ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 454/2023

Ședința publică din data de 1 martie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 8 noiembrie 2018 sub nr. de dosar x/2018, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 304.507,36 RON, reprezentând soldul contragaranției acordate Fondului pentru garanția asumată în favoarea finanțatorului A. S.A., în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/27.06.2011 și a confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x_CTG/07.07.2011, beneficiar fiind B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 07.08.2016 până la data plății efective a acestei sume, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 27 mai 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a Tribunalului.

Prin sentința civilă nr. 3828 din 20 decembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., precum și cererea de reclamantului privind plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 250A din 11 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul principal formulat de apelantul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, împotriva sentinței civile nr. 3828 din 20 decembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018; a fost schimbată sentința civilă apelată în sensul că: a fost admisă cererea de chemare în judecată, formulată de reclamant; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 304.507,36 RON, reprezentând soldul contragaranției acordate pentru garanția asumată în favoarea finanțatorului A. S.A., în baza notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/27.06.2011 și a confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x_CTG/07.07.2011, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată de la data de 07.08.2016 și până la data plății efective a debitului principal datorat; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 8.483,87 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și suma de 4.668,16 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. A fost respins, ca nefondat, apelul incident declarat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva considerentelor aceleiași sentințe.

Împotriva acestei decizii, pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat recurs.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât invocă efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinței civile nr. 1318 din 12 martie 2019, pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 3739 din 06 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, respectiv prin decizia civilă nr. 75 din 26 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în același dosar.

În acest sens, recurentul-pârât arată că prezenta acțiune are ca obiect obligarea sa la plata contragaranției în valoare de 304.507,36 RON și a dobânzii legale, pe temeiul refuzului de plată a contragaranției acordate de FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN în data de 07.08.2016, motivat de faptul că acesta nu a respectat mandatul acordat prin convenția de contragarantare nr. 1/2010, în sensul că nu a verificat cu diligența unui profesionist îndeplinirea de către B. S.R.L. a condițiilor specifice acordării unei contragaranții și a acordat contragaranția unui beneficiar neeligibil, cu încălcarea criteriului de eligibilitate prin care se prevede ca firma beneficiară să nu se afle în executare silită.

Or, astfel cum susține recurentul-pârât, aceleași argumente pentru refuzarea plătii contragaranției au fost analizate și găsite fondate de către instanțele de judecată care au soluționat dosarul nr. x/2017, pentru o contragaranție acordată la aceeași dată de 07.07.2011, aceluiași beneficiar B. S.R.L., în baza aceluiași cadru normativ.

Ca atare, consideră că soluția din acest dosar, rămasă definitivă, se impune cu efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, cât timp în prezentul dosar este vorba de aceleași părți, același beneficiar, același criteriu de eligibilitate neîndeplinit, aceeași situație de fapt (referitoare la starea de executare silită), același mandat, același cadru normativ.

Mai precizează că decizia civilă nr. 75 din 26 ianuarie 2021 a fost pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă cu mult după ce a redactat întâmpinarea la apelul declarat de reclamant în dosarul nr. x/2018, drept consecință nu a avut cum să invoce prezenta excepție în cadrul apelului.

În susținerea recursului declarat, recurentul-pârât invocă și faptul că instanța de apel a încălcat normele de drept material reprezentate de art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 970, art. 977 și art. 982 C. civ. de la 1864, O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2010, precum și convenția de contragarantare nr. 1/2010.

În acest sens, recurentul-pârât susține că instanța de apel nu putea ignora un înscris autentic - adresa A.N.A.F. care dovedește faptul că beneficiarul era în procedură de executare silită la data acordării contragaranției și ca atare, nu se poate considera îndeplinit criteriul de eligibilitate referitor la faptul ca beneficiarul să nu se afle în "executarea silită".

Așadar, consideră că soluția Curții este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor: art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare, a art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 970, art. 977, art. 982, art. 1080, art. 1540 din vechiul C. civ., art. 1, coroborat cu pct. 5 și 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, raportate la art. 3.1. lit. a) din convenția de contragarantare nr. 1/2010 și la art. 8 lit. c) și d) din Norma nr. 1/2010.

Recurentul-pârât susține și că instanța de apel a interpretat și a aplicat eronat prevederile art. 7.4 alin. (2) din convenția nr. 1/2010, coroborat cu art. 970, art. 977 și art. 982 din C. civ. de la 1864, atunci când a stabilit că intimata nu avea obligația de a verifica alte înscrisuri decât cele menționate în Norma nr. 1/2010.

Potrivit recurentului-pârât, obligațiile prevăzute în Anexa C9 la convenție, trebuie completate și interpretate sistematic împreună cu prevederile O.U.G. nr. 23/2009, coroborate cu art. 2017, art. 1266 C. civ., după voința concordantă a părților și cu respectarea obiectului convenției.

Ca atare, recurentul-pârât susține că instanța de apel a lăsat fără efecte juridice dispozițiile indicate anterior ca fiind încălcate, respectiv art. 4.4, art. 6.1, art. 7.4 din convenție, coroborate cu art. 970, art. 977 și art. 982 din C. civ. de la 1864.

Totodată, în raport de prevederile art. 6.1, art. 12.5, art. 12.8, art. 7.4. din convenția nr. 1/2010, art. 1540 din vechiul C. civ., pct. 5 din Anexa la Ordinul M.I.M.M.C.M.A. nr. 1364/23.12.2009, recurentul-pârât arată că intimata-reclamantă avea obligația de a verifica îndeplinirea criteriilor de eligibilitate la data acordării contragaranției, precum și obligația de a face verificări suplimentare.

Recurentul-pârât consideră că, în virtutea rolului activ pe care-l are instanța în aflarea adevărului, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel nu putea ignora un înscris autentic, în favoarea unui înscris sub semnătură privată (declarația), în raport de prevederile art. 270 alin. (1) C. proc. civ.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit că intimatul a respectat propriile reglementări atunci când a decis să prelungească garanția, deși nu erau îndeplinite toate criteriile de garantare prevăzute în convenția cadru nr. 106/2009.

Recurentul-pârât invocă și prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006, art. 1, art. 2 și art. 3 din Norma nr. 1/2010, art. 107 alin. (1), art. 108 alin. (1) și (2) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Regulamentul (CE) nr. 1998/2006 din 15 decembrie 2006 privind aplicarea articolelor 87 și 88 din Tratatul ajutoarelor de minimis, Regulamentul Consiliului European nr. 1589 din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, în vigoare la data respingerii cererii de executare în cauză -22.01.2016, O.U.G. nr. 77/2014.

O ultimă critică vizează nelegala acordare a dobânzii legale, întrucât art. 3 alin. (2) indice 1 din O.G. nr. 13/2011 a fost introdus prin Legea nr. 72/2013, iar în speță, obligațiile de plată rezultând din convenția nr. 1/2010 sunt mult anterioare intrării în vigoare la 05 aprilie 2013 a Legii nr. 72/2013, chiar și în raport de data acordării contragaranției - 07.07.2011.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 19 octombrie 2022, comunicarea acestuia părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere cu privire la raport.

Intimatul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de ședință din 7 decembrie 2022, au fost respinse excepțiile netimbrării și nulității recursului, invocate de intimatul-reclamant, a fost admis în principiu recursul de face obiectul prezentei cauze, fixându-se termen la data de 1 martie 2023 în ședință publică.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurentul-pârât este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Sub un prim aspect, se impune a se arăta că, deși recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile ce vizează încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1318 din 12 martie 2019, pronunțate în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 București, secția I civilă, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 75 din 26 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., perspectivă din care urmează a fi efectuată analiza instanței de recurs.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

În analiza acestui motiv de casare, se impune a se arăta că, potrivit art. 431 C. proc. civ., "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Autoritatea de lucru judecat cunoaște, așadar, două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea ca dezlegarea dată să mai fie contrazisă. În acest din urmă caz, chestiunile deja rezolvate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior și, în cazul efectului pozitiv, instanța nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situații juridice identice ori similare. Atunci când este chemat să se pronunțe asupra unei chestiuni de drept, judecătorul nu poate să nu țină seama de rezultatul trecut în puterea de lucru judecat, căci lucrul judecat își extinde efectele asupra lucrului de judecat.

Analiza deciziei atacate relevă faptul că instanța de apel, cu privire la autoritate de lucru judecat a sentinței civile nr. 1318 din 12 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă, a constatat că prima instanță a soluționat în mod corect această apărare a pârâtului, în sensul neîndeplinirii prevederilor art. 431 C. proc. civ., întrucât cele două dosare se referă la acordarea unor contragaranții distincte pentru credite distincte, astfel că lipsește identitatea de obiect și de cauză, astfel cum a reținut tribunalul.

Înalta Curte precizează, totodată, că efectul devolutiv al apelului nu vizează, cu necesitate, toate problemele de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci numai acelea care sunt criticate în mod expres sau implicit de către apelant.

Reiese, așadar, că și în cazul apelului, funcționează principiul disponibilității, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. statuând în sensul că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care nu sunt dependente de partea din hotărâre care nu a fost atacată.

Este relevant, în acest sens, și art. 472 alin. (1) C. proc. civ., care statuează în sensul că "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe".

Înalta Curte reține că, în speță, împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță, pârâtul a declarat apel incident, prin care a învederat că acesta vizează exclusiv considerentele hotărârii prin care prima instanță a reținut că declarația pe propria răspundere este singurul document prevăzut de convenția în litigiu pentru verificarea criteriului privind executarea silită, solicitând admiterea apelului și eliminarea acestor considerente apreciate greșite.

Or, în raport de normele procedurale mai sus arătate, astfel cum în mod legal a reținut instanța de apel, pârâtul nu a învestit instanța de prim control judiciar cu o critică ce viza încălcarea puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 1318 din 12 martie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă, astfel că nu poate fi reținută critica de nelegalitate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Analizând criticile expuse de recurentul-pârât în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, deși recurentul-pârât invocă norme de drept material pretins a fi fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel, în realitate, se invocă o greșită evaluare a situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză de către instanța de apel, solicitându-se, practic, ca instanța de recurs, în urma reinterpretării probatoriului administrat, să constate temeinicia afirmațiilor pârâtului privind faptul că beneficiara B. S.R.L. nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranției, întrucât societatea se afla în executare silită.

Or, aceasta este în contradicție cu cerințele impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. și cu caracterul recursului de cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, fără a fi îndrituite la o nouă judecată pe fond a cauzei.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, in recurs neputând fi cenzurat raționamentul expus în hotărârea atacată, în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor de eligibilitate, prin reevaluarea unor documente sau a dispozițiilor contractuale care, în opinia recurentului-pârât, ar dovedi neîndeplinirea condițiilor de eligibilitate.

Totodată, art. 1540 C. civ., art. 270 alin. (1) C. proc. civ., art. 1, 2, 3 din Norma nr. 1/2010, art. 107 alin. (1), art. 108 alin. (1) și (2) din Regulamentul C.E. nr. 1998/2006, O.U.G. nr. 77/2014, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011, art. 2017, art. 1266 C. civ., Regulamentul C.E. nr. 1589/2015 sunt invocate omisso medio, motiv pentru care criticile recurentului-pârât nu pot fi analizate.

O ultimă critică invocată de recurentul-pârât în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează nelegala acordare a dobânzii legale, întrucât art. 3 alin. (2) indice 1 din O.G. nr. 13/2011 a fost introdus prin Legea nr. 72/2013, iar în speță, obligațiile de plată rezultând din convenția nr. 1/2010, ca de altfel și data acordării contragaranției, sunt anterioare intrării în vigoare la 05 aprilie 2013 a acestei legi.

Această critică nu poate fi reținută, întrucât momentul care trebuie avut în vedere pentru a se reține aplicabilitatea sau nu în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2) indice 1 din O.G. nr. 13/2011 (față de faptul că acestea au fost introduse în acest act normativ prin Legea nr. 72/2013) este reprezentant de data 07.08.2016, stabilită de către instanța de apel ca dată de la care curge dobânda legală penalizatoare, care se situează în timp după intrarea în vigoare a acestor prevederi legale.

În consecință, pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 250A din 11 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 250A din 11 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 martie 2023.