ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1418/2023

Ședința publică din data de 7 iunie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 12 aprilie 2021, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, reclamanta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S:A, a solicitat instanței obligarea pârâtei la plata către reclamantă a contragaranției în cuantum de 1.129.451,69 RON, aferentă garanției asumate de reclamantă în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garanție nr. 908/25.11.2010 (beneficiar fiind B. SRL), suma la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data 11.01.2021 (data împlinirii termenului de 90 zile calendaristice de la transmiterii de către subscrisa a adresei de răspuns nr. x/12.10.2020) până la plata efectivă a sumei datorate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru, precum și orice alte cheltuieli care ar putea interveni pe parcursul procesului, conform art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 283 din 16 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. IFN, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare, obligându-l la plata sumei de 1.129.451,69 RON, a dobânzii legale penalizatoare de la data de 11.01.2021 și până la data achitării efective, precum și la plata sumei de 14.899,51 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Fondul Român de Contragarantare a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 1680 din 14 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1680 din 14 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, precizând pe scurt că normele materiale încălcate în soluționarea apelului sunt: art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009; art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009; 969, art. 970, 977 și 982 C. civ. de la 1864, (art. 2017, art. 1266 C. civ.), O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2010, Convenția de Contragarantare nr. 1/2010.

În opinia recurentei, hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare; art. 22 alin. (2) C. proc. civ. art. 970, art. 977, art. 982, art. 1080, art. 1540 C. civ. de la 1864; raportate la Convenția de contragarantare nr. 1/2010: dispozițiile art. 4.4, art. 6.1., art. 7.1., pe care le redă.

Reiterând cele susținute în apel, recurenta arată că la data de 25.11.2010, Fondul Român de Contragarantare a acordat în favoarea S.C. B. S.R.L., prin mandatar FNGCIMM, o contragaranție în valoare maximă de 314.250 euro, procent de contragarantare 75 % pe termen de 120 luni, pentru garanția emisă de FNGCIMM în baza scrisorii de garantare nr. 908/25.11.2010, procent de garantare 29,4474 %, valoare maximă 419.000 euro.

Garanția contragarantată menționată este asociată unui credit de investiții, având ca destinație finanțarea a două echipamente medicale, respectiv un aparat de rezonanță magnetică și un computer tomograf, acordat beneficiarului de A..

FNGCIMM a respins cererea de plată conform referatului de analiză nr. x din 05.11.2015, deoarece banca nu a prezentat biletele la ordin prevăzute în scrisoarea de garantare nr. 765/26.08.2009 (scrisoarea prin care s-a acordat inițial garanția), în original, aflate în termenul legal de prezentare la plată.

Prin adresa de înființare a popririi bancare din 09.05.2017, banca a executat silit Fondul, acesta achitând garanția și cheltuielile de executare conform OP nr. x/15.05.2017.

Contestația la executare formulată de FNGCIMM a fost respinsă definitiv prin decizia civilă nr. 3366/12.10.2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Fondul plătind astfel garanția contragarantată.

În referatul de analiză a cererii de plată aferente acestui beneficiar, întocmit de către FNGCIMM, se menționează la structura de garanții accesorii "Cesiunea drepturilor de încasat din polița de asigurare nr. x, precum și din orice modificare sau prelungire ulterioară și suplimentară a acesteia, emisă de societatea C. în favoarea B. pentru asigurarea echipamentului tip RMN".

Având în vedere că echipamentele tip RMN s-au defectat, reprezentanții B. au solicitat în instanța asigurătorului plata despăgubirilor aferente. Deși la instanța de fond beneficiarului i-a fost admisă cererea și a fost obligat asigurătorul să plătească despăgubiri (124.694,34 RON + 65.112), instanța de apel a admis excepția calității procesuale active și a respins acțiunea. Această soluție se bazează pe faptul că B. nu avea calitatea de a solicita despăgubirile, întrucât cesionase polița de asigurare băncii - A..

Banca nu a solicitat în instanță plata despăgubirilor de către asigurător, iar, între timp, dreptul de a le solicita s-a prescris.

Reprezentanții FNGCIMM arată prin adresa nr. x/12.10.2020, că banca a menționat în cererea de deschidere a procedurii insolvenței atât garanțiile reale asupra echipamentelor tip RMN, cât și cesionarea drepturilor de despăgubire rezultate din polițele de asigurare, dar, este de evidențiat pe de o parte că, bunurile nu mai pot fi valorificate în mod adecvat, întrucât sunt defecte, iar, pe de altă parte, înscrierea cesiunii polițelor este fără obiect, întrucât banca trebuia să se îndrepte cu o acțiune directă împotriva asigurătorului C., iar nu împotriva beneficiarului B..

Faptul că banca nu s-a îndreptat cu acțiune directă împotriva asigurătorului rezultă în mod implicit din raportul lichidatorului judiciar întocmit pentru termenul de judecată din 26.04.2018, în procedura insolvenței, în care se menționează doar cererea beneficiarului de plată a despăgubirilor și stadiul procesual al cererii acestuia.

Consecința nevalorificării de către bancă a polițelor de asigurare constă în nediminuarea soldului cu valoarea despăgubirilor, stabilite de instanța în cuantum de 124.694,34 RON + 65.112 RON. În mod consecutiv, nediminuarea soldului a determinat plata unei garanții și a unei contragaranții în cuantum mai mare.

Potrivit pct. 12 din scrisoarea de garantare nr. 908/25.11.2010 încheiată între A. și FNGCIMM, coroborată cu convenția nr. 82/2008 - art. 6.5.:

"Valabilitatea Angajamentului Fondului este strict legată de condițiile de finanțare avute în vedere la adoptarea hotărârii de aprobare a garanției".

Or, printre condițiile de finanțare se regăsea și cesiunea polițelor de asigurare, condiție care nu a fost respectată de bancă în sensul că nu a valorificat aceasta "garanție".

Potrivit art. 7.4. din convenția de contragarantare nr. 1/2010:

"(2) Fondul Român de Contragarantare plătește contragaranția în toate situațiile in care, din analiza efectuată, rezultă că garantul: a) a acordat contragaranția conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menționate in Anexa C.9 la aceasta; b) a plătit finanțatorului garanția în conformitate cu condițiile de plată prevăzute în contractul prin care a acordat garanția contragarantată, completate, după caz, cu prevederile convenției - cadru de garantare. (3) In cazurile în care printr-o hotătâre judecătorească se constată în mod definitiv si irevocabil netemeinicia refuzului de plata a garanției, cererea de executare se analizează si se soluționează în conformitate cu prevederile alin. (2) ".

Astfel, Fondul Român de Contragarantare plătește contragaranția dacă garanția a fost plătită în conformitate cu condițiile prevăzute în convenția încheiată între FNGCIMM și A., coroborate cu prevederile scrisorii de garantare. Una dintre condiții nu a fost respectată și, în consecință, per a contrario, Fondul Român de Contragarantare a decis să plătească contragaranția.

Chiar dacă Fondul a achitat garanția contragarantată în baza deciziei civile nr. 3366A/12.10.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, prin care s-a respins contestația în anulare formulată de către aceasta, de menționat este că în respectiva cauză Fondul nu a invocat nerespectarea de către Bancă a neexecutării poliței de asigurare cesionată în favoarea sa, ci cu totul alt aspect, respectiv neîncasarea unor B.O.:

"Tribunalul are în vedere că acest motiv a fost cunoscut de apelantul - contestator, încă de la aprobarea solicitării de garantare, conform art. 5.8. și art. 4 din convenția de garantare nr. 82 din 2008, din care rezultă că finanțatorul transmite Fondului solicitarea de garantare, însoțită de dosarul de finanțare, și abia după analiza acestui dosar (care în mod evident trebuie să conțină și biletele la ordin) Fondul aprobă solicitarea de garantare. Prin urmare, motivul invocat de Fond în justificarea refuzului de plată vizează fondul raporturilor dintre părți și este anterior aprobării solicitării de garantare, cu consecința că Fondul este obligat să efectueze plata."

Astfel, chiar dacă Fondul a menționat în referatul de analiză a cererii de plată, că banca are cesionată în favoarea sa polița de asigurare aferentă bunurilor achitate din creditul garantat, acesta a omis să invoce încălcarea de către bancă a prevederilor convenționale arătate, potrivit pct. 12 din scrisoarea de garantare nr. 908/25.11.2010.

În concluzie, refuzul Fondului Român de Contragarantare la plata contragaranției, este întemeiat, în cauză fiind identificat un risc operațional, pe care nu îl poate prelua.

Instanța de fond a omis să analizeze și să motiveze prevederile art. 6.1. și art. 7.1 din convenția nr. 1/2010, potrivit cărora "Fondul Român de Contragarantare suporta riscul IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional al Garantului" invocate de către FNGCIMM ca temei al respingerii cererii de plată.

În motivare instanța de apel, față de toate aspectele prezentate în detaliu, a reținut într-o singură frază faptul că:

"nu s-a invocat nerespectarea altor obligații asumate prin convenția încheiată între părți, iar aspectele legate de riscul operațional nu au suport contractual care să justifice neplata garanției, actele care trebuie depuse fiind specificate în mod expres de către convenție și normă."

Totuși, convenția de contragarantare nr. 1/2010 prevede și alte condiții pentru ca Fondul Român de Contragarantare să aprobe o cerere de plată.

Astfel, pentru efectuarea plății, trebuie îndeplinite următoarele condiții: garantul să achite la zi prima de contragarantare, să fie demarate procedurile de executare silită a garanțiilor accesorii finanțării, garantul să prezinte referatul de analiza a cererii de plată.

O altă condiție care se analizează în vederea aprobării cererii de plată formulată de garant este cea referitoare la suportarea de către Fondul Român de Contragarantare a riscului operațional.

Astfel, instanța a lăsat fără aplicare prevederile art. 7.1. din convenție, referitor la riscul operațional și s-a raportat la a analiza doar dacă condițiile de eligibilitate erau îndeplinite, ignorând practic celelalte prevederi convenționale pe care le-a invocat (art. 6.1. și art. 7.1 din convenția nr. 1/2010, art. 6 lit. d) din Norma nr. 1/2010 și art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009).

Art. 7.1 conține două teze: Fondul Român de Contragarantare preia doar riscul de credit al IMM-ului beneficiar, iar per a contrario, rezultă că nu preia orice alt gen de risc, în afara celui de credit; Fondul Român de Contragarantare nu preia riscul operațional al garantului.

Potrivit art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009:

"Activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părți din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor și altor instrumente de finanțare la acordarea de garanții, prin garantarea unei părți din garanțiile acordate de acestea băncilor sau altor finanțatori pentru creditele ori alte instrumente de finanțare obținute de întreprinderile mici și mijlocii de la acestea".

Norma nr. 1/2010 prevede la art. 24 următoarele:

"producerea riscului de credit, fondul de garantare are dreptul la plata valorii de executare a contragaranției o singură dată, în termenii și condițiile prevăzute in convenția încheiată cu Fondul Roman de Contragarantare."

Art. 6 lit. d) din Norma nr. 1/2010, stabilește ca contragaranția reprezintă "un angajament expres, irevocabil si necondiționat prin care Fondul Român de Contragarantare preia o parte din riscul de credit asumat de fondurile de garantare la acordarea de garanții în favoarea IMM, în condițiile convenției de contragarantare".

Aceeași definiție este prevăzută și în convenția nr. 1/2010, cu mențiunea că, în completarea Normei nr. 1/2010, este definit riscul de credit ca fiind:

"eveniment incert, dar posibil, care conduce la înregistrarea de pierderi sau nerealizarea profiturilor estimate, ca urmare a neîndeplinirii de către IMM a obligațiilor din contractul de credit sau alt contract încheiat cu finanțatorul".

Așadar, înțelegerea părților, care rezultă din interpretarea sistematică a cadrului convențional, este că Fondul Român de Contragarantare preia doar riscul de credit al IMM-ului beneficiar.

Per a contrario, ar trebui să acceptăm că orice beneficiar al unei contragaranții, poate, după momentul acordării finanțării, să utilizeze finanțarea pentru activități de terorism sau trafic de droguri ori de arme, iar Fondul Român de Contragarantare să plătească contragaranția, pentru că suportă orice risc al IMM-ului beneficiar.

Art. 7.1 din convenția nr. 1/2010 stabilește că Fondul Român de Contragarantare suporta riscul al IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional al garantului.

Riscul operațional este definit, la art. 7 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, în forma în vigoare la datele acordărilor de contragaranții în cauză:

"23. risc operațional - riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, fie de factori externi, precum condițiile economice și progresul tehnologic".

Același act normativ definește riscul legal ca fiind o componentă a riscului operațional:

"22. risc legal - componentă a riscului operațional, determinată de neaplicarea sau aplicarea defectuoasă a dispozițiilor legale ori contractuale, care afectează negativ operațiunile sau situația instituțiilor financiare nebancare".

Așadar, coroborând toate prevederile evocate, rezultă că Fondul Român de Contragarantare preia riscul de credit al IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional, în sensul larg al termenului.

Fondul Român de Contragarantare nu preia riscul operational al garantului, lipsa analizei îndeplinirii de către finanțator a tuturor obligațiilor asumate prin scrisoarea de garantare nr. 908/25.11.2010 încheiată între A. și FNGCIMM, coroborată cu Convenția nr. 82/2008.

În referatul de analiza a cererii de plată aferente acestui beneficiar, întocmit de către FNGCIMM, se menționează la structura de garanții accesorii "Cesiunea drepturilor de încasat din polița de asigurare nr. x, precum și din orice modificare sau prelungire ulterioară și suplimentară a acesteia, emisă de societatea C. în favoarea B. pentru asigurarea echipamentului tip RMN".

În cauză, așa cum a reținut reclamanta tot în referatul de analiză a cererii de plată, imposibilitatea pății creditului garantat a survenit din cauza defectării aparatelor tip RMN, achiziționate din credit.

La momentul cererii de plată făcut de bancă către reclamantă, aceasta nu a invocat încălcarea obligației băncii de a urmării creanțele cesionate din polița de asigurare, respectiv excepția de neexecutare corespunzătoare a contractului, potrivit pct. 12 din scrisoarea de garantare nr. 908/25.11.2010 încheiată între A. și FNGCIMM, coroborată cu Convenția nr. 82/2008 - art. 6.5:

"Valabilitatea angajamentului Fondului este strict legată de condițiile de finanțare avute în vedere la adoptarea hotărârii de aprobare a garanției".

În acest sens, rezultă un risc operațional întreprins de către reclamantă, pe care Fondul Român de Contragarantare nu îl preia.

În consecință, în baza art. 7.1, coroborat cu art. 7.4 alin. (2) lit. b) din Convenția nr. 1/2010, Fondul Român de Contragarantare a respins în mod întemeiat cererea de plată.

În opinia recurentei, instanța de apel a reținut în mod eronat puterea de lucru judecat din decizia nr. 3366 din 12.10.2018, prin care FNGCIMM a fost obligată la plata garanției contragarantate către bancă, întrucât în decizia respectivă s-au tranșat alte chestiuni față de cele invocate în prezenta cauză.

În motivare instanța de apel a reținut că:

"Este adevărat că apelanta nu a fost parte în litigiul în care s-a pronunțat decizia sus-menționată și că autoritatea de lucru judecat are efecte doar față de părți și succesorii acestora, conform art. 435 alin. (1) C. proc. civ., însă ea este opozabilă terților, conform alin. (2) al aceluiași articol."

Totuși, recurenta a arătat că decizia civilă nr. 3366A/12.10.2018 analizează alte condiții/chestiuni de drept față de cele invocate în prezenta cauză, pentru a fi reținută puterea de lucru judecat (respectiv temeinicia plății contragaranției).

Reiterează că în respectiva cauză Fondul nu a invocat nerespectarea de către Bancă a neexecutării poliței de asiguare cesionată în favoarea sa, ci cu totul alt aspect, respectiv neîncasarea unor B.O.

Astfel, chiar dacă Fondul a menționat în referatul de analiza a cererii de plată, că banca are cesionată în favoarea sa polița de asigurare aferentă bunurilor achitate din creditul garantat, acesta a omis să invoce încălcarea de către bancă a prevederilor convenționale arătate, potrivit pct. 12 din scrisoarea de garantare nr. 908/25.11.2010, aspect care înglobează un risc operațional.

În referatul de analiza a cererii de plată aferente acestui beneficiar, întocmit de către FNGCIMM, se menționează la structura de garanții accesorii "Cesiunea drepturilor de încasat din polița de asigurare nr. x, precum și din orice modificare sau prelungire ulterioară și suplimentară a acesteia, emisă de societatea C. în favoarea B. pentru asigurarea echipamentului tip RMN".

Potrivit pct. 12 din scrisoarea de garantare nr. 908/25.11.2010 încheiată între A. și FNGCIMM, coroborată cu convenția nr. 82/2008 - art. 6.5:

"Valabilitatea Angajamentului Fondului este strict legată de condițiile de finanțare avute în vedere la adoptarea hotărârii de aprobare a garanției".

Din interpretarea sistematică și teleologică a celor două prevederi convenționale, rezultă în mod cert că cesiunea drepturilor de încasat din poliță a fost o condiție de finanțare avută în vedere la aprobarea garanției, condiție a cărei îndeplinire/neîndeplinire ține de valabilitatea garanției.

Sub un alt aspect, recurenta apreciază că instanța de apel a dat o interpretare eronată dispozițiilor art. 7.4 din Convenția de contragarantare, încălcând dispozițiile art. 977 și 982 C. civ.

Prin reținerea puterii de lucru judecat, susține recurenta, instanța de apel s-a raportat la art. 7.4 alin. (3) din Convenția de contragaranare.

Arată că potrivit art. 7.4. din Convenția de contragarantare nr. 1/2010:

"(2) FRC plătește contragaranția în toate situațiile în care, din analiza efectuată, rezultă că GARANTUL:

a) a acordat contragaranția conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menționate în Anexa C.9 la aceasta;

b) a plătit finanțatorului garanția în conformitate cu condițiile de plată prevăzute în contractul prin care a acordat garanția contragarantată, completate, după caz, cu prevederile convenției-cadru de garantare.

(3) În cazurile în care printr-o hotărâre judecătorească se constată în mod definitiv și irevocabil netemeinicia refuzului de plată a garanției, cererea de executare se analizează și se soluționează în conformitate cu prevederile alin. (2)".

Totuși, în motivare, mai susține recurenta, instanța de apel arată că:

"Raportat la aceste aspecte, apreciind că se impune interpretarea clauzei în sensul producerii efectelor, Curtea apreciază că trimiterea la alin. (2) nu are semnificația ca FRC mai poate refuza plata contragaranției pentru neîndeplinirea condițiilor de la acest alineat. Dacă s-ar accepta aceasta posibilitate, alin. (3) ar fi lipsit de sens".

Redând dispozițiile art. 977 C. civ. de la 1864 și pe cele ale art. 982 din același cod, recurenta consideră că interpretarea instanței de apel este în sens contrar celor avute în vedere de către părți ("FRC mai poate refuza plata contragaranției pentru neîndeplinirea condițiilor de la acest alineat. Dacă s-ar accepta această posibilitate, alin. (3) ar fi lipsit de sens"), tocmai pentru că alin. (3) al art. 7.4. din Convenție este o prevedere în mod expres a unei situații concrete (existența unei hotărâri judecătorești).

Drept urmare, chiar dacă plata garanției a fost făcută ca urmare a unei hotărâri judecătorești, FRC tot trebuie să facă analiza cererii de executare a reclamantei pentru a verifica dacă toate obligațiile din convenția nr. 1/2010 și Norma 1/2010, aplicabile în prezentul litigiu, au fost respectate, exact așa cum prevede acest alin. (3) al art. 7.4. din Convenție ("cererea de executare se analizează și se soluționează în conformitate cu prevederile alin. (2)").

Mai susține că intimata-reclamantă a încălcat prevederile art. 6.1 din convenție, întrucât intimata trebuia să dea dovadă de prudență și diligență atât la momentul acordării contragaranției, dar și la plata acesteia.

Potrivit art. 6.1. din Convenția 1/2010:

"Garantul acordă, monitorizează și plătește garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție".

Față de apărările reclamantei intimate în sensul că a plătit contragaranția în baza unei hotărâri judecătorești definitive, această interpretare lasă fără aplicare obligația de diligență și prudență a reclamantei în monitorizarea și plata contragaranției, prevăzută la art. 6.1. din Convenția nr. 1/2010.

În coroborare cu art. 4.4 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010:

"Acordarea contragaranțiilor în baza prezentei convenții se completează cu dispozițiile legale corespunzătoare privitoare la mandat" și cu prevederile C. civ. care stabilesc că mandatarul cu titlul oneros răspunde cu diligența pentru propriile afaceri (culpa cea mai mică), rezultă că reclamanta trebuia sau putea să cunoască chiar din prevederile referatului de acordare a garanției (secțiunea garanții) că banca este cedentul polițelor de asigurare, și să refuze plata contragaranției, tocmai în respectarea riscului operațional pe care Fondul Român de Contragarantare (mandant) nu îl preia.

În cauză, reclamanta a cunoscut despre existența polițelor de asigurare pe care beneficiarul le cesionase în favoarea băncii, însă la momentul plății garanției contragarantate nu a invocat încălcarea de către bancă a obligației de urmărire a creanței mai întâi la C..

Convenția nr. 90/2008 încheiată între reclamanta și A., care prevede la art. 6.1 ca "Banca monitorizează creditele acordate cu garanția Fondului cu diligenta pe care o practica in cazul creditelor pe care le acordă fără aceasta protecție." Art. 6.2 prevede:

"Lunar [...] transmite Fondului (FNGCIMM) in format electronic [...] informații referitoare la finanțările garantate de acesta [...] aceste informații vor fi utilizate de Fond pentru a se asigura de faptul că situația sa financiară este reflectată în mod corect și fidel, precum și pentru o provizionare adecvată a riscurilor asumate."

Potrivit art. 12.5 din convenția nr. 1/2010:

"Prevederile convenției se completează cu dispozițiile corespunzătoare din legislația în vigoare."

Potrivit art. 93 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, în forma în vigoare la data acordării contragaranțiilor în cauză:

"(3) în vederea prevenirii intrării în relații de afaceri cu persoane implicate în activități frauduloase și în alte activități de natură infracțională, instituțiile financiare nebancare trebuie să aibă în funcțiune proceduri stricte care să includă cel puțin: a) solicitarea de referințe și informații de la persoane autorizate; b) consultarea informațiilor puse la dispoziția instituțiilor financiare nebancare de către structuri, constituite sub forma Centralei Riscurilor Bancare sau sub forma unor entități cu activitate similară, organizate în condițiile legii, având drept scop colectarea și furnizarea de informații privind situația contrapartidei în calitatea sa de beneficiar de credite ori de alte informații de natură financiară; c) cunoașterea structurii participanților la capitalul societății, precum și a persoanelor responsabile de administrarea acesteia, în cazul clienților persoane juridice".

Potrivit art. 101 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, în forma în vigoare la data acordării contragaranțiilor în cauză:

"(1) Instituțiile financiare nebancare trebuie să dezvolte proceduri și sisteme de identificare, evaluare și monitorizare a riscului de piață, operațional și reputațional. (2) În cazul în care riscurile menționate la alin. (1) sunt evaluate ca semnificative, instituțiile financiare nebancare vor dispune de proceduri de administrare a acestora.

În consecință, obligațiile reclamantei nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanției contragarantate, întrucât trebuie acționat cu prudență și diligentă și la momentul monitorizării și chiar al plății garanției contragarantate, în conformitate cu art. 6.1. din Convenția nr. 1/2010.

Astfel, contrar raționamentului reclamantei, rezultă că aceasta avea obligația contractuală de a opune plata, motivat de faptul că banca trebuia să încerce îndestularea creanței mai întâi de la asigurătorii bunurilor, având în vedere că în cauză bunurile achiziționate din credit s-au defectat, iar abia apoi să execute garanțiile, aspect care potrivit litigiului purtat nu l-a invocat.

Reclamanta a lipsit de efecte obligațiile de monitorizare a contragaranțiilor și de verificare diligentă a cererii de plată prevăzute art. 6.1 din convenție, aplicând în mod greșit normele legale.

Art. 6.1:

"Garantul acordă, monitorizează și plătește garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție".

Art. 7.1:

"Fondul Român de Contragarantare suportă riscul aferent IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional al garantului.

Art. 3.1:

"Pot fi contragarantate garanțiile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: respectă condițiile de eligibilitate prevăzute în norma in baza căreia se solicită contragaranția și au fost aprobate de garant conform reglementărilor proprii".

Art. 7.4.:

"(1) Fondul Român de Contragarantare analizează cererea de executare, iar dacă documentația primită este incompletă solicită garantului completarea ei. In cazul în care completările nu se transmit în termen de 30 de zile calendaristice, Fondul Român de Contragarantare soluționează cererea de executare pe baza documentelor deținute. (2) Fondul Român de Contragarantare plătește contragaranția în toate situațiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul: a) a acordat contragaranția conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menționate în Anexa C.9. la acesta; b) a plătit finanțatorului garanția in conformitate cu condițiile de plată prevăzute în contractul prin care a acordat garanția contragarantată, completate, după caz, cu prevederile din convenția-cadru de garantare.

Art. 7.8:

"În cazul în care Fondul Român de Contragarantare refuză plata contragaranției pe motivul încălcării de către Garant a mandatului prevăzut la art. 4.1, acesta va plăti Fondul Român de Contragarantare daune . . . . . . . . . .".

Art. 12.5.:

"Prevederile convenției se completează cu dispozițiile corespunzătoare din legislația în vigoare."

Art. 1080 C. civ. de la 1864:

"diligența ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligații este totdeauna aceea a unui bun proprietar".

Art. 1540 C. civ. de la 1864:

"Mandatarul este răspunzător nu numai de doi, dar încă și de culpa comisă în executarea mandatului. Pentru culpa, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplica cu mai putina rigurozitate decât in caz contrariu."

Art. 12.8.:

"Părțile se obligă să execute cu bună-credință prezenta convenție[...]."

Prin urmare, conchide recurenta, reclamanta trebuia să manifeste maximă diligență în acordarea garanției și a contragarației, precum și în monitorizarea și plata garanției contragarantate.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform, art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.:

"mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.:

"aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În privința recursului dedus judecății ne aflăm în fața unei duplicări a susținerilor din etapa procesuală anterioară, mărturie fiind similitudinea dintre cererile de recurs și de apel (pag. 3-8 din cererea de apel și pag. 3-9 din cererea de recurs; pag. 10-12 din cererea de apel și pag. 11-13 din cererea de recurs) formulate de aceeași parte în cauză. În fapt, s-a formulat un al doilea set de apel, față de respingerea celui dintâi.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-pârâtă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

Or, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, nu întrunește cerința ce se cere a fi îndeplinită.

Totodată, se constată că recurenta-pârâtă a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și o serie norme de drept material pretins încălcate (art. 977 și art. 982 C. civ. de la 1864 - pag. 10 din cererea de recurs), fără a arăta, în raport cu cele reținute prin decizia recurată, în ce constă nelegalitatea acesteia, din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.

Susținerile recurentei conform cărora instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 7.4 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și a aplicat greșit normele de drept material din art. 977 și art. 982 C. civ. de la 1864 nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât se solicită instanței de recurs să revină asupra situației de fapt și să stabilească întinderea obligației de verificare care revenea conform convenției ("chiar dacă plata garanției a fost făcută ca urmare a unei hotărâri judecătorești, FRC tot trebuie să facă analiza cererii de executare a reclamantei pentru a verifica dacă toate obligațiile din convenția nr. 1/2010 și Norma 1/2010, aplicabile în prezentul litigiu, au fost respectate, exact așa cum prevede acest alin. (3) al art. 7.4. din Convenție").

Înalta Curte subliniază că recursul nu se poate limita la o indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Cele expuse de recurentă în cuprinsul cererii îmbracă doar aparența unor critici de nelegalitate, întrucât întreaga construcție a recursului se fundamentează pe o apreciere generală a situației de fapt și pe o simplă înșiruire și redare a textelor legale cuprinse în O.U.G. nr. 23/2009, C. civ. de la 1864 etc., fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată și la argumentele care au format convingerea instanței nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1680 din 14 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1680 din 14 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2023.