către parte nu reprezintă motive de nelegalitate care să conducă la casarea decizie recurate.

Argumentat și legal motivat, instanța de control judiciar analizând dacă reclamanta este îndreptățită la obținerea contragaranției, în raport de Convenția de contragarantare încheiată și de Norma de contragarantare, incidentă speței, a reținut cu justețe că unul dintre elementele esențiale de care depindea acordarea contragaranției era reprezentat de împrejurarea că întreprinderea în folosul căreia urma a se acorda inițial garanția și, apoi, contragaranția, trebuia să fie una ce nu se afla în dificultate (financiară).

În ceea ce privește definirea acestui termen, la art. 2.1 lit. f) pct. i)-v din Norma nr. 1/2012: o întreprindere în dificultate este cea care, printre altele îndeplinește condițiile legislației naționale pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvență.

Norma nr. 1/2012 prevede două criterii de eligibilitate referitoare la insolvență:

a. Să nu fie în procedura de insolvență;

b. Să nu îndeplinească nici condițiile prevăzute de legislația națională, pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvență.

S-a reținut ca fiind relevante dispozițiile de drept comun din Legea nr. 85/2006 privind insolvența, respectiv cele ale art. 3 și următoarele. În conformitate cu dispozițiile art. 3 din actul normativ indicat, în înțelesul legii, termenii utilizați au următoarele semnificații: 1. insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile: a) insolvența este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadență (termen devenit ulterior 90 de zile), nu a plătit datoria sa față de unul sau mai mulți creditori; b) insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadența datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței.

Apelul, prin efectul său devolutiv a permis instanței să conchidă că la data acordării contragaranției, beneficiarul se afla în dificultate având în vedere că îndeplinea condițiile pentru a fi supus procedurilor colective de insolvență, ca urmare a debitelor scadente înregistrate (datorii în valoare de 370.266 RON scadente de mai mult de 90 zile).

În mod greșit recurenta se prevalează de împrejurarea că "fără o sentință de deschidere a procedurii insolvenței societatea nu putea fi încadrată în categoria întreprinderi în dificultate", întrucât starea de dificultate, ca un criteriu de eligibilitate, este prevăzută la pct. 4 din Anexa C.7 și nu se confundă cu criteriul de eligibilitate referitor la declanșarea procedurii de insolvență.

Prin urmare, în cauză s-a acordat o contragaranție unui beneficiar neeligibil, dispozițiile contractuale prevăzute de Convenția nr. 1/2012 în aplicarea Normei nr. 1/2012 fiind încălcate, culpa aparținând reclamantei.

Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat în mod sistematic și teleologic clauzele contractuale, după voința concordantă a părților și cu respectarea scopului contractului, fiind nefondate criticile recurentei privind încălcarea prevederilor art. 1170, art. 1270, art. 1272, an. 1266-1268 C. civ.

Este de necontestat că prin art. 4.1 din Convenția de contragarantare încheiată între părți, intimatul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. a mandatat recurenta-reclamantă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și de contragarantare, pentru a acorda contragaranții I.M.M.-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora.

În speță, reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a încălcat dispozițiile convenției de contragarantare, garantând creditul acordat S.C. B. S.R.L. de societatea-bancară creditoare, deși acest beneficiar nu întrunea la momentul garantării creditului criteriile de eligibilitate și de contragarantare.

Așa fiind, se constată că nu se confirmă nici motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța de apel a interpretat și aplicat corect legea, reținând în mod legal caracterul fondat al apelului, în speță fiind îndeplinite acele condiții ale Convenției de contragarantare și ale anexelor acesteia ce impuneau reclamantei verificarea cerințelor referitoare la întreprinderea în dificultate, cu consecința imputabilității acestei omisiuni și exonerarea pârâtului de plata contragaranției asumate contractual.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, este suverană în interpretarea actelor juridice deduse judecății, iar o reinterpretare a convenției părților, a modalității de îndeplinire a mandatului acordat recurentei-reclamante în temeiul acestei convenții, în sensul solicitat de recurentă, ar conduce la o reanalizare a situației de fapt, ceea ce nu este permis în această etapă procesuală.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1836 din 9 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia recurată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. prin întâmpinare.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1836 din 9 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2021.