Decizia nr. 954/2023 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Instanța de apel a interpretat si a aplicat eronat prevederile art. 7.4 (2) din Convenția nr. 1/2010, respectiv art. 8 lit. c) din Norma nr. 1/2010, în coroborare cu art. 969, 970, 977 si 982 din vechiul C. civ., atunci când a stabilit că "dacă s-ar fi dorit de către părți efectuarea unor verificări suplimentare cocontractanții ar fi prevăzut în contract în mod expres", întregul mecanism juridic în interpretarea voinței părților și a scopului Convenției a fost viciat, prin raportarea la un singur aspect de ordin formal, Anexa C9 la Convenție sau B.2 la Normă. În argumentare, s-a reliefat că obligațiile prevăzute în anexa C9 la convenție, trebuie completate și interpretate sistematic împreună cu normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul și scopul urmărit în acordarea contragaranțiilor, în coroborare cu articolele 969, 970, 977 și 982 din vechiul C. civ., după voința concordantă a părților și în respectarea obiectului convenției. Or, prin raționamentul său, instanța de apel a omis practic să dea aplicare celorlalte prevederi convenționale, invocate de către pârâtă, în interpretarea corectă și sistematică a reglementărilor aplicabile în cauză. Astfel, din analiza situațiilor financiare, s-a constatat că societatea beneficiară B. S.R.L. era în stare de dificultate la data acordării contragaranției. Or, unul dintre criteriile de eligibilitate este ca IMM-ul beneficiar să nu fie considerat "întreprindere în dificultate" la data acordării contragaranției. Susține că nu a impus reclamantei a face "verificări suplimentare", ci doar a face o analiză situațiilor financiare aferente ultimelor doua exerciții financiare încheiate, potrivit prevederilor convenționale și europene menționate. Astfel, dispozițiile din Anexa B2 trebuie interpretate sistematic și teleologic, după voința concordantă a părților, în respectarea scopului Convenției 1/2010 și al Normei 1/2010, iar nu să interpreteze după sensul strict literal al termenilor, în contradicție cu art. 969, 970, 977 și 982 din vechiul C. civ. În acest sens, pentru a pronunța o hotărâre justă și legală, dispozițiile O.U.G. nr. 23/2009, Ordinul MIMMCMA nr. 1364/23.12.2009 și Norma nr. 1/2010 trebuie interpretarea sistematic, pentru a ajunge la o înțelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părți prin Convenția nr. 1/2010 și pentru a respecta scopul contractului și a interesului politico-economic pentru care FRC a fost înființată. În consecință, instanța de apel trebuia să dea aplicare tuturor prevederilor convenționale în interpretarea lor teleologică și sistematică corectă, nu doar să se rezume la o simplă anexă din Convenție, care indică criteriile de eligibilitate ce trebuie respectate și arată exemplificativ documentele care trebuie verificate, stabilind astfel un raționament greșit al Normei și Convenției aplicabile.

Instanța de apel nu analizat dispozițiile cu privire la legislația eupropenă care definește "starea de dificultate" și care sunt aplicabile în cauză, raportat la scopul Convenției și Normei de contragarantare. Unul dintre criteriile de eligibilitate este ca IMM-ul beneficiar să nu fie considerat "întreprindere în dificultate" la data acordării contragaranției. Regulamentul (CE) NR. 1998/2006 din 15 decembrie 2006 privind aplicarea articolelor 87 și 88 din tratat ajutoarelor de minimis interzice garantarea sau contragarantarea unor întreprinderi în dificultate. Definiția întreprinderilor în dificultate este prevăzută de orientările comunitare privind ajutoarele de stat pentru salvarea și restructurarea societăților comerciale aflate în dificultate, publicate în JO C 244, 1.10.2004. În consecință, potrivit Regulamentului (CE) NR. 1998/2006 din 15 decembrie 2006 în coroborare cu Orientările comunicate în domeniul ajutorului de stat la care trimite acesta (JO C 244, 1.10.2004) și raportat la situația de fapt rezultă că beneficiarul B. se alfa în dificultate la momentul acordării contragaranției, aspect care îndreptățește pe recurentă la refuzul plății.

Intimatul-reclamant este în culpă, deoarece nu a respectat obligația de diligență și prudență și nu a făcut dovada respectării mandatului acordat de FRC, conform prevederilor Convenției de contragarantare nr. 1/2010, acordând contragaranția unui beneficiar aflat în dificultate. Obligația prevăzută de art. 1540 din vechiul C. civ. a fost preluată la art. 6.1. din Convenția 1/2010: "Garantul acordă, monitorizează și plătește garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție". În exercitarea defectuoasă a mandatului acordat, care se subsumează mandatului legal, reclamantul a ignorat datele care rezultau din situațiile financiare, acordând contragarantia unui beneficiar neeligibil. Totuși, în motivare instanța de apel a reținut că: "este judicioasă (...) concluzia primei instanțe conform căreia reclamanta FRC a acționat cu bună-credință în îndeplinirea mandatului acordat de FRC, a respectat prevederile mandatului acordat, cele ale Convenției de contragarantare." Arată că din motivare au fost omise, în mod deliberat, celelalte prevederi contractuale relevante, cum ar fi pct. 5 lit. b) din Anexa la Ordinul MIMMCMA nr. 1364/23.12.2009 privind Condițiile de acordare a contragaranțiilor de către Fondul Român de Contragarantare S.A.:, Beneficiarii contragaranțiilor sunt întreprinderile care: b) nu se află în dificultate în conformitate cu definiția stabilită de Liniile directoare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor în dificultate nr. 2004/C244/02.".

Acordarea garanției și contragaranției, plata garanției și executarea contragaranției sunt etape distincte prevăzute de Convenția nr. 1/2010, aspecte pe care instanța de apel nu le-a reținut în motivare. Consideră că prevederile art. 3.1 din Convenția nr. 1/2010 invocate de către recurent, care stabilesc caracterul irevocabil și necondiționat al contragaranției se pot interpreta corect numai dacă sunt coroborate cu celelalte prevederi contractuale relative la etapa distinctă a executării contragaranției. Cu alte cuvinte, faptul că art. 3.1 din Convenția nr. 1/2010 stabilește caracterul irevocabil și necondiționat al contragaranției nu lipsește de efecte art. 7.1- 7.8. din Convenția nr. 1/2010, care prevăd care sunt condițiile pentru admiterea sau respingerea cererii de executare. Din Convenția de contragarantare nr. 1/2010, rezultă cu claritate că părțile au fost de acord că recurenta nu va fi obligată să plătească contragaranția dacă reclamanta nu a respectat mandatul acordat acesteia. Susține că instanța de apel a avansat opinia eronată potrivit căreia, din moment ce s-a acordat garanția, în mod obligatoriu trebuie să se acorde și contragaranția. Or, nu acesta este sensul legii, din moment ce contragaranția nu se acordă pentru toate garanțiile, ci numai dacă sunt îndeplinite criteriile de eligibilitate de către IMM-ul beneficiar. Celeritatea acordării garanțiilor nu poate justifica acordarea, din fonduri publice, a unor contragaranții pentru beneficiari neeligibili. O dovadă în plus a faptului că beneficiarul se afla în dificultate o constituie și declanșarea procedurii de insolvență în cadrul dosarului nr. x/2013, însă precizează că, potrivit definiției legale a întreprinderilor în dificultate, starea de dificultate nu este condiționată de declanșarea efectivă a procedurilor de insolvență, căci o întreprindere poate fi considerată în dificultate și în cazul în care sunt întâlnite următoarele simptome: creșterea pierderilor, scăderea cifrei de afaceri, creșterea inventarului pe stocuri, supracapacitatea, flux de afaceri în declin, îndatorare crescută și scăderea sau dispariția valorii activului net. În consecință, recurentul-pârât susține că, în baza art. 6.1. din Convenția nr. 1/2010 FMGCIMM nu trebuia să acorde, ori măcar să nu plătească garanția contragarantată către finanțator, având în vedere parcursul dezastruos al beneficiarului cu privire la situația economică. Precizează că momentul acordării garanției contragarantate diferă de momentul plății acesteia către bancă și că la acest din urmă moment al plății FNGC1MM trebuia sau putea să cunoască despre starea de dificultate, întrucât și la această etapă se face o analiză a îndeplinirii criteriilor.

Instanța de apel a aplicat eronat prevederile referitoare la calculul dobânzii legale, având în vedere că potrivit art. 19 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 29/2013: "Obligațiile de plată a unor sume de bani rezultând din contractele prevăzute la art. 21 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante au regimul stabilit potrivit clauzelor contractuale și dispozițiilor legale în vigoare la data încheierii sau, după caz, modificării acestora." Altfel spus, art. 21 din Legea nr. 72/2013 prin care a fost introdus alin. (2) 1 la art. 3 din O.G. nr. 13/2011, potrivit căruia " (2) În raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale'", text de lege de care se prevalează reclamantul, deși pe parcursul derulării prezentului litigiu nu 1-a invocat, nu este aplicabil în speță. Ca atare, art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 nu este aplicabil în speță cum în mod eronat a dispus instanța de fond, ci prevederile art. 3 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 13/2011, pentru argumentele prezentate anterior. În consecință, dacă instanța va aprecia că recurentul-pârât datorează dobânda legală, solicită ca aceasta să fie calculată conform art. 3 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 13/2011 (rata dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale, diminuat cu 20%). Prin întâmpinare, intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a invocat excepția nulității recursului, arătând că se invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă în susținerea acestui motiv de casare nu se critică o aplicare greșită a normelor de drept material, ci se reiau criticile formulate în cererea de apel. În subsidiar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat. Referitor la excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că excepția este nefondată, având în vedere că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care o va respinge. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurent și temeiurile de drept invocate, constată următoarele: Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Aceste dispoziții legale vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea sau aplicarea greșită a a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept. Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt presupune încheierea între părți a Convenției de contragarantare nr. 1/14.04.2010, având ca obiect contragarantarea garanțiilor acordate de reclamant, în calitate de garant beneficiarilor care îndeplinesc condițiile schemelor de ajutor de minimis. Conform cererii de executare nr. x/19.03.2014, reclamantul a solicitat de la pârât plata contragaranției în cuantum de 1.971.289,64 RON, urmare a plății garanției de către reclamant prin Ordinul de plată nr. x/06.02.2014. Pârâtul a refuzat plata contragaranției solicitate, invocând faptul că debitoarea se afla în dificultate la data acordării contragaranției, reclamantul neîndeplinind în mod corespunzător obligațiile asumate prin convenția de contragarantare în sensul de a efectua verificări suplimentare cu privire la situația financiară a societății garantate. Criticând sub un prim aspect decizia instanței de apel, care a menținut hotărârea primei instanțe, prin care a fost atrasă răspunderea contractuală a pârâtului, s-a invocat în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșita interpretare și aplicare a prevederilor art. 7.4 alin. (2) din Convenția nr. 1/2010, respectiv art. 8 lit. c) din Norma 1/2010, coroborat cu art. 969, 970, 977 și 982 C. civ. În esență, se susține că instanța de apel trebuia să dea aplicare tuturor prevederilor convenționale în interpretarea lor teleologică și sistematică corectă, nu doar să se rezume la anexa C9 la convenție, care indică criteriile de eligibilitate ce trebuie respectate și arată exemplificativ documentele care trebuie verificate. Contrar celor afirmate în memoriul de recurs, curtea de apel a analizat prevederile Convenției nr. 1/2010 în acord cu regulile de interpretare aplicabile, raportându-se la art. 7.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2020, în aplicarea dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., convențiile legal făcute având putere de lege între părțile contractante. Prin convenția lor, încheiată pentru punerea în aplicare a Condițiilor de acordare a contragaranțiilor, respectiv prin art. 3.1 din Convenția nr. 1/2010 părțile au convenit că pot fi contragarantate garanțiile care respectă condițiile de eligibilitate prevăzute în normă, în baza căreia se solicită contragaranția și au fost aprobate de garant. Potrivit art. 7.4 alin. (2) din Convenția nr. 1/2020, se prevede că pârâtul plătește contragaranția în toate situațiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul a acordat contragaranția conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificate menționate în anexa C9 la aceasta. Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat în mod sistematic și teleologic clauzele contractuale, după voința concordantă a părților și cu respectarea scopului contractului. De asemenea, se constată că au fost aplicate corect de către instanța de apel prevederile legale incidente și cele ale convenției încheiate între părți, referitoare la aplicarea criteriilor de eligibilitate prevăzute în Norma nr. 1/2010 și Convenția nr. 1/2010, precum și a criteriilor de verificare prevăzute în anexa C9 la convenție. Examinând prevederile art. 3.1 și art. 7.4 alin. (2) din Convenția nr. 1/2010, Înalta Curte constată că reclamantul avea obligația de a acorda contragaranția, cu respectarea Normei nr. 1/2010 și a Convenției nr. 1/2010 potrivit criteriilor de verificare prevăzute în anexa nr. C9. Anexa C9 prevede criteriile de verificare la executarea contragaranției, iar verificarea criteriului potrivit căruia beneficiarul nu este întreprindere în dificultate, nu se află în procedura de executare silită sau procedura de executare silită a fost suspendată ca urmare a aprobării eșalonării la plata obligațiilor fiscale, nu se află în procedură de insolvență, închidere operațională, dizolvare, lichidare sau administrare specială, față de acesta nu există un ordin de recuperare încă neexecutat privind un ajutor ilegal și incompatibil cu piața comună, se face exclusiv în temeiul înscrisurilor menționate la pct. 4 din anexă. Întrucât părțile nu au agreat, prin contractul lor, asupra necesității verificării altor documente, nici asupra efectuării unor demersuri suplimentare, Înalta Curte înlătură afirmațiile recurentului-pârât potrivit cărora prezentarea documentelor din anexa C9 la Convenție nu este îndestulătoare. Pretinzând ca reclamantul să efectueze verificări suplimentare, recurentul-pârât încearcă să se desprindă de raportul contractual, transferând părții adverse o obligație care se plasează în afara înțelegerii asumate. Este nefondată și critica recurentei cu privire la faptul că a fost acordată contragaranția unui beneficiar aflat în stare de dificultate, devenind astfel ajutor de stat incompatibil cu piața comunitară, impunându-se stoparea și recuperarea acestuia. Una din condițiile de eligibilitate care trebuie îndeplinite în mod cumulativ de beneficiarii contragaranțiilor este menționată de textul art. 8 din Norma nr. 1/2010, lit. c) a acestui articol, impunând condiția ca beneficiarul contragaranției să nu fie considerat "întreprindere în dificultate". Potrivit dispozițiilor art. 8 lit. c) din Norma nr. 1/2010, îndeplinirea acestei condiții urma a fi apreciată prin prisma informațiilor rezultate din situațiile financiare ale beneficiarului aferente ultimelor două exerciții financiare încheiate, acestea fiind analizate potrivit criteriilor din Anexa B.2 la Norma nr. 1/2010, a informațiilor furnizate de Registrul comerțului și Buletinul procedurilor de insolvență, fiind necesară și declarația pe propria răspundere dată pe formularul din Anexa B la Norma menționată. Pe de altă parte potrivit art. 4 lit. b) din Norma nr. 1/2010, parte integrantă din Convenția de contragarantare, o întreprindere este considerată "în dificultate" în următoarele situații: (i) în cazul unei întreprinderi cu răspundere limitată, atunci când se constată pierderea a mai mult de jumătate din capitalul social al acesteia, mai mult de un sfert din acest capital fiind pierdut în ultimele 12 luni; (ii) în cazul unei întreprinderi în care cel puțin o parte din asociați răspunde nelimitat pentru creanțele acesteia, atunci când s-a pierdut mai mult de jumătate din capitalul propriu, așa cum reiese din evidențele contabile al întreprinderii, mai mult de un sfert din acest capital fiind pierdut în decursul ultimelor 12 luni; (iii) în cazul oricărei întreprinderi, indiferent de forma juridică, care întrunește condițiile prevăzute de legislația națională, pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvență; (iv) în cazul în care niciuna dintre condițiile prevăzute anterior nu este îndeplinită, o întreprindere este considerată în dificultate dacă cel puțin două dintre condițiile următoare sunt îndeplinite simultan: cifra de afaceri scade cu mai mult de 50% în anul N (ultimul exercițiu financiar încheiat) față de anul N-2 și, deopotrivă, datoriile cresc cu mai mult de 50% în anul N față de anul N-2 sau pierderile înregistrate sunt cu 50% mai mari în anul N față de anul N-2. Prin urmare, modul de redactare a textelor anterior evocate din Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și din Norma nr. 1/2010 confirmă argumentele reținute de instanța de apel în decizia recurată, în sensul că, momentul la care se verifică de către garant îndeplinirea condițiilor de eligibilitate, între care și aceea dacă beneficiarul contragaranției este o întreprindere aflată în dificultate, este, în mod logic, momentul acordării acestei contragaranții, nu un moment ulterior. Întrucât demersurile pentru verificarea condițiilor de eligibilitate privind pe beneficiar trebuiau întreprinse de reclamant la momentul acordării contragaranției, reprezentat de data de 16.05.2012 a emiterii Scrisorii nr. 88, în mod corect s-a reținut de către instanța de apel că intimatul-reclamant nu putea avea în vedere la această dată elementul viitor al declanșării procedurii insolvenței față de beneficiar, aceasta având loc la un an mai târziu față de momentul acordării contragaranției, respectiv la 14.06.2013. Astfel de împrejurări ulterioare acordării contragaranției, nu puteau fi cunoscute sau prevăzute de intimatul-reclamant în anul 2012, astfel că, în mod corect a constatat curtea de apel că acesta a respectat obligațiile asumate prin Convenția de contragarantare nr. 1/2010 privind verificarea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului contragaranției. Afirmația potrivit căreia o întreprindere poate fi considerată în dificultate și în situația scăderii "abrupte" a activelor nete nu poate reținută drept criteriu ce trebuie verificat la pct. 4 lit. b) din Norma nr. 1/2010, în care se face referire la definiția dată noțiunii de "întreprindere în dificultate" conform "prevederilor capitolului 2, secțiunea 2.1. din Comunicarea Comisiei Europene privind Liniile directoare comunitare privind ajutorul de stat pentru salvarea și restructurarea întreprinderilor în dificultate". Prin urmare, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 969, 970 și 1073 din C. civ., reținând cu justețe că motivele invocate de recurentul-pârât pentru a refuza cererea de executare a contragaranției sunt neîntemeiate, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 7.4 alin. (2) din Convenția nr. 1/2010, conform cărora "FRC plătește contragaranția în toate situațiile în care, din analiza efectuată, rezultă că GARANTUL: a) a acordat contragaranția conform mandatului primit(...)." O altă critică adusă deciziei recurate se referă la aplicarea eronată a art. 6.1 din convenție, coroborat cu art. 1540 C. civ., conform cărora reclamantul trebuia și putea să cunoască despre neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului, în îndeplinirea obligației de diligență și prudență în monitorizarea și plata contragaranției. Textul clauzei pusă în discuție de către pârât, respectiv art. 6.1 din convenție, impune ambelor părți executarea obligațiilor cu diligența unui bun proprietar. Înalta Curte notează că și pârâtului îi revenea obligația de a verifica, o dată cu primirea notificărilor emise de reclamant respectarea clauzelor contractuale, în ceea ce privește acordarea contragaranțiilor, sens în care i-ar fi putut pretinde celui din urmă clarificări, anterior confirmării contragaranțiilor notificate. Conținutul mandatului a fost stabilit de către instanța de apel pornind de la voința părților, exprimată în contractul încheiat, criteriile de verificate fiind în mod expres menționate în anexa C9, reclamantul având obligația de a verifica depunerea declarației pe propria răspundere a beneficiarului. Pentru pretinsa nesocotire a dispozițiilor art. 6.1 din convenție se reține că mecanismul contractual a fost reglementat de Convenția nr. 1/2010, care reprezintă legea părților și care stabilește că pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executarea silită se va avea în vedere declarația pe propria răspundere. În ceea ce privește critica care se referă la îndreptățirea pârâtului de a acționa cu prudență și diligență, atât la momentul acordării contragaranției cât și la momentul plății acesteia, se apreciază că și aceasta este nefondată. Art. 7.4 alin. (2) din convenție impune și pârâtului obligația de a verifica îndeplinirea cerințelor de eligibilitate anterior confirmării, iar în aceste condiții, riscul operațional nu revine doar garantului. În situația în care pârâtul aprecia că reclamantul era necesar să efectueze verificări suplimentare, trebuia să invoce aceste pretinse obligații la momentul notificării din partea reclamantului și să refuze confirmarea notificării și să nu permită continuarea acestei proceduri. Or, în litigiul de față Convenția de contragarantare a trasat reclamantului obligația de a verifica îndeplinirea criteriului de eligibilitate doar prin raportare la documentele indicate în anexa C9. Înalta Curte constată că legislația ajutorului de stat nu este incidentă în speță, având în vedere că scopul înființării Fondului Român de Contragarantare S.A a fost acela de preluare de către acesta a unei părți din riscul asumat de către Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. și nicidecum de acordare a unor ajutoare de minimis în baza legislației ajutoarelor de stat. Or, intimatul-reclamant nu și-a asumat în cuprinsul Convenției nr. 1/2020 faptul că va acorda garanția contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, ci și-a asumat doar mandatul prevăzut în Anexa C9 din Convenția nr. 1/2010. Susținerea recurentului conform căreia instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul și scopul urmărit în acordarea contragaranțiilor nu reprezintă o critică de nelegalitate a deciziei recurate, fiind lipsită de relevanță prin raportare la considerentele reținute de instanța de apel. Înalta Curte subliniază că, invocând clauza privind suportarea doar a riscului de credit al I.M.M.-ului beneficiar, recurenta se detașează de raportul contractual, opunând obligații care excedează înțelegerea asumată, în condițiile în care partea adversă a făcut dovada respectării mandatului acordat, iar din documentele supuse verificării nu rezulta că beneficiarul nu era eligibil pentru acordarea contragaranției, după cum rezultă din statuările instanței de apel. Ultima critică adusă deciziei recurate se referă la modul de soluționare a capătului de cerere accesoriu privind acordarea dobânzii legale penalizatoare. Se susține că instanța de apel a stabilit în mod eronat rata dobânzii potrivit art. 3 alin. (2) 1 din O.G. nr. 13/2011, întrucât în speță aceste dispoziții au fost introduse prin Legea nr. 72/2013, obligațiile de plată deduse judecății în prezenta cauză fiind anterioare intrării în vigoare a acestei legi. Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate cu profesioniști și între aceștia și autorități contractante prin care a fost completată O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală, a intrat în vigoare în aprilie 2013. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte apreciază că în mod corect pârâtul a fost obligat la plata dobânzii legale penalizatoare calculate în temeiul prevederilor art. 1535 alin. (1) și 1532 alin. (2) lit. d) C. civ., coroborat cu O.G. nr. 13/2011, aceasta nefăcând nicio referire cu privire la prevederile legale mai sus invocate de recurent. De asemenea, dobânda legală penalizatoare nu se calculează în condițiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, așa cum pretinde recurentul ("În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%."), întrucât partea exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 (act normativ în temeiul căruia pârâtul a fost constituit). Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1276A/2022 din 23 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.