ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 521/2023

Ședința publică din data de 8 martie 2023

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 12.02.2020, reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – I.F.N a chemat în judecată pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige să-i plătească contragaranția în cuantum de 1.130.033,44 RON aferentă garanției asumate de reclamantă în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 74/24.09.2013, beneficiar fiind S.C. B. S.R.L. și dobânda legală calculată de la 07.10.2019 până la plata efectivă a sumei datorate, precum și cheltuielile de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 194 și urm. C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 241/04.02.2021, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 356A/03.03.2022, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a admis apelul și a schimbat sentința primei instanțe, în sensul că a admis cererea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.130.033,44 RON cu titlu de contragaranție și suma de 186.498,31 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă debitul principal, calculată începând cu 07.10.2019 până la data cererii de apel, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare în continuare până la momentul plății efective. A obligat intimata să plătească apelantei suma de 24.775,51 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru pentru fond și apel.

Împotriva deciziei civile, pârâta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, a susținut că hotărârea recurată este dată cu încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat și, deși prima instanță a reținut în mod temeinic si legal autoritatea de lucru judecat, instanța de apel a respins-o, depășind limitele învestirii sale.

Astfel, a arătat că, prin decizia civilă nr. 921A/15.03.2018 pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a Civilă în dosarul nr. x/2017, în care a fost soluționat un litigiu dintre intimată și banca finanțatoare, s-a reținut că neachitarea comisionului de garantare în cel mult 60 de zile de la scadență determină rezilierea scrisorii de garantare, care își încetează valabilitatea la data primirii de către bancă a declarației scrise de reziliere emise de Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – I.F.N. Întrucât intimata a fost parte în acel litigiu, hotărârea îi este opozabilă, considerentele având putere de lucru judecat în prezenta speță. De asemenea, a arătat că litigiul în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 921A/15.03.2018 are legătură cu prezentul litigiu prin prisma analizei aceleiași convenții nr. 67/2008, încheiată de intimata din prezenta cauză cu banca finanțatoare, precum și prin obiectul chestiunii litigioase, anume încălcarea clauzelor privind achitarea comisionului de garantare de către bancă și nerezilierea scrisorii de garantare de către Fond, apărări invocate de recurentă și în prezenta cauza.

În continuare, recurenta a analizat comparativ considerentele celor două hotărâri și a afirmat că, în prezentul litigiu, instanța de apel, ignorând aspectele reținute cu putere de lucru judecat, a dat o altă interpretare drepturilor și obligațiilor din aceeași convenție, deja analizată în procesul anterior. A relevat că acele considerente din hotărârea recurată, prin care se reține că "banca nu datora comision suplimentar" depășesc limitele învestirii instanței de judecată și încalcă cele reținute de tribunal prin decizia civilă nr. 921A/15.03.2018, chestiunile deja tranșate bucurându-se de efectul pozitiv al lucrului judecat.

Prin al doilea motiv de recurs, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare S.A., art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și art. 1266, 1170 și 2018 C. civ., raportat la convenția de contragarantare nr. 1/2012 și la prevederile art. 2.1 lit. g) din Norma nr. 1/2012, care definește contragaranția.

După scurta prezentare a situației de fapt și a motivelor care au determinat-o să respingă cererea de executare, anume fapta reclamantei de a nu sancționa banca cu rezilierea contractului pentru neplata comisionului, a arătat că decizia sa a fost în deplină conformitate cu prevederile art. 6.4 alin. (4) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, neplata comisionului de garantare fiind un risc operațional pe care recurenta nu îl putea prelua în conformitate cu prevederile art. 6.1. din convenție.

A susținut că instanța de apel a interpretat eronat prevederilor art. 6.1. din Convenția nr. 1/2012, deoarece a reținut că nu a avut loc rezilierea și nici nu erau îndeplinite condițiile contractuale pentru a opera. Însă, prin această motivare, instanța de apel a încălcat efectele puterii lucrului judecat, dar și limitele învestirii sale, deoarece a criticat în mod netemeinic și nelegal reținerile primei instanțe, care a judecat cauza prin raportare la ceea ce s-a reținut cu putere de lucru judecat, fără a intra în chestiunile de drept deja tranșate.

A mai afirmat recurenta că instanța de apel nu a motivat de ce a calificat acest risc ca fiind unul de credit, iar nu unul operațional, cum reiese din convenția părților.

A susținut că, tot printr-o interpretare eronată, instanța de apel a considerat că verificarea criteriilor de eligibilitate la acordarea contragaranției este suficienta pentru aprobarea de către recurentă, fără a avea în vedere și celelalte condiții din convenție, precum: garantul trebuie sa achite la zi prima de contragarantare, trebuie sa fie demarate procedurile de executare silita a garanțiilor accesorii finanțării, garantul trebuie sa prezinte referatul de analiza a cererii de plata.

Recurenta a relevat conținutul art. 6.1 din convenția de contragarantare nr. 1/2012, potrivit căruia Fondul Român de Contragarantare preia doar riscul de credit al IMM-ului beneficiar, per a contrario, nu preia riscul operațional al garantului; a susținut că aceste prevederi au fost interpretate greșit în apel, în sensul că, de vreme ce art. 7.1 nu distinge, înseamnă ca Fondul Român de Contragarantare S.A. preia orice formă de risc, iar cel descris în speță nu se încadrează în sfera noțiunii de risc operațional al garantului, fiind un risc al IMM-ului.

Totodată, a adus argumente pentru a distinge între riscul operațional și riscul de credit, indicând expres conținutul art. 2 și 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, art. 2.1 lit. g) din Norma nr. 1/2012, art. 93, 101 și 102 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, precum și clauze ale Convenției de contragarantare nr. 1/2012. A concluzionat că, raportat la situația din speță, evenimentul produs nu reprezintă un risc de credit, ci unul operațional, determinat de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, astfel cum a fost calificat potrivit art. 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009.

A mai susținut că, prin raportare la art. 12.8 din Convenția nr. 1/2012, prin care părțile și-au asumat executarea obligațiilor cu bună-credință și diligența unui bun proprietar, intimata trebuia să dezvolte proceduri și sisteme de identificare, evaluare și monitorizare a riscului operațional și să dispună proceduri de administrare a acestuia, dar nu încercând să acopere pierderile prin plata contragaranției obținute de la recurentă, pe care tot reclamanta a acordat-o în numele acesteia.

O altă critică privește aplicarea eronată de către instanța de apel a art. 2018 C. civ., raportat la art. 5.1 din convenție, întrucât intimata răspunde pentru cea mai mică culpă în executarea mandatului său cu titlu oneros, astfel că trebuia și putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului.

A arătat că prevederile art. 2018 C. civ. au fost preluate la art. 5.1. din Convenția nr. 1/2012, iar dispozițiile art. 4.4. fac trimitere la dreptul comun, care stabilesc că mandatarul cu titlul oneros răspunde pentru culpa cea mai mică, astfel că reclamanta trebuia sau putea să cunoască despre starea de executare și să nu acorde garanția contragarantată sau măcar să refuze plata acesteia. Reclamanta și-a încălcat obligația legală de a monitoriza și plăti contragaranția cu diligența unui bun proprietar și cu respectarea legislației în materia ajutorului de stat.

Recurenta a mai invocat și prevederile art. 9, 12 și 13 din anexa C1 la Convenția nr. 1/2012 pe temeiul cărora a susținut că nu puteau fi luate în considerare apărările reclamantei în apel privind lipsa culpei, întrucât la 30.12.2015, data analizei cererii de plată formulată de banca finanțatoare, existau informații cu privire la neplata comisionului de garantare de către bancă, astfel că intimata trebuia sau putea să rezilieze scrisoarea de garantare. Obligațiile reclamantei nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanției contragarantate, astfel cum susține instanța de apel, întrucât trebuie acționat cu prudență și diligență și la momentul plății acestei garanții, în conformitate cu art. 5.1 din Convenția 1/2012.

La 18.07.2022, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost stabilit în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt derivă din convenția de contragarantare nr. 1/2012 încheiată între părțile litigiului, în baza căreia recurenta a preluat o parte din riscul suportat de intimata pentru garantarea obligațiilor de rambursare a finanțărilor oferite de A. S.A. pentru beneficiarul S.C. B. S.R.L., prin acordarea de contragaranții respectivei societăți, în limita unui plafon stabilit prin această convenție.

În speță, după ce a achitat către A. S.A. suma de 1.130.033,44 RON, conform obligației asumată prin scrisoarea de garantare nr. 74/24.09.2013, reclamanta a solicitat pârâtei executarea contragaranției, respectiv suma pretinsă prin acțiunea introductivă; cea din urmă a refuzat plata, invocând existența unui risc operațional, anume nesancționarea de către reclamantă a finanțatorului cu rezilierea scrisorii de garantare ca urmare a neplății comisionului de garantare.

Criticând decizia curții de apel, recurenta a susținut, ca prim motiv de casare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., încălcarea autorității de lucru judecat, invocând decizia civilă nr. 921A/15.03.2018, pronunțată de Tribunalul București – secția a III-a Civilă, prin care instanța ar fi tranșat, cu putere de lucru judecat, chestiunea litigioasă a nerespectării de către intimată a convenției nr. 67/25.06.2008 privind nerezilierea scrisorii de garantare pentru neachitarea comisionului de către bancă, aspecte pe care le-a invocat pârâta, în apărare, și în litigiul pendinte.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestui motiv, întrucât nu se poate imputa instanței de apel încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei definitive invocate; prin această hotărâre, nu au fost dezlegate cu putere de lucru judecat chestiunile litigioase în sensul celor invocate de recurentă în prezenta speță, ci dimpotrivă, tribunalul, respingând definitiv contestația la executare formulată de intimata din prezentul dosar împotriva procedurii de executare silită pornită de A. S.A., a stabilit caracterul legal al acelei proceduri, în cadrul căreia au fost puse în executare titlurile executorii reprezentate de solicitarea de garantare nr. 2416/09.09.2013 emisă în baza convenției nr. 67/25.06.2008 și de scrisoarea de garantare nr. 74/24.09.2013. Așadar, ceea ce s-a stabilit prin hotărârea invocată este valabilitatea scrisorii de garantare, faptul că aceasta își produce în continuare efectele, întrucât Fondul nu a operat rezilierea pentru neplata comisionului de garantare, precum și faptul că intimata din prezentul recurs a fost obligată să plătească garanția către bancă așa cum reiese din scrisoarea de garantare și convenția nr. 67/2008, reținând că achitarea garanției este obligatorie chiar și în ipoteza în care finanțatorul modifică contractul de credit.

Totodată, cu privire la modul în care prima instanță a soluționat prezenta cauză prin prisma autorității de lucru judecat, instanța de apel a statuat corect că s-a reținut greșit incidența puterii lucrului judecat a unor considerente ale deciziei nr. 921A/15.03.2018, întrucât tribunalul, în acel litigiu, nu s-a pronunțat cu privire la rezilierea scrisorii de garanție, ci a menționat doar vocația intimatei din litigiul pendinte de a rezilia garanția în cazul neplății comisionului suplimentar de către bancă, așa cu rezultă din convențiile încheiate între părțile acelui proces.

Înalta Curte reține că, pe de-o parte, chestiunea litigioasă a rezilierii scrisorii de garantare nu a fost tranșată în litigiul având ca obiect contestația la executare în care s-a pronunțat decizia invocată de recurentă; prin urmare nu se poate reține puterea de lucru judecat a considerentelor acelei hotărâri în această privință, iar pe de altă parte, problema rezilierii a fost examinată de instanța de apel în prezentul litigiu și soluționată printr-un raționament clar, pe baza probatoriului administrat. Astfel, prin hotărârea recurată, examinând în concret clauzele convenției nr. 67/2008 și ale scrisorii de garantare nr. 74/2013, raportat la motivele de apel, instanța devolutivă de control judiciar a statuat corect că nu erau întrunite condițiile pentru a opera rezilierea scrisorii, deoarece banca și-a îndeplinit obligația de plată a comisionului de garantare pentru perioada de valabilitate a garanției.

În legătură cu aceeași chestiune, a rezilierii documentului de garantare încheiat între recurentă și banca finanțatoare, autoarea căii de atac a formulat cel de-al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând aplicarea greșită a unor norme de drept material, raportat la obligațiile asumate prin convenția de contragarantare pe care instanța de apel le-a interpretat greșit.

Înalta Curte subliniază că motivul refuzului recurentei de a plăti contragaranția este fundamentat pe clauza 6.1 din Convenția nr. 1/2012, potrivit căreia Fondul nu preia riscul operațional al garantului; calificând atitudinea intimatei de a nu sancționa banca finanțatoare cu rezilierea scrisorii de garanție drept un astfel de risc, autoarea căii de atac apreciază că prin hotărârea recurată au fost încălcate dispozițiile art. 3 alin. (1) și (4) din O.U.G. nr. 23/2009.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte reține că instanța de apel a respectat dispozițiile legale evocate, întrucât în urma examinării situației de fapt prin prisma probatoriului administrat, a stabilit că nu se poate reține incidența unui risc operațional care să exonereze recurenta de la plata contragaranției. Printr-un raționament clar și argumentat juridic, instanța devolutivă de control judiciar a justificat părților inexistența riscului operațional derivat din faptul nerezilierii de către reclamantă a scrisorii de garantare pentru neplata comisionului, afirmând că, în fapt, comisionul a fost achitat pentru perioada de valabilitate a acestei scrisori și că acel pretins comision suplimentar nu trebuia achitat, deoarece nu era datorat, întrucât facilitatea de credit nu a fost prelungită, doar această ipoteză a extinderii perioadei creditului putând genera un comision suplimentar.

Prin urmare, conform celor statuate de instanța de apel, Înalta Curte arată că recurenta, o dată ce și-a asumat obligația de a prelua riscul de credit al beneficiarului, este obligată să plătească contragaranția, întrucât intimata nu a încălcat niciuna din clauzele convenției de contragarantare nr. 1/2012 și nici nu s-a probat incidența unei cauze exoneratoare de răspundere. În speță, riscul de credit s-a produs, întrucât beneficiarul nu a rambursat creditul acordat de A. S.A., banca trecând la restanță creditul și solicitând reclamantei plata garanției; din interpretarea art. 6.1 din Convenția nr. 1/2012 rezultă că, în aceste condiții, Fondul preia riscul de credit aferent I.M.M –ului beneficiar, fără niciun fel de limitare, evenimentele invocate de recurentă încadrându-se în categoria riscului de credit.

În ceea ce privește critica privind interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 1170 și 1266 C. civ., cu referire la aceeași obligație a recurentei privind preluarea riscului de credit, nu și a celui operațional, Înalta Curte o va respinge ca nefondată, întrucât din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța a examinat convenția încheiată de părți, conform voinței acestora, și nu a constatat neîndeplinirea vreunei condiții contractuale de către intimată, care să justifice refuzul celeilalte părți de a plăti contragaranția. Interpretarea voinței părților se face în concordanță cu obligațiile asumate și nu poate genera obligații suplimentare, respectiv criterii de eligibilitate deduse pe cale de interpretare Astfel, nu se poate imputa nicio eroare de judecată instanței anterioare cu privire la analiza și interpretarea convenției de contragarantare, criticile recurentei fiind simple nemulțumiri determinate de viziunea diferită asupra chestiunii litigioase și dorința de a convinge instanța că, în speță, ar fi intervenit un risc operațional, cu efect exonerator în privința obligației sale de plată.

De asemenea, Înalta Curte va înlătura ca nefondată și critica privind aplicarea greșită a art. 2018 C. civ. privind diligența mandatarului, raportat la clauza 5.1 din convenția părților, prin care recurenta a susținut că intimata răspunde pentru cea mai mică culpă, fiind un mandat cu titlu oneros, deoarece trebuia și putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate de către beneficiar, invocând din nou posibilitatea sancționării finanțatorului cu rezilierea scrisorii de garantare pentru neplata comisionului agreat.

Înalta Curte nu va relua considerentele deja evocate cu privire la statuarea clară și corectă a instanței de apel asupra problemei rezilierii scrisorii de garantare, însă subliniază că și raționamentul instanței devolutive de control judiciar privind chestiunea mandatului este, de asemenea, corect și legal; instanța devolutivă de control judiciar a reținut că intimata și-a îndeplinit obligațiile asumate în limitele convenției părților, cu diligențele unui bun proprietar, analizând condițiile de eligibilitate în persoana beneficiarului finanțării. De altfel, chiar recurenta, conform aceleiași convenții a părților, a confirmat contragaranția notificată, după cum a reținut instanța de apel, or această confirmare nu putea fi emisă dacă I.M.M-ul beneficiar nu îndeplinea condițiile de eligibilitate și condițiile de contragarantare.

Înalta Curte subliniază că, invocând clauza privind suportarea doar a riscului de credit al I.M.M.-ului beneficiar, recurenta se detașează de raportul contractual, opunând obligații care excedează înțelegerea asumată, în condițiile în care partea adversă a făcut dovada respectării mandatului acordat, iar din documentele supuse verificării nu rezulta că beneficiarul nu era eligibil pentru acordarea contragaranției, după cum rezultă din statuările instanței de apel.

Autoarea căii de atac a mai susținut, prin prisma aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că prin decizia atacată s-au încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., care reglementează rolul activ al instanței de judecată în aflarea adevărului; față de această susținere, Înalta Curte reține că se impută instanței încălcarea unui principiu fundamental al procesului civil, aspect ce poate fi încadrat în motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cu privire la această susținere, Înalta Curte observă că invocarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. s-a făcut pur formal, întrucât autoarea căii de atac nu a dezvoltat critici din care să rezulte modalitatea în care a procedat instanța de apel determinând încălcarea principiului invocat, astfel că instanța supremă nu are niciun reper pentru examinarea legalității deciziei din această perspectivă, motiv pentru care va înlătura și această critică.

Pe temeiul considerentelor reținute, Înalta Curte constată că sunt nefondate toate criticile recurentei formulate prin memoriul de recurs, întrucât niciuna din clauzele convenției de contragarantare nr. 1/2012 nu o exonerează de la plata contragaranției, acordarea acesteia efectuându-se cu respectarea integrală a prevederilor și criteriilor de eligibilitate stabilite. Contragaranția reprezintă un angajament expres, irevocabil și necondiționat prin care recurenta preia o parte din riscul de credit asumat de intimată la acordarea de garanții în favoarea I.M.M. – ului beneficiar, în condițiile convenției de contragarantare.

Prin urmare, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 356A/03.03.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 martie 2023.