ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2187/2023

Ședința publică din data de 26 octombrie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 14.04.2021, sub nr. x/2021, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând obligarea acestuia să-i plătească contragaranția în sumă de 316.805,58 RON, pentru garanția asumată de reclamant în favoarea A. S.A., în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/04.07.2012 și a confirmării de includere in plafonul de garantare nr. x/24.07.2012, beneficiar fiind B. S.R.L., împreună cu dobânda legală penalizatoare, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data 18.01.2019 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice în care F.R.C. avea obligația să efectueze plata) până la plata efectivă a sumei datorate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3180/2021 din 10 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamant și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 316.805,58 RON, reprezentând contravaloare contragaranție, a dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2000, de la data de 18.01.2019 până la data achitării debitului, precum și a sumei de 8.664,73 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1813/2022 din 16 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelantul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva sentinței civile nr. 3180/10.12.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A.-IFN și a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a obligat pârâtul Fondul Roman de Contragarantare S.A. la plata dobânzii legale penalizatoare calculate conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței atacate, precum și la plata sumei de 988,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de casare, recurentul a susținut că instanța de apel a reținut în mod eronat că soluția primei instanțe este întemeiată, în cauză nefiind îndeplinite condițiile pentru a fi plătită contragaranția de către F.R.C., întrucât I.M.M.-ul beneficiar se afla în stare de dificultate financiară.

Autorul recursului susține că soluția instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1, raportat la pct. 5 și 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind condițiile de acordare a contragaranțiilor de către FRC, art. 1480, art. 1266-1268, art. 1270 și art. 2018 C. civ., art. 3 pct. 1 și pct. 12 din Legea nr. 85/2006, raportate la art. 3.1 alin. (1), art. 4.1, art. 5.1, art. 6.4 alin. (2) și (4), art. 12.8 din convenția de contragarantare nr. 1/2012 și pct. 12 din Anexa C.1, precum și la art. 2.1. lit. f) pct. III și art. 4.1 alin. (1) din Norma nr. 1/2012.

Referitor la criteriul de eligibilitate privind starea de dificultate a beneficiarului, recurentul precizează că, deși instanța de apel se raportează preponderent la pct. 4 din Anexa C.7 la convenția de contragarantare nr. 1/2012, în speță mai sunt aplicabile și art. 3.1 din convenție și art. 4.1 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 1/2012, cele două acte fiind emise în aplicarea art. 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind condițiile de acordare a contragaranțiilor.

De asemenea, se arată că potrivit art. 5 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 IMM-urile aflate în stare de dificultate nu pot fi beneficiare ale garanțiilor.

Consideră recurentul că, din interpretarea textelor evocate, reiese că nu se poate plăti o contragaranție care a fost acordată unui beneficiar neeligibil, astfel că instanța de apel nu doar că nu a aplicat corect legislația în materie, dar nici nu a interpretat sistematic și potrivit voinței concordante a părților convenția de contragarantare nr. 1/2012, încălcând astfel prevederile art. 1266 și 1267 C. civ.

În ceea ce privește condiția ca societatea beneficiară a garanției să nu se afle în stare de dificultate, recurentul susține că, pentru a verifica îndeplinirea criteriului de eligibilitate, instanța trebuia să se raporteze la prevederile Legii nr. 85/2006, privind insolvența.

Or, se arată că instanța de apel nu a aplicat prezumțiile în conformitate cu art. 329 C. proc. civ., deși, din analiza situațiilor financiare la 31.12.2010 și 31.12.2011 și a Bilanțului financiar la 31.12.2012, coroborat cu data declanșării procedurii insolvenței societății (2014), rezultă că erau îndeplinite condițiile prevăzute în Legea nr. 85/2006.

În consecință, recurentul-pârât apreciază că în speță a fost încălcat mandatul de către intimatul-reclamant, prin nesocotirea pct. 12 din Anexa C1 la Convenția nr. 1/2012.

În ceea ce privește executarea necorespunzătoare a mandatului de către FNGCIMM, se arată că, deși instanța reține că acesta avea obligația verificării îndeplinirii criteriilor de eligibilitate, în mod paradoxal constată că și-a îndeplinit mandatul, întrucât FRC nu a dovedit că intimatul cunoștea starea de dificultate a beneficiarului la momentul verificării condițiilor de eligibilitate.

Mai arată, recurentul, că și în ceea ce privește legislația ajutorului de stat, aceasta impune stoparea ajutorului acordat acestui beneficiar raportat la situația de fapt existentă și, în acest sens, instanța de apel nu a avut în vedere următoarele prevederi: art. 4 din O.U.G. nr. 23/2011, pct. 2 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, Cap. I. Prevederi generale din Norma nr. 1/2012 și Convenția de contragarantare nr. 1/2012.

În ceea ce privește acordarea dobânzii, recurentul consideră că instanța de apel a aplicat și interpretat eronat dispozițiile art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1 și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar și art. 3 alin. (3) din C. civ., deoarece a reținut că se aplică art. 3 alin. (2) din O.G.. 13/2011 raportat la data acordării contragaranției și că nu este incident alin. (3) al aceluiași articol deoarece FRC exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990.

În continuare, recurentul apreciază că statutul juridic al FRC este diferit față de regimul juridic al unei societăți pe acțiuni obișnuite, care acționează în condiții de piată și are scop lucrativ.

În final, susține că sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (3) din C. civ. și art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 13/2011, întrucât este o societate fără scop lucrativ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 11.05.2023, sub nr. x/2021.

Apărarea formulată în cauză

Intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII IFN S.A. a formulat întâmpinare la recurs, înregistrată la data de 26 mai 2023, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

III. Procedura de soluționare a recursului

Cu titlu prealabil, se reține că prezentul proces este guvernat de dispozițiile C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea introductivă a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 14 aprilie 2021, deci după intrarea în vigoare a acestei legi.

Prin rezoluția din 21 iunie 2023 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 19 octombrie 2023, preschimbat ulterior pentru data de 26 octombrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

IV. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

În prealabil, cu referire la criticile recurentului privind analiza instanței de apel asupra documentelor existente la dosar, care în opinia sa, contrar celor reținute prin decizia recurată, nu fac dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege și reluate convențional pentru acordarea contragaranției, în concret fiind vorba despre condiția privind eligibilitatea beneficiarului pentru acordarea garanției, nu pot fi primite.

Vor fi avute în vedere în acest sens dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, calea extraordinară de atac a recursului urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea în condițiile legii a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Sub acest aspect, la pag. 6-7 din memoriul de recurs, recurentul face ample referiri la probele administrate, la împrejurările de fapt analizate de instanța de apel, criticând modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, în raport cu situația de fapt stabilită în cauză.

Se susține astfel că, din analiza situațiilor financiare la 31.12.2020 și 31.12.2011, coroborate cu bilanțul financiar contabil la 31.12.2012, document care nu se regăsea printre cele pe baza cărora se efectua verificarea criteriului de eligibilitate prevăzut la pct. 4 din Anexa C.7 la Convenția nr. 1/2012, ar fi reieșit contrariul celor reținute de instanța de apel, respectiv faptul că beneficiarul era o întreprindere în dificultate, în sensul art. 2.1 lit. f) pct. iii din Norma 1/2012.

Or, Înalta Curte constată că prin toate aceste critici, circumscrise de autorul căii de atac dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se pretinde, în realitate, o greșită evaluare a situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză de către instanța de apel, solicitându-se ca instanța de recurs, în urma reinterpretării probatoriului administrat, să constate temeinicia susținerilor potrivit cărora beneficiara B. S.R.L. nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranției, întrucât societatea se afla în stare de dificultate.

În conformitate cu motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și cu caracterul recursului de cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, rezultă că verificarea aspectelor de netemeinicie este exclusă în această etapă procesuală.

Criticile recurentului, prin care se arată că instanța de apel a interpretat și a aplicat eronat prevederile art. 3.1, art. 4.1, art. 5.1, art. 6.4 alin. (2) și (4) și art. 12.8 Convenția de contragarantare nr. 1/2012, respectiv art. 4.1 lit. e), din Norma nr. 1/2012, art. 5 și 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, coroborate cu dispozițiile art. 1266 și 1267 C. civ., în contextul în care intimatul, pentru verificarea criteriului de eligibilitate privind starea de dificultate a beneficiarului, nu era ținut de documentele prevăzute în contract, ci trebuia să facă minime verificări, nu sunt fondate deoarece contravin obligațiilor asumate de părți.

În esență, se susține că instanța de apel trebuia să dea eficiență tuturor prevederilor legale și convenționale în interpretarea lor sistematică corectă și potrivit voinței concordante a părților, nu doar Anexei C7 la Convenția de contragarantare nr. 1/2012, care indică criteriile de eligibilitate ce trebuie respectate. Sub acest aspect, se arată că intimatul nu și-a executat corespunzător mandatul acordat referitor la analiza criteriului de eligibilitate privind starea de dificultate a beneficiarului garanției.

În cauza pendinte, situația de fapt stabilită de către instanțele fondului, pe baza probatoriului administrat, pe care se grefează controlul de legalitate realizat în recurs, relevă că între părți a fost încheiată Convenția de contragarantare nr. 1/2012, unde, la art. 3.1 alin. (1), s-a prevăzut că pot fi contragarantate garanțiile acordate în beneficiul întreprinderilor mici și mijlocii care îndeplinesc condițiile de eligibilitate prevăzute în Norma nr. 1/2012.

Prin clauza cuprinsă la art. 4.1 din convenție s-a stabilit că, în vederea asigurării celerității activității de contragarantare în sprijinul IMM-urilor, pârâta mandatează garantul (reclamanta) să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare din Norme și să acorde contragaranții IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora, conținutul detaliat al mandatului fiind prevăzut în anexa la convenție.

Disputa părților se poartă asupra interpretării Anexei C.7 la convenție, unde s-au prevăzut criteriile de verificare la executarea contragaranției, respectiv condiția ca beneficiarul să nu se afle în stare de dificultate.

Prin decizia atacată s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei FRC ca urmare a faptului că acesta nu a executat, în mod culpabil, obligația de plată a sumei care face obiectul contragaranției, respingând cererea de executare, în lipsa oricărui temei legal sau contractual și fără a se fi încălcat limitele mandatului acordat reclamantei, deși erau îndeplinite toate condițiile pentru plata contragaranției prevăzute de art. 6.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012.

Raportat la considerentele instanței de apel, care vizează elementele specifice raportului juridic din perspectiva obligațiilor asumate de părți, argumentele invocate de recurent cu privire la demersurile suplimentare pe care intimatul trebuia să le efectueze pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate a beneficiarului garanției nu sunt de natură să infirme raționamentul instanței de apel.

Astfel, instanța de apel a avut în vedere că părțile au stabilit cu claritate criteriile de eligibilitate și modalitatea de verificare a îndeplinirii acestora, prin Anexa C7 la Convenția de contragarantare nr. 1/2012 și elaborarea Normei nr. 1/2012, iar intimatul a fost mandatat să aplice, în concret, procedura de acordare astfel stabilită, scopul urmărit de părți la încheierea contractului de mandat fiind acela de a realiza celeritatea activității de contragarantare.

Clauza cuprinsă la art. 6.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, precum și Anexa C.7 prevăd că verificările se fac potrivit criteriilor prevăzute în anexă, neexistând nicio mențiune în sensul că verificările ar fi minimale, cum greșit susține recurentul.

Așadar, intimatul nu avea obligația de a face verificări suplimentare pentru a determina dacă beneficiarul contragaranției era în stare de dificultate, întrucât o astfel de cerință nu este stipulată în procedura întocmită de recurent.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a interpretat sistematic și după voința părților obligațiile cocontractanților și a ținut seama de cuprinsul Anexei C7 la convenție, care prevede că verificările se fac potrivit criteriilor de eligibilitate prevăzute în anexă, reținând, totodată, că nu rezultă că verificările ar fi orientative sau minimale.

Interpretarea voinței părților se face în concordanță cu obligațiile asumate și nu poate genera obligații suplimentare, respectiv criterii de eligibilitate deduse pe cale de interpretare, cum greșit pretinde recurentul.

De asemenea, demersul de interpretare a normei contractuale trebuie să se rezume la stabilirea voinței părților, iar nu să reprezinte un examen al tuturor tipurilor de interpretare aplicabile normelor juridice, cu atât mai puțin când este vizată interpretarea unor criterii de eligibilitate prevăzute expres și limitativ în convenția părților.

În consecință, Înalta Curte constată că în executarea convenției de contragarantare intimatul, în calitate de mandatar, a respectat întocmai instrucțiunile recurentului, în calitate de mandant, astfel cum sunt stabilite expres în contract.

Prin criticile formulate, recurentul încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părții adverse o obligație care se plasează în afara înțelegerii asumate, în condițiile în care intimatul a făcut dovada respectării mandatului acordat, iar din documentele supuse verificării nu rezultă că beneficiarul nu era eligibil pentru acordarea contragaranției.

De asemenea, nici critica privind aplicarea și interpretarea greșită a clauzelor prevăzute la art. 6.4 alin. (2) și (4) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012 nu este fondată, deoarece aceste prevederi nu îl exonerează pe recurent de plata contragaranției, acordarea acesteia efectuându-se cu respectarea integrală a prevederilor convenționale și a criteriilor de eligibilitate stabilite de recurent.

O altă critică a recurentului vizează faptul că intimatul-reclamant a încălcat prevederile art. 4.1. și art. 5.1 din convenție, întrucât trebuia să dea dovadă de prudență și diligență atât la momentul acordării contragaranției, dar și la plata acesteia, prin efectuarea unor verificări suplimentare.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că textul clauzelor în discuție impune ambelor părți executarea obligațiilor cu bună-credință și cu diligența unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele, părțile învestind instanța cu o acțiune în răspundere contractuală, așa încât elementele angajării acesteia sunt cele care trebuie examinate. Acordarea contragaranției pentru beneficiar s-a efectuat cu respectarea integrală a prevederilor convenționale, iar refuzul plății contragaranției nu are temei legal sau convențional.

Așadar, în raport cu situația de fapt reținută prin decizia recurată, nu se poate constata nelegalitatea hotărârii, din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, instanța de apel procedând la un examen efectiv al conduitei acestuia prin raportare la reglementările contractuale și nu la alte obligații, neprevăzute în contract, cum ar fi demersuri suplimentare.

Pretinsa încălcare a prevederilor pct. 12 din Anexa C.1 la Convenția de contragarantare nr. 1/2012, care impuneau garantului obligația de a solicita, în mod obligatoriu, punctul de vedere al FRC, pentru evaluarea eligibilității în situații nestandard, nu poate fi reținută, în condițiile în care, în absența unei definiții convenționale a acestei noțiuni, situația reflectată de documentele depuse de intimat în dovedirea criteriului de eligibilitate în discuție nu poate fi calificată drept nestandard.

Având în vedere înlăturarea argumentelor prin care recurentul susține că nu are obligația de a plăti contragaranția, vor fi respinse și criticile referitoare la obligația de plată a dobânzii legale, întrucât potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, debitorul unei obligații bănești datorează, pentru neîndeplinirea obligației sale la scadență, o dobândă penalizatoare.

Se mai susține că recurentul este o întreprindere fără scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) C. civ. și, ca urmare, ar datora o dobândă legală calculată în raport de dispozițiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte va înlătura și această susținere întrucât ipoteza avută în vedere de textul de lege prin care rata dobânzii legale se stabilește diminuat, aceea a unor raporturi juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, nu este incidentă, recurentul fiind organizat, în temeiul art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, ca instituție financiară specializată, constituită sub forma unei societăți pe acțiuni, adică în vederea desfășurării de activități lucrativ, destinația profitului realizat în urma acestor activități nefiind relevantă din perspectiva caracterului lucrativ al activităților înseși.

Astfel, se constată că instanța de apel în mod corect a reținut incidența prevederilor art. 3 alin. (2) și (3) C. civ., din care reiese calitatea de profesionist a recurentului F.R.C., precum și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, modificată, conform cărora în vederea desfășurării de activități cu scop lucrativ, persoanele fizice și persoanele juridice se pot asocia și pot constitui societăți cu personalitate juridică.

Așadar, în cauză se constată că atât reclamantul, cât și pârâtul sunt persoane juridice de drept privat care desfășoară activități de garantare a unor credite, activități ce au natură comercială, iar pretențiile deduse judecății au drept cauza juridică neîndeplinirea obligațiilor asumate prin convenția de garantare semnată de cele două părți în scopul realizării obiectului lor de activitate. Prin urmare, cele două părți nu sunt autorități publice asimilate, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, iar convenția nu are ca obiect prestarea unui serviciu de interes public, pentru ca acesta sa intre in categoria contractelor administrative.

În consecință, contrar celor susținute de recurent, nu sunt incidente prevederile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, instanța de apel interpretând în mod corect dispozițiile legale privind statutul recurentului de întreprindere cu scop lucrativ și constatând că acesta datorează dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Pentru aceste motive, reținând netemeinicia motivelor de recurs invocate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1813/2022 din 16 noiembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 octombrie 2023.