ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2042/2023

Ședința publică din data de 11 octombrie 2023

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 28.10.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - IFN, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 627.493,65 RON, cu titlu de finanțare parțială acordată de reclamantă beneficiarului S.C. B. S.R.L. și garantată de pârâtă, precum și la dobânda legală penalizatoare aferentă debitului principal, pentru perioada cuprinsă între data refuzului plății garanției, 16.01.2017 și data achitării acestuia.

Prin sentința civilă nr. 342/23.02.2022, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins excepția prescripției, invocată de pârâtă, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 627.493,65 RON, cu titlu de garanție, dobânda legală penalizatoare stabilită la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale, calculată începând cu 16.01.2017 până la data plății integrale a debitului principal și suma de 20.019,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta, cât și pârâta.

Prin decizia nr. 1598/20.10.2022, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei și, în consecință, a respins acțiunea ca prescrisă; a respins apelul declarat de reclamantă ca nefondat și a obligat apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 7.444,29 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.A. a declarat recurs principal, iar pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. – IFN recurs incident.

Prin memoriul de recurs, reclamanta A. S.A. a solicitat casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată curții de apel.

În susținere, după prezentarea etapelor procesuale anterioare, a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.266-1.267, art. 1.270, art. 1.350 și ale art. 1.556 alin. (1) și (2) C. civ.; astfel, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a arătat că, deși în justificarea soluției pronunțate instanța de apel a reținut incidența art. 1.350 și art. 1.556 alin. (2) C. civ. în ceea ce privește motivele pentru care a fost refuzată plata garanției, neîndeplinirea obligațiilor a fost de mică însemnătate, aspect ce nu putea fi de natură să creeze pârâtei un prejudiciu.

Din această perspectivă, a apreciat că textele de lege sus-menționate, pe care le-a evocat, au fost încălcate.

A mai arătat că art. 1.556 alin. (2) C. civ. impune ca neexecutarea obligațiilor de către parte să fie importantă; or, dacă aceasta este neesențială, chestiune, care în opinia sa, nu poate fi evaluată decât în raport cu prejudiciul creat, iar refuzul de executare contravine exigențelor bunei-credințe, excepția de neexecutare este neîntemeiată, sens în care aceasta ar fi trebuit respinsă de instanța de apel.

În continuare, recurenta a afirmat că în măsura în care aceasta a dovedit că pârâta nu a suferit niciun prejudiciu, s-au încălcat prevederile art. 1.270 C. civ., scopul depunerii documentelor fiind îndeplinit.

De asemenea, a susținut că textul de lege ultim menționat trebuia interpretat în raport cu dispozițiile art. 1.556 alin. (2) C. civ., care permit o eventuală neexecutare de mică însemnătate, cum este și cazul în speță.

În susținerea caracterului neesențial al obligațiilor neexecutate, a precizat că pârâta se putea subroga în drepturile recurentei în procedura de executare silită inițiată împotriva fideiusorului și că pârâta deținea un drept preferențial în cadrul procedurilor legale.

A mai susținut că achitarea comisionului prevăzut de contractul încheiat între părți, la momentul emiterii refuzului de către pârâtă, nu justifică refuzul acesteia de a-și executa obligațiile contractuale pentru care a fost remunerată.

Recurenta a considerat că cerințele de eligibilitate a beneficiarului erau îndeplinite, acesta neaflându-se sub incidența legii privind procedura insolvenței.

Totodată, a precizat că instanța de apel a reținut că extrasele B.P.I. și C.I.P. trebuiau să corespundă cu data aprobării finanțării, sens în care a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 1.267 C. civ.

Sub un ultim aspect, a arătat că instanța de prim-control judiciar a încălcat regulile de interpretare a contractului stabilite de art. 1.266-1.267 C. civ., întrucât raționamentul acesteia a urmărit sensul literal al termenilor contractuali, iar nu voința părților, în măsura în care aceasta și scopul încheierii convenției au fost de acordare a garanțiilor către beneficiarii I.M.M. ce îndeplineau condițiile de eligibilitate.

Conchizând, a afirmat că interpretarea greșită a clauzelor contractuale rezultă și din faptul că, în cuprinsul contractului nu s-a prevăzut în mod expres că interogările B.P.I și C.I.P. trebuiau efectuate la data aprobării finanțării și că, scopul convenției și voința părților a fost de a se dovedi îndeplinirea criteriilor de eligibilitate.

Pe calea recursului incident, Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. – IFN a solicitat înlăturarea considerentelor de pagina 18 din decizia atacată, cu privire la incidența cazului de întrerupere a termenului de prescripție prevăzut de art. 2.539 alin. (2) teza finală C. civ., înlocuirea lor cu propriile considerente și menținerea soluției pronunțate de instanța de apel.

În susținere, a arătat că în cauză este incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de prim-control judiciar, în mod greșit, a apreciat că sunt îndeplinite condițiile legale referitoare ipoteza de la art. 2.539 alin. (2) teza finală C. civ., cu privire la introducerea unei noi cereri de chemare în judecată în termen de 6 luni de la anularea primei acțiuni.

Astfel, a arătat că interpretarea acestui text de lege de către instanța de apel contravine prevederilor art. 24 din Constituția României și ale art. 15 C. civ., întrucât apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, prin formularea contestației la executare, a condus, în realitate, la protejarea părții adverse, iar nu a sa.

De asemenea, recurenta-pârâtă a apreciat că dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza finală C. civ. vizează demersurile întreprinse de creditor și că, cererea de executare silită formulată de reclamanta A. S.A. nu poate fi asimilată unei cereri de chemare în judecată, care este un act procedural distinct, specific procedurii contencioase.

Prin urmare, a considerat că, de vreme ce termenul de prescripție a început să curgă la 16.01.2017, rezultă că, dreptul material la acțiune s-a împlinit la 16.01.2020. Așadar, demararea procesului de față la data de 29.10.2021, s-a realizat ulterior împlinirii prescripției.

La 27.02.2023 recurenta-pârâtă a depus întâmpinare împotriva recursului principal, prin care a invocat excepția nulității recursului, prin prisma art. 489 alin. (2) C. proc. civ., arătând, în esență, că motivele invocate de recurenta-reclamnată în susținerea demersului său judiciar privesc netemeinicia deciziei atacate, acestea neputând fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare.

La 20.03.2023 aceasta din urmă a depus întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului principal, invocată de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit articolului 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (1) și ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la cenzurarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau a mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea ca dezvoltarea criticilor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de casare prevăzute de lege.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a susținut incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținere, autoarea căii de atac a arătat că decizia atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de interpretare a contractului, prevăzute de art. 1.266.-1.267 C. civ. și aplicarea greșită a prevederilor art. 1.270, art. 1.350 și ale art. 1.556 alin. (1) și (2) din același cod.

Instanța supremă observă faptul că susținerile recurentei-reclamante nu urmăresc decât o reevaluare a situației de fapt stabilite de instanța devolutivă prin prisma materialului probator, sens în care constată că acestea nu pot fi încadrate în niciuna dintre ipotezele de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, în concret, prin memoriul de recurs autoarea căii de atac impută instanței de prim-control judiciar analiza necorespunzătoare a caracterului nesemnificativ al neîndeplinirii obligațiilor contractuale în raport cu care s-a apreciat neîndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii contractuale a recurentei-pârâte și lipsa prejudiciului creat acestei din urmă părți ca urmare a neexecutării lor. De asemenea, autoarea căii de atac, făcând trimitere la dispozițiile art. 1.270 C. civ., a susținut că aceasta a dovedit lipsa prejudiciului, sens în care a expus aspecte atașate situației de fapt, respectiv împrejurarea că recurenta-pârâtă se putea subroga în drepturile sale în cadrul procedurii de executare silită inițiate de recurenta-reclamantă, că beneficia de un drept preferențial în cadrul procedurilor legale, că îndeplinirea obligației de plată a comisionului înainte de analizarea cererii de plată nu justifica refuzul recurentei-pârâte de a achita garanția și că, beneficiarul nu era în insolvență și nici nu se află sub interdicția de a emite cecuri. În argumentarea criticii referitoare la aplicarea greșită a regulilor de interpretare a contractului, autoarea căii de atac a afirmat că raționamentul instanței de apel, sub acest aspect, vizează înțelesul literal al termenilor din contract, iar nu voința părților si scopul convenției, care constă în acordarea unor garanții beneficiarilor eligibili; în contract nu s-a prevăzut faptul că interogările B.P.I. și C.I.P. trebuiau să aibă data aprobării finanțării, acestea realizându-se numai pentru a dovedi îndeplinirea criteriului de eligibilitate.

Aceste argumente aduc în discuție elemente factuale și probatorii, care scapă însă cenzurii instanței de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuși conținutul introductiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu și la cele de eventuală netemeinicie.

Astfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenta își exprimă, în realitate, nemulțumirea față de situația de fapt, așa cum a fost stabilită aceasta de instanța de prim-control judiciar și de modalitatea de valorificare a ansamblului probator din cauză, tinzând, în realitate, la reevaluarea lor, demers inadmisibil în recurs față de actualul context legislativ, statuat de prevederile art. 483 alin. (3), raportate la cele ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, aspectul caracterului esențial sau neînsemnat al unei obligații contractuale reprezintă o chestiune de apreciere a instanței de prim-control judiciar, fundamentată pe probele administrate în cauză, care, în recurs, excedează sferei controlului de legalitate.

Nici criticilor privind încălcarea regulilor de interpretare a contractului nu li se pot atribui valențe de nelegalitate, în măsura în care din cuprinsul lor nu se pot desprinde elemente de natură a contura o eventuală greșeală de judecată a instanței de apel în raport cu normele legale pretins încălcate; se impune observația că acestea sunt limitate la susținerea formală, cu titlu general, a interpretării contractului după sensul literal al termenilor, iar nu după voința reală a părților, sau scopul convenției și deduc instanței de recurs reevaluarea clauzelor contractuale sub aspectul menționării datei pe care interogările C.I.P. și B.P.I trebuie să o cuprindă.

Împrejurarea că soluția instanței de prim-control judiciar nu rezonează cu apărările și cu propriile convingeri ale recurentei-reclamante nu este însă suficientă pentru declanșarea controlului de legalitate, întrucât recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, care presupune analiza măsurii în care criticile aduse de recurent, prin motivele de casare, hotărârii instanței anterioare se încadrează sau nu în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe de o parte, iar pe de altă parte, examinarea în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în aplicarea prevederilor art. 488 alin. (3) C. proc. civ.

Prin criticile formulate, recurenta urmărește, în realitate, să provoace un control de fond, omițând însă că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție, nu și al treilea grad devolutiv, în actualul context legislativ.

Or, după cum s-a arătat, recursul este reglementat drept o cale de atac extraordinară, fiind lipsită de valențe devolutive.

Înalta Curte amintește faptul că, în temeiul principiului legalității căilor de atac, consacrat la nivel constituțional de art. 129 din Constituția României și prevăzut de C. proc. civ. la art. 457 alin. (1), părțile sunt obligate să exercite căile de atac numai în condițiile și termenele prevăzute de lege.

În considerarea argumentelor anterior expuse, instanța supremă constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat critici care să poată fi circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cum sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, situație incidentă și în cauză, Înalta Curte urmează a reține incidența excepției nemotivării recursului principal.

În această situație, constată că potrivit art. 491, raportat la art. 472 alin. (2) C. proc. civ., recursul incident rămâne fără efect, urmare a intervenirii sancțiunii nulității recursului principal, nemaifiind așadar cazul analizării motivelor de casare invocate de către pârâtă în prezenta fază procesuală.

În concluzie, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) și art. 489 alin. (2), raportate la art. 175 alin. (2) C. proc. civ., făcând aplicarea dispozițiilor art. 491, raportate la cele ale art. 472 C. proc. civ., va anula recursul principal și va constata rămas fără efect recursul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 1598/20.10.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Respinge ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-pârâtă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – IFN împotriva considerentelor aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 octombrie 2023.