ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 522/2023

Ședința publică din data de 8 martie 2023

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 19.05.2020, reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – IFN a chemat în judecată pe pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige să-i plătească suma de 241.904,87 RON, reprezentând contragaranția acordată de pârâtă pentru garanția asumată de reclamantă în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 42/05.03.2012 și dobânda legală penalizatoare calculată de la 30.05.2019, până la plata efectivă a contragaranției, precum și cheltuielile de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 23/2009, H.G. nr. 2105/2004, H.G. nr. 1211/2001 și O.G. nr. 13/2011, art. 1270, 1523, 1535, 2009 și urm. și art. 2280 și urm. C. civ., art. 192-455 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 176/01.02.2021, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis acțiunea, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 241.904,87 RON, dobânda legală penalizatoare calculată începând cu 30.05.2019 până la data stingerii integrale a debitului principal și suma de 5.953,09 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței civile nr. 176/01.02.2021, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1801/10.11.2021, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva deciziei, apelanta-pârâtă a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 4 din O.U.G nr. 23/2009, art. 1266 și 2017 C. civ., O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2010.

Recurenta a redat conținutul prevederilor legale invocate și a susținut aplicarea greșită a acestora în raport cu art. 4.4, 6.1 și 7.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

După prezentarea, pe scurt, a situației de fapt, a explicat motivul respingerii cererii de executare, prin prisma dispozițiilor art. 6.1 și 7.1 din Convenția nr. 1/2010, respectiv identificarea riscului operațional cu privire la beneficiarul finanțării B. S.R.L., constând în condamnarea penală a administratorului acestei societății pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală.

A criticat decizia recurată întrucât instanța de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 6.1. și 7.1 din Convenția nr. 1/2010, invocate de recurentă drept temei al respingerii cererii de plată, potrivit cărora fondul suportă riscul IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional al garantului. Astfel, a reținut greșit instanța că acordarea contragaranției ce face obiectul cauzei nu reprezintă un risc operațional, întrucât reclamanta a respectat contractul încheiat cu pârâta, iar obligația de plată a contragaranției decurge din scrisoarea de garantare nr. 42/05.03.2012, care a fost emisă de reclamantă în calitate de mandatar al pârâtei, cu respectarea Normei nr. 1/2010 și a Convenției de contragarantare nr. 1/2010.

A arătat că, dacă ar fi stabilit corect cadrul convențional și legal aplicabil în speță, instanța de apel ar fi observat că recurenta nu preia decât riscul de credit al beneficiarului, iar schimbarea destinației creditului, prin folosirea acestuia în activități infracționale care prejudiciază bugetul public, nu se încadrează în acest tip de risc. Totodată, s-a reținut greșit că respectarea criteriilor de eligibilitate este suficientă pentru aprobarea de către Fondul Român de Contragarantare S.A. a cererii de plată, deoarece prin convenția de contragarantare se prevăd și alte condiții pentru aprobarea unei cereri de plată, precum aceea că garantul trebuie să achite la zi prima de contragarantare, să fie demarate procedurile de executare silita a garanțiilor accesorii finanțării, iar garantul trebuie să prezinte referatul de analiză a cererii de plată.

Recurenta a invocat conținutul art. 6.1 și 7.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, potrivit cărora Fondul Român de Contragarantare S.A. preia doar riscul de credit al IMM-ului beneficiar.

Totodată, a adus argumente pentru a distinge între riscul operațional și riscul de credit, indicând expres conținutul art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, art. 6 lit. d) și art. 24 din Norma nr. 1/2010, art. 7 pct. 22 și 23 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, precum și art. 10 din Legea nr. 78/2000 și a tras concluzia că nu se poate reține că recurenta preia riscul operațional asociat fraudei, în sensul larg al termenului. Prin urmare, în contextul unor dosare penale, respectiv a unei finanțări bazate pe activități economico-financiare fictive, plata de către Fondul Român de Contragarantare S.A. a contragaranției acordate B. S.R.L. ar fi reprezentat, pe de o parte, un prejudiciu pentru bugetul statului, iar pe de altă parte, ar fi determinat acordarea unui ajutor de stat nelegal, sancționat ca atare de legislația europeană în materie.

A mai criticat decizia recurată susținând că a fost aplicat greșit art. 6.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, potrivit căruia intimata trebuia să dea dovadă de prudență și diligență atât la momentul acordării contragaranției, cât și la momentul plății acesteia. Astfel, instanța de apel a reținut că partea nu a indicat în mod concret niciun comportament nediligent sau imprudent al reclamantei care ar putea reprezenta încălcarea art. 6.1. din aceeași convenție, prevederi referitoare la obligațiile de monitorizare și de plată a contragaranției. Or, a apreciat că interpretarea dată în apel lasă fără aplicare obligația de diligență și prudență a reclamantei prevăzută la art. 6.1 din Convenția 1/2010 privind monitorizarea și plata contragarantiei.

Recurenta a susținut că, potrivit art. 4.4 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, devin incidente dispozițiile din C. civ. privind mandatul cu titlul oneros, iar mandatarul răspunde cu diligența propriilor afaceri pentru cea mai ușoară culpă, prin urmare reclamanta trebuia sau putea să cunoască activitatea infracțională a beneficiarului și să refuze la plată garanția, tocmai în considerarea riscului operațional pe care recurenta nu îl preia. Obligațiile reclamantei nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanției contragarantate, astfel cum susține instanța de apel, întrucât trebuie acționat cu prudență si diligență și la momentul plății garanției, în conformitate cu art. 6.1 din Convenția nr. 1/2010.

În continuare, a redat prevederi din Convenția nr. 90/2008 încheiată între reclamantă și A. S.A., precum și dispozițiile art. 93 și 101 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, forma în vigoare la data acordării contragaranțiilor, relevând că intimata avea obligația contractuală de a solicita informații de la organele judiciare în legătură cu activitatea infracțională a beneficiarului contragaranției, iar recurenta avea obligația de a proba, în litigiul pendinte, că intimata trebuia sau putea să cunoască activitatea infracțională a acestuia, cel puțin la data la care a analizat cererea de plată a băncii, în februarie 2018.

A mai afirmat că, prin interpretarea eronată a convenției, instanța de apel a lipsit de efecte obligațiile de monitorizare a contragarantiilor și de verificare diligentă a cererii de plată, încălcând art. 3.1, 6.1, 7.4, 7.8, 12.5 și 12.8 din convenție, prin prisma prevederilor art. 1080 și 1540 C. civ. de la 1864.

Recurenta a susținut că instanța devolutivă de control judiciar s-a prevalat de un singur aspect de ordin formal în interpretarea Convenției nr. 1/2010, ceea ce a viciat întreg raționamentul juridic cu privire la scopul O.U.G. nr. 23/2009, reținând că recurenta nu este furnizor de ajutor de stat, deoarece a contragarantat cu venituri provenind din surse proprii, iar nu de la stat. Acest raționament nu este corect, întrucât potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 23/2009 și Normei nr. 1/2010, recurenta furnizează ajutoare "de minimis", care reprezintă o subspecie a ajutorului de stat ce nu depășește plafoanele prevăzute de Regulamentul Consiliului European nr. 1998/2006.

În finalul memoriului de recurs, pentru argumentarea criticilor formulate, a citat din jurisprudența Curții de Apel București cu privire la riscul operațional asociat fraudei și din jurisprudența Tribunalului București referitor la diligența pretinsă garantului.

La 31.10.2022, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ședință publică, Înalta Curte a invocat, din oficiu, motivul de recurs de ordine publică întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., asupra căruia, cu prioritate, reține următoarele:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În acest sens, evocă dispozițiile art. 425 C. proc. civ. care reglementează conținutul hotărârii judecătorești; acestea au caracter imperativ, astfel că neîndeplinirea unora dintre exigențele impuse constituie un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii, în condițiile art. 174 și urm. C. proc. civ., cu consecința casării acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Aceste dispoziții legale au fost prevăzute de legiuitor, atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de desfășurare a procesului civil în etapele procesuale anterioare.

Examinând decizia instanței de apel, Înalta Curte constată că aceasta nu întrunește cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora considerentele hotărârii trebuie să cuprindă "obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția...". Or, considerentele hotărârii recurate nu cuprind nicio precizare privind obiectul cererii și susținerile părților, nici prezentarea situației de fapt; singurele mențiuni, expuse în patru scurte paragrafe, privesc soluția pronunțată de prima instanță, informația că sentința a fost atacată cu apel, precum și faptul că în apel intimata-reclamantă a depus întâmpinare, iar apelanta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.

Curtea de apel nu a sintetizat motivele de apel pentru a putea verifica dacă analiza căii de atac a fost circumscrisă acestora și modului în care apelantul și-a dezvoltat întreaga strategie procesuală în prima cale de atac.

Prezentarea directă doar a considerentelor curții de apel nu permite Înaltei Curți să evalueze dacă analiza s-a adaptat criticilor formulate și a răspuns acestora în mod specific. Or, aceste aspecte fac obiectul căii extraordinare de atac. Astfel, instanța supremă nu are pârghiile necesare pentru realizarea unui control efectiv.

Înalta Curte subliniază importanța pe care o are cuprinsul hotărârii judecătorești atât în relația dintre instanțele devolutive, dar și cu instanța de recurs, care are obligația de a exercita controlul de legalitate asupra hotărârii împotriva căreia s-a exercitat calea extraordinară de atac; lipsa din considerentele hotărârii a elementelor obligatorii prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. determină imposibilitatea instanței supreme de a aprecia asupra criticilor și apărărilor formulate în recurs.

Înalta Curte reține că, raportat la conținutul deciziei recurate, nu se poate exercita controlul de legalitate, din cauza lipsei totale din considerente a mențiunilor privind starea de fapt reținută de instanța devolutivă de control judiciar pe baza probelor administrate, precum și a criticilor și apărărilor formulate de părți în fața instanței anterioare; instanța de apel nu se poate limita la enunțarea soluției pronunțate de prima instanță, nici în situația în care își însușește raționamentul juridic al acesteia, ci este ținută să examineze probele invocate, să expună situația de fapt constatată, criticile și apărările formulate de părți în calea de atac, pe care trebuie sa le analizeze și să prezinte rațiunile pentru care păstrează sau schimbă soluția atacată. Atât motivarea hotărârii judecătorești, constând în raționamentul propriu instanței ce o pronunță, cât și celelalte elemente ale considerentelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sunt cerințe esențiale pentru exercitarea controlului judiciar și finalizarea litigiului cu asigurarea garanției unui proces echitabil.

În concluzie, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. invocat din oficiu se dovedește a fi fondat și, întrucât consecința este casarea, nu se mai impune analiza celorlalte motive de nelegalitate invocate.

Pentru considerentele arătate, constatând că decizia recurată a fost dată cu încălcarea cerințelor privind cuprinsul hotărârii judecătorești prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia atacată și va trimite cauza pentru o nouă judecată instanței de apel, care urmează a proceda conform celor rezultate din motivarea prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1801/10.11.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 martie 2023.