ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1462/2024

Deliberând asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 889 din 26 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă, a fost admisă în parte cererea, pârâtul fiind obligat să achite reclamantei suma de 3.012.041,38 lei, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată începând cu data de 26 octombrie 2019, până la data stingerii integrale a debitului principal, precum și a sumei de 42.578,41 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1644/2023 din 26 octombrie 2023, Curtea de Apel București - Secția a V-a Civilă a respins apelurile declarate, ca nefondate.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că, contrar dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., instanța de apel nu a analizat și motivat apărările formulate în legătură cu data la care a intervenit scadența obligației de plată a contragaranției, rezumându-se la confirmarea raționamentului primei instanțe, fiindu-i astfel încălcat dreptul la un proces echitabil.

Subsumat motivului de casare de la pct. 8 al aceluiași articol, a criticat modul greșit de aplicarea a legii civile în timp de către instanța de apel, sens în care a reluat motivele din cererea de apel referitoare la acest aspect, arătând că, raportat la prevederile art. 6 alin. (5), art. 1.535 alin. (1) C. civ. și ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, scadența obligației de plată a contragaranției a intervenit la 4 octombrie 2019, aceasta fiind data de referință în funcție de care se stabilesc obligațiile de plată, iar în virtutea calității părților de profesioniști, intimata trebuia obligată la plata dobânzii legale penalizatoare, conform art. 3 alin. (2 ind. 1) din O.G. nr. 13/2011.

A criticat decizia atacată și prin prisma momentului de la care a început să curgă dobânda legală penalizatoare, susținând în esență că aceasta trebuia calculată de la 4 octombrie 2019, când intimata se afla de drept în întârziere, fiind în culpă pentru neexecutarea obligației de plată a contragaranției, și nu de la 26 octombrie 2019, ceea ce a condus la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.266, art. 1.267, art. 1.270 și ale art. 1.523 alin. (2) lit. d) C. civ.

Împotriva aceleiași decizii, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a declarat recurs și pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-pârât a criticat decizia instanței de apel întrucât a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare, art. 1 raportat la pct. 5 și 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199 din 22 iulie 2011, art. 1.480, art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268, art. 1.270 și art. 2.018 C. civ., art. 3 pct. 1 și 12 din Legea nr. 85/2006 raportate la Convenția de contragarantare nr. 1/2012 și la Norma nr. 1/2012.

În dezvoltarea motivului de casare invocat, autorul recursului a reluat criticile din cererea de apel, apreciind că în mod eronat s-a reținut că soluția primei instanțe este întemeiată, în condițiile în care nu sunt îndeplinite cerințele pentru a fi plătită contragaranția, care nu se acordă în situația în care întreprinderea beneficiară se află în stare de dificultate financiară.

Astfel, a susținut că, în ceea ce privește criteriul de eligibilitate privind starea de dificultate, instanța de apel nu a analizat cadrul legal incident în materie, înscrisurile care dovedesc că beneficiarul nu îndeplinea aceste criterii și diligența mandatarului în îndeplinirea mandatului acordat, argumentând că nu s-a raportat la prevederile Legii nr. 85/2006, sens în care a invocat și prevederile art. 3.1 alin. (1) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, art. 2.1 lit. f) pct. iii și art. 4.1 alin. (1) lit. d) din Norma 1/2012, art. 3 pct. 1 și 12 din Legea nr. 85/2006, pct. 4 prima liniuță din Anexa C7 la Convenția nr. 1/2012 și pct. 5 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011.

Mai susține recurentul-pârât că instanța de apel nu a analizat efectiv adresa nr. 1301 din 25 iunie 2012, reținând în mod eronat că acest înscris conține instrucțiunile mandantului transmise pentru executarea mandatului, care au fost respectate de mandatar cu privire la situația beneficiarului. În acest sens, consideră că intimatului Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. îi este opozabilă definiția dată „întreprinderii în dificultate” de art. 2 din Norma nr. 1/2012.

Reluând situația de fapt, titularul memoriului de recurs se prevalează de înscrisurile administrate în cauză, care, în opinia sa, atestă starea de dificultate a întreprinderii care a beneficiat de contragaranție, iar documentele contabile ale societății B S.R.L. dovedesc existența stării de insolvență prezumată a acesteia la data acordării contragaranției, întrucât nu s-a făcut dovada achitării datoriilor, în pofida pretinsei înregistrări de profit.

De asemenea a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit obligațiile mandatarului referitoare la verificarea stării de dificultate a beneficiarului, constatând că și-a îndeplinit mandatul, sens în care a reluat susținerile din apel privind inexistența unei dovezi referitoare la o astfel de verificare, apreciind că intimatul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. nu și-a executat corespunzător mandatul, cu diligența unui bun proprietar, conform art. 5.1 și art. 12.8 din Convenția nr. 1/2012, art. 1.480 și art. 2.018 C. civ.

Or, a arătat că, la momentul verificării condițiilor de eligibilitate, beneficiarul se afla într-o stare de insolvență vădită, motiv pentru care mandatarul se află în culpă pentru neexecutarea corespunzătoare a mandatului, cu încălcarea art. 4.1 coroborat cu art. 2.1 lit. f) pct. iii din Norma nr. 1/2012.

Din aceste împrejurări, recurentul a susținut că, potrivit art. 6.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, acesta nu preia riscul operațional al garantului, astfel cum este definit la art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul nr. 24/2006.

O altă critică formulată prin cererea de recurs se referă la aplicarea și interpretarea eronată a prevederilor art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4 și art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1 și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 și art. 3 alin. (3) C. civ.

Sub acest aspect, recurentul a susținut că, în absența unei obligații principale de plată a contragaranției, nu are nicio obligație bănească cu titlu de dobândă legală penalizatoare, care reprezintă un accesoriu al principalului și urmează soarta acestuia, precum și că, contrar celor reținute de instanța de apel, are calitatea de întreprindere fără scop lucrativ, conform art. 3 alin. (3) C. civ., raportat la scopul legal al societății prevăzut de art. 2 din O.U.G. nr. 23/2009, desfășurarea activității pe bază de scheme de ajutor de minimis și utilizarea eventualului profit exclusiv pentru constituirea rezervelor necesare acoperii pierderilor rezultate din activitatea de contragarantare.

Recurentul-reclamant și recurentul-pârât au depus întâmpinări, prin care au invocat excepția nulității recursului declarat de cealaltă parte, iar pe fondul căii extraordinare de atac, au solicitat respingerea reciprocă a recursurilor, ca nefondate.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de recurentul-pârât și a excepției nulității recursului, precum și admiterea recursului propriu.

Conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”, iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același cod, „mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității”.

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., „aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488”.

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nu este astfel suficient ca partea să indice unul dintre cazurile de casare prevăzute de lege, ci incidența unui motiv de recurs trebuie argumentată în mod concret, respectiv recurentul trebuie să arate în ce constă încălcarea legii de către instanța a cărei hotărâre este atacată.

În cauză, recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

Analizând recursul formulat de recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că cele două motive de casare pe care recurentul și-a întemeiat calea de atac sunt invocate formal, fără ca susținerile acestuia să poată fi calificate drept veritabile critici de nelegalitate.

Pentru invocarea motivului de recurs prevăzut la pct. 6 al articolului menționat, este necesară individualizarea ipotezei reglementate de această dispoziție legală de care se prevalează autorul căii de atac, dar dacă este vizat caracterul contradictoriu ori străin al considerentelor, se impune precizarea cu claritate a argumentelor reținute prin decizia recurată împotriva cărora se îndreaptă critica.

Astfel, în ceea ce privește critica privind nemotivarea deciziei recurate, respectiv faptul că instanța de apel nu a analizat și motivat criticile referitoare la data la care a intervenit scadența obligației de plată a contragaranției, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant s-a rezumat doar la expunerea considerentelor reținute de instanța de apel în legătură cu acest aspect, dar, distinct de nemulțumirea pe care o asimilează unei nemotivări, inaptă să atragă examinarea pe fond a acestui motiv de casare în recurs, nu a dezvoltat nicio critică concretă de nelegalitate circumscrisă acestui motiv de casare.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., textul legal impune recurentului nu numai indicarea normei de drept material nesocotită, încălcată sau interpretată greșit, dar și expunerea unui raționament prin care autorul căii de atac, enunțând modul în care apreciază că prevederea legală se interpretează sau aplică în cauză, să dezvolte critici concrete din care să rezulte caracterul nelegal al deciziei pronunțate de instanța de apel deoarece neîncadrarea criticilor în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege se sancționează cu anularea recursului.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate, recurentul-reclamant a reluat criticile din apel privind greșita aplicare a legii civile în timp în raport cu temeiul legal în baza căruia recurentul-pârât a fost obligat la plata dobânzii legale penalizatoare și momentul de la care a început să curgă această dobândă.

Verificând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a arătat că răspunsul apelantei-reclamante la ultima adresă de clarificare, marchează începutul curgerii termenului de 90 de zile pentru plata contragaranției, care s-a împlinit la 26 octombrie 2019, conform art. I și II din Actul adițional nr. 3 la Convenția de contragarantare nr. 1/2012. Cu privire la aplicarea legii în timp, prima instanță de apel a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, în contextul în care Convenția nr. 1/2012 a fost încheiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 72/2013, prin care s-a introdus art. 3 alin. (2 ind. 1) în actul normativ.

Raportat la cele reținute anterior, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant reia în recurs aceleași critici formulate în apel, asupra cărora prima instanță de control judiciar s-a pronunțat, și nu aduce vreo critică de nelegalitate prin care să combată considerentele instanței de apel și să expună un raționament din care să rezulte, în mod concret, încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Totodată, Înalta Curte constată că autorul căii extraordinare de atac încearcă să supună analizei instanței de recurs aspecte de netemeinicie analizate deja în apel, care însă exced limitelor recursului și atrag sancțiunea nulității căii de atac exercitate în cauză.

Examinând recursul declarat de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pe care recurentul-pârât și-a întemeiat calea de atac a fost invocat formal, acesta rezumându-se la redarea dispozițiilor legale pretins încălcate prin decizia recurată și la reiterarea criticilor din apel.

În esență, recurentul-pârât a criticat decizia instanței de apel prin prisma situației de fapt și a modului în care aceasta a analizat cadrul legal incident în materie, probele administrate în cauză din care rezultă că beneficiarul nu îndeplinea criteriile de eligibilitate pentru plata contragaranției, întrucât se afla în stare de insolvență prezumată conform Legii nr. 85/2006, precum și că în mod eronat s-a reținut că mandatarul și-a îndeplinit obligația de diligență în executarea mandatului de verificare a îndeplinirii acestor criterii.

De asemenea, a reluat critica din apel conform căreia riscul operațional al garantului nu este preluat de societatea Fondul Român de Contragarantare S.A., susținând, totodată, că efectul lipsei obligației principale de plată a contragaranției constă în inexistența obligației accesorii de achitare a dobânzii legale penalizatoare, inclusiv în considerarea calității acesteia de întreprindere fără scop lucrativ, astfel cum este definită de art. 3 alin. (3) C. civ.

Referitor la criticile formulate de recurentul-pârât, Înalta Curte constată că instanța de apel le-a analizat punctual și, stabilind situația de fapt pe baza probelor administrate în cauză, a reținut că prima instanță a aplicat în mod corect dispozițiile legale și convenționale, fiind dovedită existența refuzului nejustificat al pârâtului de a achita reclamantei contragaranția în sumă de 3.012.041,38 lei.

Totodată, instanța de apel a constatat că reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. și-a îndeplinit obligațiile de verificare a criteriilor de eligibilitate, conform convenției părților, fără a fi necesare demersuri suplimentare celor stabilite deja prin voința acestora, iar cerința ca beneficiarul să nu se afle în stare de insolvență prezumată la momentul verificării criteriilor de eligibilitate nu a fost impusă contractual.

Referitor la riscul operațional, instanța de apel a reținut că pârâtul nu a probat producerea acestuia sau că reclamanta ar fi aplicat defectuos prevederile legale sau clauzele contractului încheiat între părți și a analizat critica privind dobânda legală penalizatoare al cărei cuantum nu poate fi diminuat cu 20%, nefiind incidente dispozițiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, ci ale alin. (2) din același articol, prin raportare la calitatea pârâtei de societate pe acțiuni, nu de întreprindere fără scop lucrativ.

Având în vedere criticile formulate și considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că memoriul de recurs reia, în ansamblu, aceleași critici invocate în apel și astfel cum s-a reținut anterior, instanța de apel a dezlegat toate chestiunile cu care a fost sesizată, motiv pentru care susținerile recurentului-pârât nu pot fi calificate drept veritabile critici de nelegalitate.

În egală măsură, multe dintre criticile recurentei-pârâte vizează situația de fapt și probele administrate în cauză. Or, aspectele privind conținutul înscrisurilor care atestă o presupusă stare de dificultate, acțiunea de verificare a acestei stări de către mandatar și momentul când se susține că beneficiarul ar fi intrat sub incidența legii insolvenței reprezintă chestiuni de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs, deoarece în cadrul acestei căi de atac decizia atacată poate fi examinată doar prin filtrul nelegalității.

Prin urmare, în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă, din cuprinsul susținerilor recurenților neputând fi desprinse critici relevante care să permită verificarea legalității deciziei recurate.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererile de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar reluarea situației de fapt, a modului de interpretare a clauzelor contractuale pe baza probelor administrate și nemulțumirea părților în legătură cu modalitatea de soluționare a cauzei în apel nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în limitele instituite de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac, Înalta Curte constată că recurenții nu au indicat în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursurilor.

În considerarea celor reținute anterior, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursurile declarate împotriva deciziei civile nr. 1644/2023 din 26 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Anulează recursurile declarate de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. și de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1644/2023 din 26 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 septembrie 2024.