ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1788/2023

Ședința publică din data de 26 septembrie 2023

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 20.03.2018, sub nr. x/2018, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN (FNGCIMM) a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. (FRC), solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 și urm. din C. proc. civ., art. 1270 și art. 1489 din C. civ., art. 2 din O.G. nr. 13/2011, precum și pe orice alte norme de drept material sau procedural incidente.

Pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. (FRC), prin întâmpinarea formulată, a invocat excepția necompetenței funcționale a secției civile a Tribunalului, excepția tardivității acțiunii, precum și excepția prematurității cererii.

Prin încheierea din 10 mai 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a anulat capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale.

Prin încheierea din 01 noiembrie 2018, instanța a respins excepția necompetenței funcționale a secției a VI-a Civilă a Tribunalului București, invocată de pârât, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 3830 din 18 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a calificat excepția prematurității introducerii cererii, invocată de pârât prin întâmpinare, ca fiind o apărare de fond, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., ca neîntemeiată și a luat act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, solicitând schimbarea sentinței, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1640/A din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-reclamant FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII S.A. - IFN, împotriva sentinței civile nr. 3830/18.12.2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. - IFN, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 19.12.2019.

Prin sentința nr. 593/2020 din 11 iunie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea reclamantului FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. -IFN. și în consecință:

- a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 967.177,01 RON, reprezentând contragaranție;

- a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 13.276,77 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin sentința nr. 399 din 18 februarie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de completare dispozitiv formulată de reclamant și a dispus completarea hotărârii civile nr. 593/11.06.2020, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamant și a sumei de 6.639 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară în apel din primul ciclu procesual.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la 19.04.2021, sub dosar nr. x/2021.

Prin decizia civilă nr. 1264/A din 14 septembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă:

- a admis cererea de restituire a taxei de timbru formulată de apelantul-pârât și a dispus restituirea către acesta a taxei judiciare de timbru în cuantum de 6.638,39 RON;

- a respins apelul formulat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva sentinței nr. 593/11.06.2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a formulat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudcare, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată și obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În considerarea motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, ale art. 1266 și art. 1170 din C. civ., ale art. 6.1. din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, în coroborare cu dispozițiile art. 2018 din C. civ., respectiv faptul că instanța de apel a dat o intrepretare eronată riscului operational, pevăzut la art. 7.1. din Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

După prezentarea situației de fapt și a temeiului conventional al deciziei de amânare a plății contragaranței în cauză, în dezvoltarea motivului de recurs invocat, sub un prim aspect, autorul recursului a susținut că instanța de control a aplicat eronat prevederile art. 1266 și art. 1170 din C. civ., în aplicarea Notei nr. x/2015, prin care părțile au stabilit amânarea plății.

Totodată, a învederat că motivarea instanței de apel este contradictorie, având în vedere că, pe de o parte, a reținut că "părțile au convenit expres amânarea adoptării unei decizii doar cu privire la cererile de executare care ar putea fi respinse în baza criteriilor de exigibilitate implementate în baza Deciziei nr. 22/29.04.2014 a Curții de Conturi a României" iar, pe de altă parte, a reținut că "raportat la criteriile de eligibilitate implementate în aplicarea Deciziei nr. 22/29.04.2014 (...) instanța apreciază că niciunul dintre acestea nu se referă la inexistența conflictului de interese.".

În susținerea acestei ipoteze, a precizat că, în mod contrar celor reținute de instanță, în Decizia Curții de Conturi a României nr. 22/29.04.2014 s-a arătat că beneficiarul din prezenta cauză nu este eligibil pentru plată, tocmai ca urmare a conflictului de interese, acesta fiind și motivul amânării adoptării unei decizii.

În altă ordine de idei, a menționat că punerea în plată a contragaranțiilor acordate de reclamant în numele FRC nu este posibilă, având în vedere atât Decizia Consiliului de Supraveghere nr. 75/07.08.2014, cât și Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor FRC nr. 47/2015, acte juridice care, în temeiul dispozițiiloe art. 1243 C. civ., reprezintă acte modificatoare, prin acordul părților, a Convenției de contragarantare nr. 1/2010, în ceea ce privește termenul de soluționare a cererilor de executare, cu valoare de act adițional la Convenție.

Prin urmare, a apreciat că a acționat potrivit înțelegerii dintre părți și a amânat, în mod justificat, soluționarea cererii de executare a contragaranției, comunicând acest lucru intimatului-reclamant, întrucât, din analiza cererii de executare a rezultat o fraudă generată de mai multe conflicte de interese, precum și din faptul că beneficiarul B. S.R.L. se afla într-o situație de dificultate în perioada acordării garanției contragarantate.

Autorul căii de atac a învederat că, pentru a pronunța o hotărâre justă și legală, dispozițiile O.U.G. nr. 23/2009, Ordinul MIMMCMA nr. 1364/23.12.2009 și Norma nr. 1/2010 trebuie interpretate sistematic, pentru a se putea ajunge la o înțelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părți prin Convenția nr. 1/2010 și pentru a respecta scopul contractului și a interesului politico-economic pentru care FRC a fost înființată.

În opinia recurentului-pârât instanța de apel trebuia să dea aplicare tuturor prevederilor convenționale în interpretarea lor teleologică și sistematică corectă, și nu doar să se rezume la o strictă analiză a apărărilor pur formale indicate de intimatul-reclamant, stabilind astfel un raționament greșit al Normei și Convenției aplicabile.

Printr-o altă critică, a susținut că, interpretând în mod greșit convenția în litigiu, instanța de apel ar fi aplicat eronat dispozițiile art. 6.1. din convenție, potrivit cărora "Garantul acordă, monitorizează și plătește garanțiile contragarantate cu diligenta pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție.", în coroborare cu prevederile art. 2018 C. civ.

În acest sens, a precizat că, din coroborarea textelor menționate, se deduce că intimatul nu poate invoca faptul că singura obligație care îi incumbă este de a analiza eligibilitatea beneficiarului și doar la momentul acordării garanției contragarantate.

De asemenea, a susținut că, în cauză, a fost încălcată atât litera cât și spiritul prevederilor Convenției nr. 1/2010 și ale Normei nr. 1/2010, întrucât obligațiile intimatului-reclamant nu pot fi limitate doar la încadrarea beneficiarului în categoria IMM și îndeplinirea anumitor criterii de eligibilitate, ci trebuie acționat cu prudență și diligentă, inclusiv la momentul plății garanției contragarantate.

În continuare, în susținerea culpei intimatului-reclamant, autorul recursului, după evocarea dispozițiilor art. 6.1., art. 7.1., art. 12.8. din Convenția nr. 1/2010, a învederat că acesta trebuia să manifeste maximă diligentă în acordarea garanției și a contragaranției, precum și în monitorizarea și plata garanției contragarantate, obligații pe care, însă, nu le-a fi îndeplinit.

A concluzionat în sensul că, respingerea cererii de executare a contragaranției își găsește temeiul la art. 7.1. raportat la art. 7.4. alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

Printr-o ultimă critică adusă deciziei atacate, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a interpretat eronat riscul operațional pe care acesta nu îl preia, potrivit dispozițiilor art. 7.1. din Convenția nr. 1/2010.

În acest sens, a arătat că, în cauză, se relevă riscul operațional, prin componenta acestuia care se referă la riscul de fraudă, iar identificarea riscului operațional, reprezentat de conflictul de interese și starea financiară precară a societății beneficiare, determină respingerea cererii de executare.

După evocarea dispozițiilor art. 2 și art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009 privind scopul și activitatea FRC, ale art. 4 lit. c) din Norma nr. 1/2010, ale art. 1.1. pct. 2 și art. 7.4. alin. (2) din Convenția nr. 1/2010, ale art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 privind determinarea cerințelor minime de capital pentru riscul operațional ale instituțiilor de credit și ale firmelor de investiții, art. 4 pct. 52 din Regulamentul PE și al Consiliului nr. 575/2013, ale art. 93 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, recurentul-pârât a conchis că, în speță, a fost indentificat un risc operațional în accepțiunea art. 7.1. din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, pe care intimatul-reclamant l-a înregistrat în activitatrea sa de mandatar, astfel cum rezultă și din probatoriul administrat.

A mai învederat autorul recursului și faptul că, potrivit art. 101 și art. 102 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, în forma în vigoare la data acordării contragaranției, instituțiile financiare nebancare trebuie să dezvolte proceduri și sisteme de identificare, evaluare și monitorizare a riscului de piață, operațional și reputațional, precum și să dispună de un sistem de informare adecvat pentru evaluarea, monitorizarea, controlul și raportarea expunerilor afectate de aceste riscuri.

Prin urmare, intimatul-reclamant, fiind un mandatar profesionist în domeniul garantării, avea obligația de a îndeplini aceste cerințe, precum și de a se achita de sarcini ca un bun proprietar, cu loialitate, prudență și diligentă, și nu prin încercarea de a acoperi pierderile prin contragaranția oblinută de la FRC.

În fine, a învederat că, întrucât în art. 7.1. din Convenția nr. 1/2010 s-a prevăzut expres că FRC preia riscul de credit al IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional, refuzul plății nu este lipsit de fundament convențional.

Intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a formulat întâmpinare prin care, pe cale de excepție, a invocat excepția nulității recursului, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acesteia ca nefondată.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, acesta fiind analizat în completul de filtru, iar prin încheierea din 25 octombrie 2022, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului părților cu mențiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare.

Prin punctul de vedere formulat la raport, intimatul-reclamant a precizat că opinia magistratului-asistent raportor, de admisibilitate în principiu a recursului, este neîntemeiată având în vedere că recursul, astfel cum a fost formulat, este lovit de nulitate.

Prin încheierea pronunțată la termenul din 09 mai 2023, instanța a respins excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la 26 septembrie 2023.

Analizând recursul formulat de recurentul-pârât, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Conform situației de fapt stabilite de instanțele de fond, între părți a fost încheiată Convenția de contragarantare nr. 1/2010, în baza căreia recurentul-pârât a preluat o parte din riscul suportat de intimatul-reclamant la acordarea de garanții pentru I.M.M.-uri, prin acordarea de contragaranții respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, ulterior plății către A. S.A. a sumei de 354.838 EURO, reprezentând garanție, reclamantul a solicitat pârâtului executarea contragaranției aferente contractului de garantare în care calitatea de beneficiar aparținea terțului B. S.R.L.

Prin adresa nr. x/29.06.2016 (aflată la fila x al instanței de fond), pârâtul a decis amânarea adoptării unei decizii privind executarea, până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în contencios administrativ formulate de FRC împotriva Curții de Conturi a României, motivat de faptul că beneficiarul este menționat direct într-o speță semnalată în Raportul Curții de Conturi nr. x/18.03.2014.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a invocat drept cauză a acțiunii răspunderea civilă contractuală și a susținut că decizia pârâtului de amânare a adoptării unei decizii privind cererea de executare cu care a fost sesizat, nu are temei convențional.

Prin hotărârile pronunțate, ambele instanțe devolutive au constatat că, față de dispozițiile contractuale, reclamantul era îndreptățit să obțină plata contragaranției conform solicitării acestuia, reținând culpa contractuală a pârâtului.

Având în vedere că, prin decizia recurată, instanța de apel nu a schimbat hotărârea instanței de fond, în prezenta cale de atac, recurentul-pârât susține, în esență, că, în mod eronat instanța de apel a validat soluția primei instanțe de fond, întrucât, în speță, punerea în plată a contragaranțiilor acordate de reclamant în numele său nu este posibilă, în raport atât de Decizia Consiliului de Supraveghere nr. 75/07.08.2014, cât și de Hotărârea Adunării Generale a Acționarilor FRC nr. 47/2015, acesta amânând în mod justificat soluționarea cererii de executare a contragaranției, de vreme ce, în urma analizării acesteia, a rezultat, pe de o parte, o fraudă generată de mai multe conflicte de interese, iar pe de altă parte, că beneficiarul se afla într-o situație de dificultate în perioada acordării garanției contragarantate.

Recurentul a criticat decizia instanței de apel invocând motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținând că instanța de apel a aplicat eronat prevederile art. 1266 și 1170 C. civ., în aplicarea Normei nr. 140/1884/2018, cele ale art. 6.1. din Convenția nr. 1/2010 coroborat cu art. 2018 C. civ., respectiv faptul că a dat o interpretare eronată riscului operational pe care, de altfel, aceasta nu îl preia, potrivit art. 7.1. din Convenția nr. 1/2010.

Subsumat aceluiași motiv de nelegalitate, recurentul-pârât a susținut și faptul că motivarea instanței de apel cuprinde considerente contradictorii, întrucât, pe de o parte, a reținut că "Părțile au convenit expres amânarea adoptării unei decizii doar cu privire la cererile de executare care ar putea fi respinse în baza criteriilor de eligibilitate în baza Deciziei nr. 22/29.04.2014 a Curții de Conturi a României.", iar pe de altă parte, a arătat că "raportat la criteriile de eligibilitate implementate în aplicarea Deciziei nr. 22/29.04.2014 (...) instanța apreciază că niciunul dintre acestea nu se referă la inexistența conflictului de interese.".

Prioritar, Înalta Curte constată că aceste critici ale recurentului, care vizează contrarietatea motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, corespund motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce impune casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Procedând la verificarea considerentelor deciziei recurate nu se poate reține existența unei contradicții în logica raționamentului instanței, criticile vizând, în realitate, modul de interpretare a dispozițiilor pct. 2 lit. b) din Norma nr. 140/1884/2015, a anexei C 9 la Convenția nr. 1/2010, respectiv a probelor administrate în cauză.

Astfel, instanța de control, în analiza motivului constând în conflictul de interese despre care s-ar fi făcut vorbire în Raportul de control nr. x/28.03.2014 a Curții de Conturi, a constatat că pârâtul a invocat acest motiv de amânare fundamentat pe prevederile Notei nr. x/2015, potrivit căreia părțile au convenit expres amânarea adoptării unei decizii doar cu privire la cererile de executare care ar putea fi respinse în raport de criteriile de eligibilitate implementate în baza Deciziei nr. 22/29.04.2014 a Curții de Conturi a României și, consecutiv, amânarea demersurilor legale în vederea obligării FRC la plata valorii contragaranțiilor (pct. 2 lit. b) din Nota nr. x/2015).

Față de aceste prevederi și cele ale Anexei C 9 la Convenție - în cuprinsul căreia sunt menționate documentele în baza cărora reclamantul este obligat să facă verificări cu privire la îndeplinirea condițiilor de eligibilitate de către beneficiar - și în raport de criteriile de eligibilitate implementate în aplicarea Deciziei nr. 22/29.04.2014 a Curții de Conturi a României, instanța de apel a apreciat că nici unul dintre acestea nu se referă la inexistența conflictului de interese între acționarii beneficiarului și cei ai societăților implicate în garantarea finanțărilor.

S-a mai arătat că nicăieri în cuprinsul actelor emise de Curtea de Conturi nu se face mențiunea că nu s-ar fi respectat criteriile de eligibilitate în privința beneficiarului C. S.R.L. (actuala B. S.R.L.), astfel că nu se poate reține că pârâtul era îndreptățit să amane adoptarea unei decizii cu privire la cererea de executare a contragaranției acordate reclamantului pentru garantarea finanțării primite de beneficiar, atât timp cât speța se referă la neîndeplinirea condițiilor de garantare și a criteriilor de eligibilitate de către o altă societate (C. S.R.L.). S-a mai reținut că, împrejurarea potrivit căreia, societatea C. S.R.L. a avut, inițial, un asociat comun și același sediu social cu beneficiarul din cauză, nu este de natură să prezume că reclamantul nu ar fi verificat corespunzător îndeplinirea criteriilor de eligibilitate de către B. S.R.L.

Înalta Curte constată că instanța de apel a statuat asupra litigiului cu respectarea termenilor și condițiilor Notei nr. x/2015 și a Convenției de contragarantare nr. 1/2010, având în vedere că, potrivit acestora, au fost analizate circumstanțele cerute de Anexa C9 la Convenție care caracterizează eligibilitatea beneficiarului.

Analizând calea de atac declarată de pârât, instanța de control a constatat că sunt neîntemeiate criticile formulate de acesta, drept pentru care apelul a fost respins, aspect ce se regăsește și în dispozitivul deciziei atacate, astfel că și din această perspectivă existența unor motive contradictorii nu poate fi reținută.

Îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Curtea de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii.

De aceea, criticile recurentului-pârât nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1266, art. 1170, art. 2018 din C. civ., a prevederilor Normei nr. 140/1884/2018 și a art. 6.1. și 7.1. din Convenția nr. 1/2010 în dezlegarea dată de către instanță cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau, precum și faptul că nu a interpretat corect dispozițiile din Convenția nr. 1/2010, respectiv din Norma nr. 1/2010, în sensul că a aceasta a reținut că recurentul preia riscul aferent IMM-ului beneficiar fără a exclude riscul operațional și riscul de fraudă.

Aceste critici nu pot fi primite de Înalta Curte deoarece recurentul-pârât invocă nerespectarea principiilor de drept civil referitoare la forța obligatorie a contractelor, executarea cu bună-credință a acestora, interpretarea prevederilor contractuale în acord cu intenția comună a părților și interpretarea sistematică, dar în concret nu aduce suficiente argumente pentru a arăta de ce este greșit raționamentul instanței de apel prin raportare la prevederile Convenției nr. 1/2010 și a Normei nr. 1/2010.

În speță, deși autorul căii de atac a susținut nesocotirea prevederilor legale anterior indicate, în motivarea recursului, acesta pune în discuție clauzele contractuale, precum și modul de executare a contractului, în raport de probatoriul administrat.

Înalta Curte reține că interpretarea actelor juridice, a probelor și a culpei în executarea contractului - elemente ale chestiunilor de fapt ale cauzei deduse judecății - ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii.

Din această perspectivă, se reține că recurentul-pârât nu a dezvoltat critici de nelegalitate a deciziei atacate, prin indicarea unor dispoziții normative concrete care să fi fost aplicate greșit de către instanța de apel.

Contrar celor afirmate în memoriul de recurs, curtea de apel a aplicat corect dispozițiile art. 1266, art. 1170, art. 2018 din C. civ. și a analizat prevederile Normei nr. 140/1884/2018, respectiv a Convenției nr. 1/2010 și a Normei nr. 1/2010 în acord cu regulile de interpretare aplicabile, având în vedere și dispozițiile Regulamentului nr. 20/2009 privind instituțiile financiare nebancare, și, raportându-se la art. 7.1. din Convenție, a stabilit că recurentul-pârât și-a asumat obligația de a prelua riscul aferent IMM-ului beneficiar, fără vreo altă distincție legată de natura acestuia sau de cauzele care l-ar determina, și că excluderea operează numai în privința riscului operațional al garantului, respectiv al intimatului-reclamant.

Susținerile recurentului conform cărora instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 4.4., art. 6.1., art. 7.1., art. 7.4. alin. (2) și art. 12.8. din Convenția nr. 1/2010 și a aplicat greșit normele de drept material prevăzule la art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul și scopul urmărit în acordarea contragaranțiilor și din art. 2018 C. civ. nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate întrucât se solicită instanței de recurs să revină asupra situației de fapt și să stabilească întinderea obligației de monitorizare și verificare care revine intimatului-reclamant conform convenției.

Totodată, se reține că aceste critici au făcut obiectul cererii de apel formulată de aceeași parte împotriva sentinței primei instanțe or, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, aceasta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, deși legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reține că judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice ale cauzei deduse judecății, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs. O reinterpretare a convenției părților, a mandatului acordat intimatului-reclamant în temeiul acestei convenții și a modalității de îndeplinire a acestui mandat, în sensul solicitat de către recurentul-pârât, ar conduce la o reapreciere a probelor administrate și interpretate de către instanțele devolutive, ceea ce ar conduce la schimbarea situației de fapt, demers inadmisibil în recurs.

Cât privește aplicarea greșită a prevederilor O.U.G. nr. 117/2006, O.U.G. nr. 23/2009 și Ordinului M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Înalta Curte reține că aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de instanțele de fond.

Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de către recurentul-pârât, că instanța de apel, analizând convenția părților, a concluzionat în sensul că prin aceasta intimatul-reclamant nu și-a asumat obligații distincte, care să atragă în acest sens incidența prevederilor legislației privind ajutorul de stat, garanția fiind acordată în numele și contul Fondului Român de Contragarantare, cu respectarea mandatului primit, iar recurentul-pârât nu a făcut dovada încălcării dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006.

În mod corect instanța de apel a reținut, în acord cu cele stipulate în convenția părților, că intimatul-reclamant și-a îndeplinit obligația de verificare a îndeplinirii criteriilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare, conținutul mandatului asumat de acesta fiind limitat la cele menționate la art. 3.1. din Convenția nr. 1/2010.

Instanța de apel a ajuns la concluzia că refuzul nejustificat al pârâtului la plata contragaranției este nejustificat, atât timp cât s-a reținut că intimatul-reclamant și-a respectat obligațiile asumate prin Convenția de contragarantare nr. 1/2010, pârâtul neinvocând, de altfel, încălcarea de către reclamant a obligației de verificare a îndeplinirii condițiilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare din Norme, ci existența unui risc de fraudă asimilat riscului operațional, dedus din existența unor conflicte de interese, care l-ar îndreptăți să amâne adoptarea unei decizii cu privire la executarea obligației sale de plată a contragaranției.

Reținând, așadar, că nu se poate încadra în acest motiv de recurs aplicarea clauzelor contractuale, Înalta Curte conchide în sensul că, în această etapă procesuală, nu poate fi cenzurat raționamentul expus în hotărârea atacată, în ceea ce privește modul de executare a contractului din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, în raport cu situația de fapt reținută prin decizia recurată.

În concluzie, pe de o parte, așa cum s-a arătat deja, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, întrucât criticile recurentului-pârât nu susțin cu temei că este vorba de motive contradictorii, de vreme ce considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii, iar pe de altă parte, criticile circumstantiate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, nu pot fi examinate, acestea vizând aspecte de netemeinicie, respectiv de apreciere a probelor și de stabilire a situației de fapt, care excedează analizei instanței de recurs.

Pe cale de consecință, pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1264/A din 14 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1264/A din 14 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 septembrie 2023.