ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2686/2023

Ședința publică din data de 13 decembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 07.04.2021, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor Pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul să-i plătească contragaranția în cuantum de 1.446.368,40 RON aferentă garanției asumate de reclamant în favoarea A., în baza scrisorii de garantare nr. 11_10_417C/19.10.2011, beneficiar fiind S.C. B. S.R.L., dobânda legală calculată de la 29.09.2020 până la plata efectivă a sumei datorate, precum și cheltuielile de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2844/19.11.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.446.368,40 RON, dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la 29.09.2020 până la plata efectivă a debitului, precum și suma de 19.885 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat împotriva sentinței civile de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a fost respins ca nefondat, prin decizia civilă nr. 373/09.03.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii civile, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia atacată nu este motivată, deoarece nu cuprinde niciun temei juridic pentru constatarea valabilității situațiilor financiare analizate, instanța reținând că numai organul fiscal poate aprecia asupra valabilității documentelor financiare, iar inadvertența sesizată este doar o eroare materială.

A mai susținut că decizia instanței de apel încalcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., lipsind motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată, precum și pe cele ale art. 6 pct. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, care impun instanțelor naționale obligația de a examina efectiv mijloacele, argumentele și propunerile părților, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

Circumscris cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 10 alin. (1), art. 28 alin. (10), (11) și (13), art. 30 din Legea nr. 82/1991 și ale art. 185 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, care reglementează cerințele situațiilor financiare anuale, stabilind persoana competentă să le semneze, element care asigură realitatea informațiilor furnizate de aceste documente, astfel că nesocotirea normelor legale conduce la neluarea în seamă a acestor înscrisuri.

A criticat și interpretarea greșită a prevederilor art. 3 și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare, art. 1 din Ordinul nr. 1364/2009 al Ministerului Întreprinderilor Mici și Mijlocii, Comerțului și Mediului de Afaceri, coroborat cu pct. 5 și 13 din anexa la acesta, art. 3.1 lit. a) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și ale art. 8 lit. c) din Norma nr. 1/2010.

A precizat că, din coroborarea acestor texte legale rezultă că scopul urmărit era acordarea contragaranției unui beneficiar eligibil, iar recurentul putea, fie direct, fie prin mandatar, să o acorde și să o plătească, însă pentru a analiza îndeplinirea condițiilor de eligibilitate erau necesare anumite înscrisuri, care pot produce efecte juridice numai dacă respectă cerințele legale. În cauză, situațiile financiare nu respectau normele de drept invocate, fiind semnate de alte persoane decât reprezentantul legal, care nu le-a ratificat, astfel că nu erau valabile, iar în lipsa lor nu se putea cerceta starea de dificultate a beneficiarului, concluzia fiind că acesta nu era eligibil.

Recurentul a arătat că, potrivit Convenției nr. 1/2020, are obligația de a prelua numai riscul de credit, nu riscul operațional al garantului, care a acționat în calitate de mandatar, având obligația de a acorda, monitoriza și plăti garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor acordate fără această protecție; a subliniat că intimatul avea obligația de a aprecia eligibilitatea pe baza unor situații financiare valabile și trebuia să cunoască viciile documentelor prezentate de beneficiar.

Sub acest aspect, a susținut că sunt nelegale considerentele instanței de apel privind posibilitatea recurentului de a analiza realitatea informațiilor din situațiile financiare prin compararea cu cele publicate de organele fiscale, deoarece o asemenea procedură nu a fost stabilită de părți și echivalează cu modificarea convenției lor.

La 22.06.2023, intimatul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând, cu prioritate, această excepție, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, întrucât din conținutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că în cauză nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost stabilit în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt derivă din convenția de contragarantare nr. 1/2010 încheiată între părțile litigiului, în baza căreia recurentul a preluat o parte din riscul suportat de intimat pentru garantarea obligațiilor de rambursare a finanțării oferite de A. beneficiarului S.C. B. S.R.L., prin acordarea de contragaranții, în limita unui plafon stabilit prin această convenție.

În speță, după ce a achitat către A. suma asumată prin scrisoarea de garantare nr. 11-10-417C/19.10.2011, reclamantul a solicitat pârâtului executarea contragaranției, respectiv suma pretinsă prin acțiunea introductivă; cel din urmă a refuzat plata, invocând încălcarea mandatului acordat prin art. 4.1 din convenția nr. 1/2010, întrucât beneficiarul nu îndeplinea condițiile de eligibilitate referitoare la întreprinderile în dificultate, împrejurare care întrunește cerințele riscului operațional, în accepțiunea art. 7.1 din aceeași convenție.

Prima instanță a admis cererea reclamantului, iar instanța de apel a confirmat această soluție, reținând că nu sunt îndeplinite cerințele riscului operațional, iar motivele invocate de pârât pentru respingerea cererii de plată a contragaranției sunt pur formale, în lipsa unor probe clare care să dovedească nevalabilitatea situațiilor financiare anuale ale beneficiarului.

Criticând decizia curții de apel, recurentul a susținut, ca prim motiv de casare, că aceasta nu este motivată, pe de-o parte, întrucât nu a indicat dispozițiile legale în temeiul cărora situațiile financiare au fost apreciate valabile, iar pe de altă parte, deoarece nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se sprijină.

Înalta Curte amintește că exigențele motivării unei hotărâri judecătorești nu presupun ca instanța să răspundă fiecărei susțineri invocate, ci este suficient ca hotărârea să cuprindă considerente care să fundamenteze soluția pronunțată și să permită părților să înțeleagă argumentele care au stat la baza acesteia.

În cauză, hotărârea atacată cuprinde, în mod coerent, raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției, precum și motivarea conformă, în fapt și în drept. Astfel, instanța a notat obiectul cauzei, a reținut situația de fapt prin prisma probelor administrate, determinând obligațiile contractuale asumate de părți, a evidențiat normele de drept incidente în cauză, procedând la aplicarea acestora motivat, prin prisma situației de fapt reținute. Împrejurarea că recurentul nu este de acord cu considerentele deciziei recurate și nici cu soluția pronunțată nu echivalează cu lipsa motivării, fiind esențială împrejurarea că instanța de apel a prezentat în mod clar și coerent argumentele care au condus către această dezlegare, fiind posibilă realizarea controlului judiciar, astfel că nu se poate reține niciun viciu privind motivarea hotărârii atacate.

Totodată, art. 6 pct. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale obligă tribunalele să își motiveze deciziile, fără a impune un răspuns detaliat la fiecare argument, iar conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță, motivând chiar succint hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse spre analiză.

Înalta Curte subliniază, în cadrul analizei aceluiași motiv de casare, că nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de întinderea și conținutul considerentelor, în speță neputându-se reține precaritatea motivării, ci, dimpotrivă, conformitatea acesteia cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În legătură cu aceeași chestiune, a examinării defectuoase asupra eligibilității beneficiarului, autorul căii de atac a formulat cel de-al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând aplicarea greșită a unor norme de drept material, raportat la obligațiile asumate prin convenția de contragarantare, pe care instanța de apel fie nu le-a aplicat, fie le-a interpretat greșit.

Înalta Curte subliniază faptul că motivul refuzului recurentului de a plăti contragaranția este fundamentat pe clauzele 6.1, 7.1 și 7.4 alin. (2) lit. a) și b) din Convenția nr. 1/2010, prin care este reglementată obligația de diligență a mandatarului, precum și împrejurarea că recurentul nu preia riscul operațional al garantului; calificând drept un astfel de risc atitudinea intimatului de a analiza eligibilitatea beneficiarului pe baza unor situații financiare întocmite cu pretinsa încălcare a normelor legale, autorul căii de atac apreciază că, prin hotărârea recurată, au fost nesocotite și dispozițiile art. 3 alin. (1) și (4) din O.U.G. nr. 23/2009, ale Normei nr. 1/2010, dar și dispoziții ale Legii nr. 82/1991 a contabilității, care reglementează cerințele legale pentru depunerea situațiilor financiare anuale.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte reține faptul că instanța de apel a respectat dispozițiile legale evocate, întrucât, în urma examinării situației de fapt prin prisma probatoriului administrat de părți, a stabilit că nu se poate reține incidența unui risc operațional care să exonereze recurentul de la plata contragaranției. Printr-un raționament clar și argumentat juridic, instanța devolutivă de control judiciar a justificat părților inexistența riscului operațional derivat din pretinse vicii de formă ale situațiilor financiare, reținând că acestea nu au fost dovedite și că respectiva împrejurare nu echivalează cu prezentarea unor situații financiare nevalabile.

Prin urmare, în acord cu cele statuate de instanța de apel, Înalta Curte arată că recurentul, o dată ce și-a asumat obligația de a prelua riscul de credit al beneficiarului, este obligat să plătească contragaranția, întrucât intimatul nu a încălcat niciuna din clauzele convenției de contragarantare nr. 1/2010 și nici nu s-a probat incidența unei cauze exoneratoare de răspundere. În speță, riscul de credit s-a produs, întrucât beneficiarul nu a rambursat creditul acordat de A., banca trecând la restanță creditul și solicitând reclamantului plata garanției; din interpretarea art. 7.1 din Convenția nr. 1/2010 rezultă că, în aceste condiții, Fondul preia riscul de credit aferent I.M.M -ului beneficiar, fără niciun fel de limitare.

De asemenea, Înalta Curte va înlătura, ca nefondată, și critica privind diligența mandatarului, raportat la clauza 4.1 din convenția părților, prin care recurentul a susținut că intimatul răspunde pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate, întrucât trebuia și putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate de către beneficiar.

Instanța Supremă nu va relua considerentele deja evocate cu privire la statuarea clară și corectă a instanței de apel asupra chestiunii validității situațiilor financiare, însă subliniază că este corect raționamentul instanței devolutive de control care a reținut că intimatul și-a îndeplinit obligațiile asumate în limitele convenției părților, analizând condițiile de eligibilitate în persoana beneficiarului finanțării, astfel că partea adversă a făcut dovada respectării mandatului acordat, iar din documentele supuse verificării nu a rezultat că beneficiarul nu era eligibil pentru acordarea contragaranției.

Pe temeiul considerentelor reținute, Înalta Curte constată că sunt nefondate toate criticile recurentului formulate prin memoriul de recurs, întrucât niciuna din clauzele convenției de contragarantare nr. 1/2010 nu îl exonerează de la plata contragaranției, acordarea acesteia efectuându-se cu respectarea integrală a prevederilor și criteriilor de eligibilitate stabilite. Contragaranția reprezintă un angajament expres, irevocabil și necondiționat prin care recurentul preia o parte din riscul de credit asumat de intimat la acordarea de garanții în favoarea I.M.M. - ului beneficiar, în condițiile convenției de contragarantare.

Prin urmare, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1), va respinge ca nefondat recursul declarat de recurent împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 373/09.03.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 decembrie 2023.