ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1889/2023

Ședința publică din data de 3 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

1

din O.G. nr. 13/2011.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270 C. civ.

Prin încheierea din 7 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins cererea de reluare a judecății cauzei privind apelul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva sentinței civile nr. 2346/24.11.2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Au fost menținute dispozițiile sentinței atacate, cu privire la obligarea pârâtei la plata sumei de 312.000 RON reprezentând debit principal și a cheltuielilor de judecată aferente debitului principal, în cuantum de 6.725 RON.

În motivarea recursului, s-a susținut că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv dispozițiile art. 3 alin. (1), art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 1266 C. civ., art. 1170 C. civ., art. 2018 C. civ. privind diligența mandatarului, raportate la Convenția de contragarantare nr. 1/2010, respectiv art. 4.4, 6.1, 7.1.

Recurentul a învederat că instanța de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 6.1. și 7.1 din Convenția nr. 1/2010, potrivit cărora FRC suporta riscul IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional al Garantului invocate de către pârât ca temei al respingerii cererii de plată. În opinia recurentei, instanța de apel a considerat în mod eronat că verificarea criteriilor de eligibilitate la momentul acordării este suficientă pentru aprobarea de către FRC a cererii de plată, având în vedere că, separat de criteriile de eligibilitate, Convenția de contragarantare nr. 1/2012 prevede și alte condiții pentru ca FRC să aprobe o cerere de plată.

S-a învederat că, potrivit art. 6.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, FRC nu preia riscul operațional al Garantului, iar conform art. 12.5 din Convenția nr. 1/2012, prevederile convenției...se completează cu dispozițiile corespunzătoare din legislația în vigoare.

Așadar, recurentul a subliniat că înțelegerea părților, care rezultă din interpretarea sistematica a cadrului convențional, este că Fondul Român de Contragarantare preia doar riscul de credit al IMM-ului beneficiar.

Din aceasta perspectiva, recurenta a arătat că soluția instanței de apel este eronată, de vreme ce a stabilit că FRC preia orice formă de risc a IMM-ului beneficiar, inclusiv riscul de fraudă.

În opinia recurentului, FRC preia riscul de credit al IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operațional asociat fraudei, în sensul larg al termenului.

În contextul unor operațiuni de plată constatate fictive, respectiv a unor acțiuni de falimentare a societății pentru sustragere de la plată a creditului, plata de către FRC a contragaranției acordate beneficiarului ar fi reprezentat, pe de o parte, un prejudiciu pentru statul român, iar pe de altă parte ar fi determinat acordarea unui ajutor de stat nelegal, sancționat ca atare de legislația europeană.

Recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit convenția în litigiu, aplicând eronat art. 5.1 din convenție, întrucât intimata trebuia să dea dovadă de prudență și diligență atât la momentul acordării contragaranției, dar și la plata acesteia, deci ulterior acordării trebuiau analizate din nou condițiile plății, iar nu doar criteriile de eligibilitate de la momentul acordării, așa cum greșit s-a reținut.

În conformitate cu prevederile art. 6.4 alin. (2) și art. 6.4 alin. (4) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, reclamantul avea obligația să depună diligența unui bun proprietar pentru a verifica realitatea garanției constituite de către beneficiar, însă această obligația nu a fost îndeplinită în mod corespunzător de către mandatar, astfel încât, recurenta a precizat că se impune respingerea cererii de chemare în judecată, deoarece nu se poate valorifica o garanție constituită asupra unor bunuri indisponibilizate de către organele de urmărire penală.

Recurentul a mai susținut că, în cauză, culpa reclamantului constă în lipsa dezvoltării unor proceduri și sisteme de identificare, evaluare și monitorizare a riscului de piață, operațional și reputațional, având în vedere că reclamanta nu a avut cunoștință de împrejurările frauduloase descoperite ca urmare a întocmirii raportului cauzelor care au dus la apariția stării de insolvență, încălcându-se astfel dispozițiile legale și convenționale prevăzute de art. 93, art. 97, art. 101 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, art. 12.5 din Convenția nr. 1/2010.

În plus, s-a subliniat că obligațiile reclamantului nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanției contragarantate astfel cum susține reclamanta, întrucât trebuie acționat cu prudență și diligență și la momentul monitorizării și chiar al plății garanției contragarantate, în conformitate cu art. 5.1. din Convenția 1/2012.

Prin urmare, contrar raționamentului instanței de apel, rezultă că intimatul avea obligația contractuală de a solicita informații de la organele judiciare în legătură cu activitatea infracțională a beneficiarului contragaranției. Însă, reclamanta s-a mulțumit cu un simplu răspuns al băncii prin care se exonerează de culpă, fără a efectua alte investigații de prudențialitate bancară și fără a da vreo dovadă de prudență și diligență în monitorizarea și plata garanției contragarantate.

În condițiile în care, la data analizării cererii de plată formulă de către banca finanțatoare - 27.06.2014, existau suficiente informații publice cu privire la cercetarea penală în curs și la măsurile asigurătorii dispuse de organele de urmărire penală, fiind conturate indicii temeinice în sensul că ajutorul de stat a fost folosit în mod ilegal în cadrul circuitului infracțional descris în recurs, recurenta apreciază reclamantul este vinovat în cauză.

Intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, iar prin rezoluție s-a fixat termen de judecată la 3 octombrie 2023.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.:

"cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform, art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.:

"mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ.:

"aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Recurentul-pârât a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă susținerile acestuia nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material prin decizia atacată, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia recurată au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material.

Deși recurentul indică în cuprinsul cererii de recurs încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1), art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 1266 C. civ., art. 1170 C. civ., art. 2018 C. civ. privind diligența mandatarului, raportate la Convenția de contragarantare nr. 1/2010, respectiv art. 4.4, 6.1, 7.1, criticile au caracter teoretic și general și nu se referă la modul concret în care au fost încălcate sau aplicate greșit aceste dispoziții legale prin decizia atacată. Acestea reprezintă o reiterare, în recurs, a susținerilor formulate în instanțele devolutive, care au primit deja o dezlegare, prin soluționarea apelului și nu pot constitui, ca atare, motive de nelegalitate în sensul prevederilor de strictă interpretare cuprinse în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Astfel, reluarea situației de fapt pe care s-au întemeiat soluțiile instanțelor de fond, vizând preluarea riscului de credit al IMM-ului beneficiar de către pârât, fără preluarea riscul operațional asociat fraudei, în sensul larg al termenului, precum și criticile privind interpretarea convenției în litigiu, cu trimiterea la art. 5.1, în sensul că intimatul trebuia să dea dovadă de prudență și diligență atât la momentul acordării contragaranției, dar și la plata acesteia, fără a se preciza în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu referire la motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 din același cod.

Totodată, recurentul-pârât readuce în discuție aspecte de fapt privind lipsa dezvoltării unor proceduri și sisteme de identificare, evaluare și monitorizare a riscului de piață, operațional și reputațional, precum și cu privire la interpretarea prevederilor art. 6.4 alin. (2) și art. 6.4 alin. (4) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, referitoare la verificarea realității garanției constituite de către beneficiar, reclamantul trebuind să acționeze cu prudență și diligență și la momentul monitorizării și chiar al plății garanției contragarantate. Se constată că toate aceste critici nu pot fi analizate de instanța de recurs, având în vedere că, fără a face referiri concrete la considerentele instanței de apel, recurenta se rezumă la reluarea celor inserate printre alte susțineri preluate ad litteram din cuprinsul cererii de apel.

Toate aceste argumente evidențiate anterior reprezintă trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum și o reiterare a aspectelor de fond supuse judecății.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al părții cu privire la situația de fapt stabilită în cauză.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Înalta Curte mai constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei atacate, care formează obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluția pronunțată și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.

Cele expuse de recurentă în cuprinsul cererii îmbracă doar aparența unor critici de nelegalitate, întrucât întreaga construcție a recursului se fundamentează pe o apreciere generală a situației de fapt și redarea textelor legale cuprinse în Regulamentul BNR nr. 20/2009, O.U.G. nr. 23/2009, C. civ., fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că recursul nu se poate limita la indicarea formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra caracterul eronat și nelegal al raționamentului instanței de apel.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată nu poate constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile menționate, obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate.

În considerarea celor ce preced, constatând că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu au fost identificate motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) din același act normativ, va anula recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1802/2022 din 24 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 1802/2022 din 24 noiembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 octombrie 2023.