ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 586/2023

Ședința publică din data de 14 martie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194 și următoarele C. proc. civ. și prevederile C. civ.

În motivarea recursului, recurentul-pârât a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare, art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 1266, art. 1170, art. 2018 C. civ., raportat la Convenția de contragarantare nr. 1/2010, respectiv art. 4.4, art. 6.1, art. 7.1.

O primă critică invocată de recurent se referă la faptul că instanța de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 6.1. și art. 7.1 din Convenția nr. 1/2010, potrivit cărora pârâtul suporta riscul IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional al Garantului, invocate de pârât ca temei al respingerii cererii de plată.

Sub acest aspect arată recurentul, instanța de apel a considerat în mod eronat că respectarea criteriilor de eligibilitate este suficientă pentru aprobarea de către Fondul Român de Contragarantare a cererii de plată. Distinct de criteriile de eligibilitate, Convenția de contragarantare nr. 1/2010 prevede și alte condiții pentru ca F.R.C. să aprobe o cerere de plată.

De asemenea, s-a analizat doar dacă condițiile de eligibilitate erau verificate de către reclamant la data acordării, potrivit pct. 4 din Anexa 7 la Convenție, ignorând celelalte prevederi convenționale invocate de pârât, respectiv art. 6.1. și art. 7.1 din Convenția nr. 1/2010, art. 6 lit. d) din Norma nr. 1/2010 și art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009.

Conform înțelegerii părților, recurentul-pârât preia riscul de credit al IMM-ului beneficiar, astfel cum rezultă din interpretarea sistematica a cadrului convențional. Prin urmare, recurentul a învederat că soluția instanței de apel este eronată, întrucât a stabilit că Fondul Romând de Contragarantare preia orice formă de risc a IMM-ului beneficiar, inclusiv riscul de fraudă.

Astfel, coroborând toate prevederile evocate, recurentul-pârât a concluzionat că Fondul Romând de Contragarantare preia riscul de credit al IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional asociat fraudei, în sensul larg al termenului.

În contextul unor operațiuni de plată constatate ca fiind fictive, respectiv a unor acțiuni de falimentare a societății pentru sustragerea de la plată a creditului, plata contragaranției acordate B. S.R.L. ar fi reprezentat, pe de o parte, un prejudiciu pentru Statul roman, iar pe de altă parte ar fi determinat acordarea unui ajutor de stat nelegal, sancționat ca atare de legislația europeană.

O altă critică invocată de recurentul-pârât vizează interpretarea greșită a convenției în litigiu, deoarece instanța de apel a aplicat eronat art. 6.1 din convenție, întrucât intimatul-reclamant trebuia să dea dovadă de prudență și diligență, atât la data acordării contragaranției, cât și la plata acesteia, deci ulterior acordării trebuie analizate din nou condițiile plății, iar nu doar criteriile de eligibilitate de la momentul acordării, așa cum greșit s-a reținut prin decizia recurată.

În acest sens, s-a arătat că, în cauză, culpa reclamantului constă în lipsa dezvoltării unor proceduri și sisteme de identificare, evaluare și monitorizare a riscului de piață, operațional și reputațional. Reclamantul nu a avut cunoștință de împrejurările frauduloase descoperite ca urmare a întocmirii raportului cauzelor care au dus la apariția stării de insolvență, încălcându-se astfel dispozițiile legale și convenționale prevăzute de art. 8 din Convenția cadru plafon de garantare nr. 177/2012, încheiată între reclamant și A. S.A., art. 12.5 din Convenția nr. 1/2010, art. 93 și art. 101 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, în forma în vigoare la data acordării contragaranțiilor.

Contrar raționamentului instanței de apel, recurentul a susținut că intimatul-reclamant avea obligația contractuală de a solicita informații de la organele judiciare în legătură cu activitatea infracțională a beneficiarului contragaranției.

S-a mai arătat că schimbarea destinației creditului nu a mai fost un motiv de refuz al plății, această chestiune fiind deja tranșată prin decizia civilă nr. 4107 din 08.10.2018 pronunțată de Tribunalul București, definitivă, astfel încât argumentul instanței de apel sub acest aspect nu mai face obiectul cauzei, în sensul că nu mai este un motiv de refuz al plății contragaranției.

Intimatul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului. Pe fondul cauzei, intimatul a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică.

Cauza a fost înregistrată la 8 septembrie 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 9 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată la 14 martie 2023.

Analizând recursul declarat, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care pot fi invocate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Situația premisă dedusă judecății constă în încheierea între părți a convenției de contragarantare nr. 1/2010, în baza căreia recurentul-pârât a preluat o parte din riscul suportat de intimatul-reclamant la acordarea de garanții pentru I.M.M.-uri, prin acordarea de contragaranții acestor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

În concret, ulterior plății de către banca A. S.A. - Agenția Iași a sumei de 721.100,40 RON, reprezentând garanție, reclamantul a solicitat pârâtului executarea contragaranției aferente contractului de garantare în care calitatea de beneficiar aparținea terțului B. S.R.L., respectiv suma pretinsă prin cererea de chemare în judecată.

Pârâtul a refuzat plata contragaranției motivând că garanția contragarantată a fost acordată unui beneficiar suspect de fraudă, sens în care se invocă art. 7.1 din convenția de contragarantare, aceste susțineri fiind întemeiate pe raportul privind cauzele și împrejurările ajungerii în faliment a debitoarei B., întocmit la data de 11.06.2015, în care se menționează o serie de tranzacții ale debitoarei considerate suspecte.

Criticând decizia instanței de apel, recurentul-pârât a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., greșita aplicare a art. 3 alin. (1) și a art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, a art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., a art. 1266, 1170 și 2018 din C. civ., raportate la art. 4.4, 6.1 și 7.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, "activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părți din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor și altor instrumente de finanțare la acordarea de garanții, prin garantarea unei părți din garanțiile acordate de acestea băncilor sau altor finanțatori pentru creditele ori alte instrumente de finanțare obținute de întreprinderile mici și mijlocii de la acestea." Conform art. 4 din același act normativ, "condițiile în care se acordă contragaranțiile se stabilesc cu respectarea legislației în domeniul ajutorului de stat, de Ministerul Economiei, în termen de 30 de zile de la data publicării legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență în Monitorul Oficial al României, Partea I."

În aplicarea acestei dispoziții, Ministrul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri a aprobat, prin Ordinul nr. 2199/22.07.2011, Condițiile de acordare a contragaranțiilor.

Verificarea de către reclamant a criteriilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare pentru beneficiarul B. s-a făcut în baza criteriilor de verificare prevăzute în art. 4.1 alin. (1) din Convenția nr. 1/2010, Anexa C9 la Convenție și art. 7-8 și următoarele din Norma nr. 1/2010.

Prin art. 4.1 din Convenția de contragarantare dintre părți, recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. a mandatat reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și de contragarantare, pentru a acorda contragaranții I.M.M.-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora, conținutul mandatului fiind, așadar, strict delimitat.

În Norma nr. 1/2012 se precizează expres care sunt documentele ce trebuie verificate de reclamant pentru a se constata modul în care I.M.M.-ul îndeplinește criteriile de eligibilitate și condițiile de contragarantare, art. 4.1 prevăzând care sunt condițiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească beneficiarii finali ai contragaranțiilor, iar art. 7.3 documentele pe baza cărora se efectuau aceste verificări.

Pretinzând că suportă doar riscul de credit al I.M.M.-ului beneficiar, recurentul-pârât încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părții adverse o obligație care se plasează în afara înțelegerii asumate, în condițiile în care reclamantul a făcut dovada respectării mandatului acordat, iar din documentele supuse verificării nu rezulta că beneficiarul nu era eligibil pentru acordarea contragaranției. Prin urmare, este nefondată critica pârâtului, întrucât niciuna din clauzele convenției de contragarantare nr. 1/2010 nu îl exonerează de plata contragaranției, acordarea acesteia efectându-se cu respectarea integrală a prevederilor convenționale și criteriilor de eligibilitate stabilite de pârât.

În cauză, riscul de credit s-a produs întrucât beneficiarul nu a rambursat creditul acordat de A. S.A., banca trecând la restanță creditul nerambursat și solicitând reclamantei plata garanției iar conform art. 7.1 din Convenția nr. 1/2010 rezultă că pârâtul suportă riscul aferent IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional al garantului.

Recurentul a criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptul că instanța de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 6.1. și art. 7.1 din Convenția nr. 1/2010, fiind invocate în acest sens operațiunile de plată considerate fictive, respectiv acțiunile de falimentare a societății pentru sustragerea de la plată a creditului.

Sub acest aspect, în legătură cu natura riscului, Înalta Curte reține că potrivit art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, prevederi aplicabile instituțiilor financiare nebancare, nu și celor bancare, categorie în care se include finanțatorul A. S.A. - riscul operațional este definit ca fiind riscul înregistrării unor pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, determinate fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, fie de factori externi, precum condițiile economice și progresul tehnologic.

În consecință, identificarea unui risc de fraudă, prin raportare la faptul că beneficiarul a schimbat destinația creditului, nu echivalează cu utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate și nici nu are natura unor factori externi, cum sunt condițiile economice și progresul tehnologic. Prejudiciul înregistrat de finanțator nu a fost cauzat de acești factori, ci de neexecutarea obligațiilor contractuale asumate de beneficiar prin contractul de credit. Împrejurarea că finanțatorul putea cunoaște tranzacțiile suspecte ale beneficiarului, care erau prezentate în raportul lichidatorului juridiar, nu este de natură a determina o altă concluzie decât aceea că neavând natura unui risc operațional al finanțatorului, acesta nu are acest caracter nici pentru reclamant în calitate de garant, ci reprezintă un risc de credit, produs ca urmare a neîndeplinirii de către beneficiar a obligațiilor contractuale, pe care pârâtul îl preia în parte conform art. 3.1 din Convenția nr. 1/2010.

Prin urmare, motivul de refuz invocat de recurent, respectiv excluderea riscului de fraudă prin raportare la tranzacțiile pretins suspecte ale beneficiarului nu poate fi definit ca fiind un risc operațional al intimatului în accepțiunea art. 7.1 din Convenție și art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009.

De altfel, în mod corect a reținut instanța de apel că, monitorizarea și plata garanției nu presupun depunerea unor înscrisuri privind modalitatea de utilizare a creditului de către beneficiar. Astfel, motivul de refuz invocat de pârât, respectiv pretinsa fraudă a beneficiarului săvârșită în legătură cu utilizarea liniei de credit, nu este justificat conform clauzei cuprinse la art. 6.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, întrucât plata garanției s-a făcut cu respectarea Convenției cadru - plafon de garantare nr. 177/2012 care nu cuprinde nicio condiție de plată referitoare la modalitatea de utilizare a creditului de către beneficiar.

Totodată, titularul recursului a arătat că intimatul-reclamant ar fi trebuit să-și îndeplinească obligațiile pe care și le-a asumat cu diligența cerută unui bun proprietar, potrivit art. 12.8 din contract, dar Înalta Curte subliniază că textul clauzei în discuție impune ambelor părți executarea obligațiilor cu bună-credință și cu diligența unui bun proprietar, părțile învestind instanța cu o acțiune în răspundere contractuală, așa încât elementele angajării acesteia sunt cele care trebuie examinate. Acordarea contragaranției pentru beneficiar s-a efectuat cu respectarea integrală a prevederilor convenționale, iar refuzul plății contragaranției nu are temei legal sau convențional, instanța de judecată respingând definitiv contestația la executare silită formulată de reclamant în contradictoriu cu A. S.A., astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 18283/26.10.2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4107 din data de 08.10.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016.

Înalta Curte notează că pretinsa încălcare a clauzelor contractuale cuprinse în art. 7.4. nu conturează o critică de nelegalitate, în condițiile în care nu au fost indicate dispoziții legale nesocotite ori greșit aplicate. Aceleași argumente sunt valabile și pentru pretinsa încălcare a art. 6.1. din convenție, cu mențiunea că, mecanismul contractual impunea și recurentului-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. obligația de a verifica îndeplinirea cerințelor de eligibilitate anterior confirmării (în art. 3.1), deoarece riscul operațional nu revine doar garantului.

Prin recursul formulat, s-a mai susținut că intimatul-reclamant nu a avut cunoștință de împrejurările frauduloase descoperite ca urmare a întocmirii raportului cauzelor care au dus la apariția stării de insolvență, încălcându-se astfel dispozițiile legale și convenționale prevăzute de art. 8 din Convenția cadru plafon de garantare nr. 177/2012, încheiată între reclamant și A. S.A., art. 12.5 din Convenția nr. 1/2010, art. 93 și art. 101 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, în forma în vigoare la data acordării contragaranțiilor. În acest sens, s-a arătat că, în cauză, culpa acestuia constă în lipsa dezvoltării unor proceduri și sisteme de identificare, evaluare și monitorizare a riscului de piață, operațional și reputațional.

Referirile recurentului-pârât la necunoașterea tranzacțiilor pretinse suspecte ale beneficiarului invocate în cauză nu pot fundamenta refuzul de plată a contragaranției, căci convenția, nefiind afectată de vreo cauză de nulitate, i se opune cu puterea legii, iar reclamantul nu a garantat comportamentul diligent al A. S.A. și nu este ținut să suporte consecințele acțiunilor sau inacțiunilor acesteia în recuperarea creanțelor.

Totodată, pretinzând ca reclamantul să efectueze verificări suplimentare, recurentul-pârât încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părții adverse o obligație care se plasează în afara înțelegerii asumate.

Textul clauzei aduse în discuție de către recurentul-pârât, respectiv art. 6.1 din Convenție, impune ambelor părți executarea obligațiilor cu bună-credință și cu diligența unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele. Pârâtei îi revenea obligația de a verifica, o dată cu primirea notificărilor emise de reclamant, respectarea clauzelor contractuale, în ceea ce privește acordarea contragaranțiilor, sens în care i-ar fi putut pretinde clarificări, însă toate acestea trebuiau îndeplinite de pârât anterior confirmării contragaranțiilor notificate.

Astfel de împrejurări ulterioare acordării garanției și respectiv, contragaranției, nu puteau fi cunoscute sau prevăzute de intimatul-reclamant în anul 2012, astfel că, în mod corect a constatat curtea de apel că acesta a respectat obligațiile asumate prin Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

Prin urmare, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1266, art. 1170, art. 2018 C. civ., reținând cu justețe că motivele invocate de recurentul-pârât pentru a refuza cererea de executare a garanției sunt neîntemeiate, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 7.4 alin. (2) din Convenția nr. 1/2010, conform cărora "FRC plătește contragaranția în toate situațiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul: a) a acordat contragaranția conform mandatului primit (...)".

Prin recursul formulat, recurentul-pârât a mai susținut că, în contextul unor operațiuni de plată constatate fictive, respectiv a unor acțiuni de falimentare a societății pentru sustragerea de la plată a creditului, plata de către F.R.C. a contragaranției acordate B. S.R.L. ar fi reprezentat, pe de o parte, un prejudiciu pentru statul roman, iar pe de altă parte ar fi determinat acordarea unui ajutor de stat nelegal, sancționat ca atare de legislația europeană.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că ajutorul de minimis a fost deja acordat prin reducerea comisionului de garantare, valoarea reprezentând diferența dintre prima de contragarantare pe care IMM-ul ar trebui să o plătească în condiții de piață și prima de contragarantare efectiv plătită.

Legislația ajutorului de stat nu este incidentă în cauză, având în vedere că scopul înființării Fondului Român de Contragarantare S.A. a fost acela de preluare de către acesta a unei părți din riscul asumat de către Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. și nicidecum de acordare a unor ajutoare de minimis în baza legislației ajutoarelor de stat. Or, intimatul-reclamant nu și-a asumat în cuprinsul Convenției nr. 1/2020 faptul că va acorda garanția contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, ci și-a asumat doar mandatul prevăzut în Anexa C9 din Convenția nr. 1/2010.

Instanța de apel a reținut, în acord cu cele stipulate în Convenția părților că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual ce intră sub incidența normelor care reglementează obligațiile generale de mandat ale reclamantului, respectiv de a respecta condițiile de exigibilitate prevăzute de norma în baza căreia se solicită contragaranțiile; de a acorda, monitoriza și plăti garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție.

Susținerea conform căreia reclamantul trebuia să facă verificări prin prisma legislației care reglementează ajutorul de stat, echivalează cu obligarea acestuia la efectuarea unor verificări care exced Convenției nr. 1/2010, în condițiile în care prin art. 7.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare, pârâtul și-a asumat obligația de a plăti contragaranția în toate situațiile în care a rezultat că garantul a acordat contragaranția conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menționate în anexa C9 al aceasta.

În ceea ce privește invocarea deciziei nr. 54/18.01.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2018 și a decizia nr. 2937/24.09.2019 pronunțată de Tribunalul București, în dosarul nr. x/2017, instanța de apel a reținut că aspectele statuate în acele cauze nu se impun cu putere de lucru judecat în prezentul dosar, neexistând identitate de obiect și cauză nu privesc cauze similare, și nu s-a reținut prin această hotărâre judecătorească că refuzul de executare a contragaranției este temeinic, deoarece beneficiarul a schimbat destinația creditului.

În legătură cu aceste argumente, recurentul a citat o parte din considerentele celor două hotărâri, fără a justifica legătura dintre acestea și prezenta cauză, astfel încât mențiunile din partea finală a cererii de recurs nu reprezintă critici concrete de nelegalitate ale hotărârii recurate, ci o reluare a celor formulate în apel, fiind exclusă, prin urmare posibilitatea verificării acesteia prin raportare la considerentele deciziei recurate.

În consecință, Înalta Curte constată că instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente raportului juridic dedus judecății, fără a da o interpretare greșită, calificarea juridică fiind în acord cu exigențele normelor de drept ce au guvernat relațiile contractuale.

Având în vedere considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 668 A din 29 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 668 A din 29 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 martie 2023.