ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 689/2024

Ședința publică din data de 27 martie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 19.05.2020, reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a chemat în judecată pe pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să o oblige să-i plătească suma de 241.904,87 RON, reprezentând contragaranția acordată pentru garanția asumată în favoarea A. S.A., în baza scrisorii de garantare nr. 42/05.03.2012, dobânda legală penalizatoare calculată de la 30.05.2019 până la plata efectivă a contragaranției, precum și cheltuielile de judecată.

Prin sentința civilă nr. 176/01.02.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 241.904,87 RON, dobânda legală penalizatoare calculată de la 30.05.2019 până la data achitării integrale a debitului principal, precum și suma de 5.953,09 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile, Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 1801/10.11.2021 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva deciziei curții de apel, Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 522/08.03.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel, reținând că a fost pronunțată cu încălcarea cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Rejudecând calea devolutivă de atac, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a pronunțat decizia civilă nr. 996A/12.06.2023, prin care a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii civile, Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1.266-1.268, art. 1.270, art. 1.480 și art. 2.018 C. civ., coroborate cu art. 7 și art. 101 alin. (1) din Regulamentul nr. 20/2009 emis de B.N.R., art. 18 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 117/2016, raportate la art. 1.1 pct. 2, art. 4.4, art. 6.1, art. 7.1, art. 7.4 alin. (2) și art. 12.8 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și la prevederile art. 2.1 lit. g) din Norma nr. 1/2010, care definesc contragaranția.

După prezentarea situației de fapt și a motivelor care au determinat-o să respingă cererea de executare a contragaranției, anume urmărirea penală și arestarea administratorului societății beneficiare pentru fapte de evaziune fiscală, recurenta a arătat că decizia sa a fost emisă conform art. 6.1 și art. 7.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, împrejurările evocate conturând, în opinia sa, un risc operațional pe care, conform convenției părților, nu îl preia.

A susținut că instanța de apel, interpretând eronat prevederile art. 7.1. din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, privind preluarea doar a riscului de credit, a apreciat greșit asupra împrejurării că schimbarea destinației creditului de către beneficiar, prin folosirea acestuia în activități infracționale, ar face parte din acest tip de risc, dar și asupra condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru aprobarea cererii de plată a contragaranției.

Evocând dispozițiile art. 7 pct. 23, art. 10 și ale art. 93 alin. (3) din Regulamentul nr. 20/2009 emis de B.N.R., cu privire la riscul operațional și măsurile ce trebuie aplicate pentru a-l identifica, evalua și monitoriza, autoarea căii de atac a subliniat faptul că, în cauză, s-a probat implicarea beneficiarului în activități frauduloase, împrejurare care întrunește cerințele acestui tip de risc, astfel că statuarea instanței de apel, potrivit căreia riscul de fraudă reprezintă doar nerespectarea contractului dintre părți, încalcă atât dispozițiile invocate, cât și art. 7.1 din Convenția nr. 1/2010. A precizat că a confirma teza reținută în decizia atacată ar conduce la concluzia că orice beneficiar al unei contragaranții poate, după primirea finanțării, să o folosească pentru activități ilicite, iar Fondul Român de Contragarantare S.A. este obligat să o plătească pentru că s-a respectat contractul.

În continuare, recurenta a criticat interpretarea dată clauzei prevăzute la art. 6.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, privind obligația intimatei de a monitoriza și plăti garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor acordate fără această protecție, imputând instanței de apel că nu a observat că obligația intimatei de a manifesta prudență și diligență există nu doar la data acordării contragaranției, ci și la cea a plății ei. Astfel, evocând prevederile art. 1.480 și pe cele ale art. 2.018 C. civ., raportate la clauzele 6.1 și 12.8 din convenția de contragarantare, a susținut că intimata, în calitate de mandatar, nu a acționat cu bună-credință și diligența maximă pe care trebuie să o depună ca profesionist, prin prisma obiectului său de activitate și al scopului înființării sale, reglementate de art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1211/2001 și de art. 5 din actul său constitutiv.

A apreciat că, în temeiul clauzei 6.1 din convenție, intimata trebuia să solicite informații organelor judiciare cu privire la activitatea infracțională a beneficiarului, fiind obligată să o cunoască la momentul plății celei de-a doua tranșe a garanției contragarantate. În acest scop, a arătat că aceasta avea la îndemână verificarea bazei de date RECOM și a portalului instanțelor de judecată, de unde rezulta că, în 2014, administratorul societății beneficiare și-a recunoscut vinovăția, iar în 2016, D.I.I.C.O.T. a propus arestarea sa pentru un concurs de infracțiuni.

Recurenta a subliniat că instanța de apel s-a rezumat numai la a constata că nu a indicat demersurile ce ar fi trebuit efectuate de intimată, fără a examina dacă aceasta a întreprins minime verificări, conform obligației legale impuse de art. 93 din Regulamentul nr. 20/2009 emis de B.N.R., aspecte care au fundamentat concluzia greșită că mandatara nu trebuia să cunoască, în virtutea obligației asumate prin art. 6.1 din Convenția de contragarantare, activitatea infracțională a beneficiarului creditului.

În opinia recurentei, prin această interpretare curtea de apel a înlăturat obligația de diligență și prudență asumată de intimată, deși potrivit convenției părților, această îndatorire exista la momentul acordării garanției și subzista la cel al plății contragaranției.

A subliniat că obligația intimatei de a culege informații privind activitatea infracțională a beneficiarului este clară, fiind stabilită legal prin dispozițiile art. 93 din Regulamentul nr. 20/2009 emis de B.N.R., iar contractual prin Convenția de contragarantare nr. 1/2010, astfel că singura sarcină ce-i revenea recurentei era de a proba că intimata trebuia sau putea să cunoască activitatea frauduloasă a beneficiarului, aspect dovedit în cauză, întrucât chiar prin comunicatul emis de D.I.I.C.O.T. s-a menționat că una dintre faptele reținute în acuzare a fost folosirea cu rea-credință a creditului.

În continuare, autoarea căii de atac a relevat scopul și obiectivele înființării părților și a precizat faptul că intimatei îi este opozabil întreg cadrul normativ în materie, nu numai Convenția de contragarantare nr. 1/2010, care trebuie să fie interpretată în temeiul tuturor prevederilor legale incidente. Din această perspectivă, a susținut că mandatul acordat intimatei trebuie analizat prin prisma obligațiilor prevăzute de convenția părților, dar și de reglementările legale incidente, iar o atare examinare conduce la concluzia că intimata mandatară nu a acționat în interesul recurentei, în calitate de mandant. Astfel, a apreciat că, deși partea opusă a susținut că și-a îndeplinit mandatul, verificând condițiile de eligibilitate în persoana beneficiarului, această operațiune vizând numai condițiile de acordare nu este suficientă, ci avea obligația de a urmări derularea creditului și, constatând activitatea infracțională a societății finanțate, să refuze plata garanției.

O ultima critică formulată de recurentă vizează lipsa din decizia atacată a analizei motivului de apel privind aplicarea legislației ajutorului de stat, ajutorul de minimis fiind o subspecie a acestuia, chestiune față de care curtea de apel a reținut doar faptul că nu poate aprecia asupra temeiniciei acestuia.

De asemenea, a apreciat că nu poate fi obligată nici la plata dobânzii penalizatoare, care, fiind un accesoriu al debitului principal, urmează soarta acestuia și, întrucât nu datorează contragaranția, nu poate fi obligată nici la plata dobânzii aferente.

La 01.11.2023 a fost înregistrată întâmpinarea intimatei-reclamante, prin care a invocat excepția nulității recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Excepția nulității recursului a fost respinsă, în considerarea argumentelor expuse în practicaua deciziei de față.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt derivă din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, în baza căreia recurenta a preluat riscul de plată suportat de intimată pentru garantarea obligațiilor de rambursare a finanțărilor oferite de A. S.A. pentru beneficiarul S.C. B. S.R.L., prin acordarea de contragaranții respectivei societăți, în limita unui plafon agreat.

În speță, după ce a achitat către A. S.A. suma datorată, conform obligației asumate prin scrisoarea de garantare nr. 42/05.03.2012, reclamanta a solicitat pârâtei executarea contragaranției, însă cea din urmă a refuzat plata, invocând existența unui risc operațional, derivat dintr-o activitate infracțională a beneficiarului finanțării.

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocând încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material în raport cu obligațiile asumate prin convenția de contragarantare.

Înalta Curte ia act că refuzul recurentei de a plăti contragaranția este fundamentat pe clauzele 6.1, 7.1 și 7.4 alin. (2) lit. a) și b) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, care reglementează obligația de diligență a mandatarului și împrejurarea că recurenta nu preia riscul operațional al garantului; calificând drept un astfel de risc neîndeplinirea de către mandatară cu prudență și diligență a obligației de a monitoriza derularea creditului, cu referire la activitatea infracțională a beneficiarului, autoarea căii de atac apreciază că, prin hotărârea recurată, au fost nesocotite și dispozițiile art. 1.266-1.268, art. 1.270 și art. 2.018 C. civ., coroborate cu art. 7 și art. 101 alin. (1) din Regulamentul nr. 20/2008 emis de B.N.R., precum și cele ale art. 18 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 117/2016.

Critica privind aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor ce stabilesc regulile de interpretare a convențiilor și principiul forței obligatorii a contractului, cu referire la obligația recurentei de preluare a riscului de credit, nu și a celui operațional, va fi înlăturată, întrucât din considerentele deciziei atacate rezultă că instanța a examinat Convenția de contragarantare nr. 1/2010 conform voinței părților și nu a constatat încălcarea de către intimată a vreunei obligații care să justifice refuzul celeilalte părți de a plăti contragaranția. Interpretarea voinței părților se face în concordanță cu obligațiile asumate și nu poate genera obligații suplimentare deduse pe cale de interpretare, astfel că nu se poate imputa nicio eroare de judecată instanței de apel în analiza și interpretarea contractului încheiat, criticile recurentei reflectând doar nemulțumirea sa, determinată de viziunea diferită asupra chestiunii litigioase și dorința de a convinge instanța că, în speță, ar fi intervenit un risc operațional, cu efect exonerator în privința obligației sale de plată.

Articolul 7 alin. (1) pct. 23 din Regulamentul nr. 20/2009 emis de B.N.R. definește riscul operațional ca fiind riscul înregistrării unor pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, determinate fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, fie de factori externi, precum condițiile economice și progresul tehnologic.

Totodată, Înalta Curte atrage atenția recurentei asupra faptului că, prin art. 7.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, s-a obligat să suporte riscul aferent I.M.M.-ului beneficiar, fără să preia riscul operațional al garantului.

Cum garantul este societatea intimată, un asemenea risc (operațional) ar putea exista doar dacă Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. ar fi înregistrat pierderi sau nu ar fi realizat profiturile estimate, ca o consecință a utilizării (de către Fond) a unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu și-au îndeplinit funcția corespunzător, fie ca o consecință a unor factori externi, precum condițiile economice și progresul tehnologic.

Ca atare, identificarea unui risc de fraudă, prin raportare la schimbarea, de către I.M.M.-ul beneficiar, a destinației creditului, nu echivalează cu utilizarea, de către garant, a unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate și nici nu are natura unor factori externi, de tipul celor indicate în textul normativ.

Prejudiciul înregistrat de garant nu a fost cauzat de acești factori, ci de neexecutarea obligațiilor contractuale asumate de beneficiar prin contractul de credit, iar o asemenea împrejurare reprezintă un risc de credit, pe care recurenta îl preia conform convenției.

Sub acest aspect, instanța de apel nu a aplicat greșit clauza regăsită la art. 7.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și a respectat dispozițiile legale evocate, întrucât nu a reținut în sarcina recurentei obligația de a suporta un risc operațional, ci, în urma examinării situației de fapt, prin prisma probatoriului administrat de părți, a stabilit că nu este incident un astfel de risc, care să exonereze recurenta de la plata contragaranției.

Printr-un raționament clar, instanța de apel a justificat părților inexistența riscului operațional derivat din pretinsa activitatea infracțională a beneficiarului, reținând că intimata și-a îndeplinit întocmai obligațiile asumate prin convenția părților; a mai statuat că, prin mandat, societatea mandatară și-a asumat obligații de diligență, a căror neîndeplinire nu a fost probată de către recurentă, precum și asupra faptului că nu se pot extinde îndatoririle precizate în mandat, nici nu poate fi schimbată procedura de verificare a beneficiarului în sensul de a pretinde intimatei să urmeze alte instrucțiuni decât cele stabilite prin convenție.

Prin urmare, argumentele prezentate de recurentă privind demersurile pe care intimata putea și trebuia să le întreprindă pentru a verifica situația societății finanțate au fost examinate și de către instanța de prim control judiciar, prin prisma clauzelor asumate de părți; de altfel, aceste argumente, prin care autoarea căii de atac urmărește reinterpretarea prevederilor Convenției de contragarantare nr. 1/2010, dar și a dovezilor administrate în cauză, nu prezintă valențe de nelegalitate, întrucât vizează fondul raporturilor juridice dintre părți, astfel că nu pot face obiectul analizei în calea de atac extraordinară a recursului, limitată de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

De asemenea, Înalta Curte înlătură ca nefondată și critica privind diligența mandatarului, raportat la clauza 6.1 din convenția părților, prin care recurenta a susținut că intimata răspunde pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate, întrucât putea și trebuia să cunoască activitatea infracțională a beneficiarului, având obligația de monitorizare a garanției pe tot parcursul derulării finanțării.

Sub acest aspect, din statuările instanțelor devolutive și actele dosarului, rezultă că părțile, prin convenția lor, au prevăzut criteriile și documentele în baza cărora se efectuează verificarea eligibilității beneficiarului, precum și reguli privind managementul contragaranțiilor, astfel că nu poate fi reținută cerința de a pretinde intimatei efectuare unor demersuri suplimentare, întrucât, opunând obligații care excedează înțelegerea asumată, recurenta încearcă să se desprindă în mod unilateral din raportul contractual, în condițiile în care partea adversă a făcut dovada respectării mandatului acordat.

Din această perspectivă, apare corect raționamentul instanței devolutive de control care a reținut că intimata și-a îndeplinit obligațiile asumate în limitele convenției părților, analizând condițiile de eligibilitate în persoana beneficiarului finanțării și achitând garanția conform mandatului primit.

De aceea, o dată ce a preluat riscul de credit al beneficiarului, recurenta trebuie să achite contragaranția, întrucât intimata nu a încălcat niciuna din clauzele convenției de contragarantare nr. 1/2010 și nici nu s-a probat incidența unei cauze exoneratoare de răspundere. În speță, riscul de credit s-a produs, întrucât beneficiarul nu a rambursat creditul acordat de A. S.A., banca solicitând reclamantei plata garanției; din interpretarea art. 7.1 din Convenția nr. 1/2010 rezultă că, în aceste condiții, recurenta preia riscul de credit aferent I.M.M.-ului beneficiar, fără niciun fel de limitare.

Cu privire la lipsa analizei motivului de apel vizând incidența normelor de drept ce reglementează ajutorul de stat, Înalta Curte notează că instanța de apel a stabilit că nu poate aprecia asupra temeiniciei mecanismului de acordare a contragaranțiilor și a ajutorului de stat, ca urmare a împrejurării că nu s-a făcut dovada încălcării de către reclamantă a normelor legale și convenționale stabilite expres de către părți, așadar statuarea acesteia este o consecință a considerentelor anterioare ale deciziei pronunțate; din această perspectivă, critica recurentei apare ca fiind extrasă din context, motiv pentru care va fi înlăturată.

De altfel, susținerea conform căreia intimata trebuia să facă verificări prin prisma legislației care reglementează ajutorul de stat echivalează cu obligarea sa la efectuarea unor operațiuni care excedează convenției părților, în condițiile în care recurenta și-a asumat obligația de a plăti contragaranția în toate situațiile în care a rezultat că garantul a acordat contragaranția conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menționate în anexa la aceasta.

Față de susținerile recurentei privind obligarea sa la plata dobânzii legale, Înalta Curte reține că acestea sunt invocate pentru prima oară în recurs, așa încât nu pot fi primite, căci se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor".

Regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. presupune, deci, că motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pot fi primite numai dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluționate.

Niciuna dintre aceste ipoteze nu este incidentă, deoarece, în speță, erau create premisele invocării lor în apel, dat fiind că asupra elementelor sesizate omisso medio s-a statuat chiar din prima etapă procesuală, iar prin decizia recurată, instanța de prim control judiciar a confirmat sentința apelată. Astfel, în măsura în care a apreciat că dezlegările primei instanțe vizând această chestiune contravin legii, recurenta, în calitate de titulară și a căii de atac devolutive, avea obligația să le invoce prin memoriul de apel, pentru a obține reevaluarea lor și în recurs.

Pe temeiul considerentelor reținute, Înalta Curte constată că sunt nefondate toate criticile prezentate în memoriul de recurs, nefiind incident motivul de casare invocat; de aceea, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 996A/12.06.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2024.