ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2624/2023

Ședința publică din data de 11 decembrie 2023

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă la data de 17.01.2022, sub nr. x/2022, reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat obligarea pârâtului la plata contragaranției în cuantum de 861.726,72 RON, asumată de Fondul Român de Contragarantare S.A. pentru garanția acordată de reclamantă în favoarea A. S.A., în baza Confirmării de garantare nr. CGPl6472 CTG/28.09.2012, precum și a Notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGPJ6472/07.09.2012, pentru Beneficiarul B. S.R.L., sumă la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011, calculată de la data de 23.07.2021 (data refuzului la plată) și până la data plății efective a sumei, datorate. Cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1494 din 22.06.2022 pronunțată de către Tribunalul București – secția a VI a Civilă a fost admisă cererea reclamantului Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – IFN și a fost obligată pârâtul la plata contragaranției în cuantum de 861.726,72 RON și a dobânzii penalizatoare aferente acestui debit, calculată conform art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, de la data de 23.07.2021 și până la achitarea integrală a debitului. A fost obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 13.975,37 RON către reclamant.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel principal Fondul Român de Contragarantare S.A., iar Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – IFN a declarat apel incident.

Prin decizia nr. 191 din 10 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă au fost respinse ca nefondate ambele apeluri.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal Fondul Român de Contragarantare S.A. și recurs incident Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – IFN.

Motivele de recurs invocate de Fondul Român de Contragarantare S.A. sunt, în esență, următoarele:

Prin memoriul de recurs, autorul căii de atac susține că decizia instanței de apel nu este motivată. În acest sens, arată că decizia recurată nu conține motivele pentru care se înlătură criticile acestuia prin care a susținut că argumentele reținute de Tribunalul București sunt străine de speța în cauză. În continuare, face trimitere la argumentele instanței de fond și arată că acestea vizează o altă situație juridică decât cea avută în vedere pentru respingerea contragaranției. Totodată, recurentul reia din criticile susținute în fața instanței de apel cu privire la acest aspect și redă din considerentele sentinței instanței de fond, concluzionând că instanța de control judiciar nu a analizat susținerile acestuia cu privire la aceste critici.

De asemenea, recurentul susține că nici în privința celorlalte critici ale soluției instanței de fond, Curtea de apel nu motivează, ci se pronunță laconic. În acest context, autorul recursului redă din considerentele deciziei recurate și conchide că, instanța de apel nu doar că nu a realizat controlul judiciar asupra soluției primei instanțe, dar a lăsat cauza nemotivată și nu a examinat problemele de drept care au fost deduse spre analiză. În opinia recurentei, motivarea instanței de apel este sumară și confuză în raport de soluția primei instanțe întrucât argumentele reținute de tribunal pentru admiterea acțiunii nu vizează situația de fapt și de drept care face obiectul dosarului.

Sub un alt aspect, subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu aplicarea greșită a următoarelor dispoziții legale: art. 1 alin. (1) și art. 144

4

din Legea nr. 31/1990, art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1480 și art. 2018 C. civ., art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 privind determinarea cerințelor minime de capital pentru riscul operațional ale instituțiilor de credit și ale firmelor de investiții, art. 101 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 20/2009 privind instituțiile financiare nebancare, raportat la prevederile art. 1.1 pct. 3, art. 5.1, art. 6.1, art. 6.4 alin. (2) și alin. (4) și art. 12.8 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012.

În continuare, recurentul face precizări cu privire la greșita aplicare a normelor de drept material referitor la existența riscului operațional în cauză, risc preluat de către intimat potrivit art. 6.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012. Sub acest aspect, se arată că raporturile dintre părți sunt specifice mandatului, fiind guvernate de regulile aplicabile acestuia. Potrivit recurentului, din interpretarea art. 1480 și art. 2018 C. civ., coroborat cu art. 12.8 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, rezultă că mandatarului i se cere diligența unui bun proprietar. Or, arată recurentul, în calitate de mandatar, nu a respectat aceste obligații de bună-credință și diligență maximă pe care trebuia să o manifeste un profesionist în domeniul garantării proiectelor întreprinderilor mici și mijlocii. Se mai susține că recurentul-reclamant nu a sesizat la data acordării contragaranției neregulile cu privire la garanțiile reale constituite la data încheierii creditului, respectiv că echipamentele aduse în garanție nu sunt proprietatea beneficiarului contragaranției - B. S.R.L., ci proprietar este o terță societate, C. S.R.L., astfel încât nu se poate considera că recurentul-reclamant a fost un mandatar diligent. Verificarea cu diligență a garanțiilor reale ar fi permis să se constate că garanțiile constituite pentru garantarea creditului sunt practic inexistente, conchide recurentul.

Referitor la existenta riscului operațional, recurentul arată că potrivit art. 6.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, Fondul Român de Contragarantare S.A. nu preia riscul operațional al Garantului, risc care potrivit art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006 reprezintă un risc de pierdere definit în special prin raportare la fraudă. Totodată, arată că omisiunea respectării de către recurentul-reclamant a obligației instituite de pct. 12 din Anexa C.1 la Convenția nr. 1/2012, precum și a art. 6.1 din aceeași convenție, reprezintă clauze convenite de părți în care Fondul Român de Contragarantare este îndreptățit să nu dea curs cererii de executare formulate de intimat. Recurentul mai susține că în cauză, riscul operațional a fost demonstrat prin raportare la situația existentă în cazul contractului de gaj asupra echipamentelor deținute de C. S.R.L. cu care s-a garantat finanțarea obținută de B. S.R.L. întrucât, în speță, nu s-a relevat existența unui interes economic pentru ca societatea C. S.R.L. să procedeze în acest fel.

În ceea ce privește contractul de gaj, recurentul reia din argumentele expuse prin cererea de apel și arată că în speță, contractul de gaj asupra echipamentelor deținute de C. S.R.L. este anulabil, aspect pe care nici instanța de apel, nici recurentul-reclamant, nu l-au analizat. Recurentul expune considerații teoretice cu privire la capacitatea de folosință a persoanei juridice, făcând trimitere la doctrina relevantă în materie și la probatoriul administrat în cauză, prin raportare la situația de fapt reținută în prezentul dosar.

O ultimă critică vizează acordarea dobânzii, recurentul-pârât arătând că dobânda, fie și penalizatoare, reprezintă un accesoriu al principalului, reprezentat de valoarea contragaranției, și urmează soarta principalului, conform principiului accesorium sequitur principale. Consecința aplicării acestui principiu constă în faptul că nu există obligația de plată a accesoriului - dobânda penalizatoare întrucât, în opinia sa, nu există obligația de plată a principalului -contragaranția.

Recurentul-pârât a indicat în cererea de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a formulat recurs incident și întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului principal, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Prin cererea de recurs incident, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte și casarea deciziei recurate doar în ceea ce privește respingerea apelului incident și în rejudecare, admiterea apelului incident astfel cum a fost formulat. Recurentul-reclamant susține că prin cererea de chemare în judecată nu a învestit instanța să se pronunțe asupra criteriului referitor la starea de dificultate a beneficiarului, considerentele referitoare la acest aspect neavând legătură cu obiectul cauzei. În opinia recurentului-reclamant, decizia instanței de apel nu are suport legal sub acest aspect, întrucât solicitarea acestuia cu privire la înlăturarea considerentelor străine este întemeiată.

Recurentul-reclamant a indicat în cererea de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul-pârât a formulat întâmpinare prin care a menționat că lasă la aprecierea instanței soluționarea recursului incident.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

În ceea ce privește recursul principal formulat de Fondul Român de Contragarantare S.A.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancțiunea nulității pentru recursul care cuprinde motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Înalta Curte reține că susținerile recurentului-pârât prin care arată că decizia instanței de apel este nemotivată, nu pot fi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, întrucât autorul căii de atac nu argumentează de ce considerentele deciziei atacate nu îndeplinesc exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, criticile recurentului privind nemotivarea deciziei recurate prin raportare la reținerile Tribunalului București, care ar fi străine de speța în cauză, făcându-se trimitere la considerentele instanței de fond, nu sunt veritabile critici de nelegalitate, deoarece recurentul nu argumentează în concret în ce constă lipsa motivării deciziei atacate, sub acest aspect, ci își exprimă nemulțumirea față de soluția pronunțată de curtea de apel.

Totodată, instanța supremă reține că nici susținerile recurentului-pârât, prin care expune în mod general că motivarea instanței de apel este sumară și confuză în raport de soluția primei instanțe, arătând că argumentele reținute de tribunal pentru admiterea acțiunii nu vizează situația de fapt și de drept care face obiectul dosarului, nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs. Înalta Curte reține că obiectul prezentului recurs îl reprezintă decizia instanței de apel, astfel că nu pot fi primite susținerile formulate de recurentul-pârât cu privire la sentința pronunțată de către prima instanță.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

În ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că acestea nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, deoarece sunt aceleași critici exprimate în cererea de apel, fără să fie dezvoltate motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Astfel, instanța supremă constată că susținerile prin care se critică greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale prevăzute de art. 1 alin. (1) și art. 144

4

din Legea nr. 31/1990, art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1480 și art. 2018 C. civ., art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006, art. 101 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 20/2009, raportat la prevederile art. 1.1 pct. 3, art. 5.1, art. 6.1, art. 6.4 alin. (2) și alin. (4) și art. 12.8 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, reprezintă o reluare a criticilor din apel, dispozițiile legale fiind invocate în mod formal.

Se constată că recurentul-pârât nu invocă greșita interpretare sau aplicare a respectivelor articole de către instanța de apel, ci urmărește stabilirea unei situații concrete de fapt. Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, autorul căii de atac tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

Totodată, Înalta Curte constată că recurentul-pârât, în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face trimiteri la situația de fapt reținută de instanță, la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel în raport de Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

Însă, recurentul-pârât nu poate critica soluția instanței de fond cu privire la interpretarea Convenției de contragarantare, întrucât un atare aspect ține de interpretarea probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Totodată, Înalta Curte reține că recurentul-pârât, în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. expune și critici ce vizează hotărârea primei instanțe, care au făcut obiectul analizei instanței de apel, respectiv critici referitoare la riscul operațional, la obligația de diligență a mandatarului, la momentul verificării îndeplinirii mandatului acordat intimatului, la etapele distincte prevăzute de convenția nr. 1/2010 referitoare la acordarea garanției și contragaranției, plata garanției și executarea contragaranției. Or, susținerile recurentului-pârât, prezentate de aceasta drept motive de recurs, nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că recurentul-pârât nu a expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și nu a arătat în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte reține, în ceea ce privește dobânda legală, recurentul-pârât nu a expus nicio critică de nelegalitate, acesta susținând că dobânda legală nu este datorată, întrucât nu există obligația de plată a principalului, respectiv a contragaranției.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurentul-pârât.

Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurentul-pârât nu și-a respectat obligația impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.

Având în vedere cele reținute mai sus, precum și dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 191 din 10 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Totodată, instanța supremă constată că în raport de prevederile art. 491, coroborat cu art. 472 alin. (2) C. proc. civ., recursul incident declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A.-IFN este rămas fără efect.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului principal.

Anulează recursul principal declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 191 din 10 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A.-IFN împotriva deciziei civile nr. 191 din 10 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 decembrie 2023.