ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 240/2024

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 240/2024 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2024)

Ședința publică din data de 7 februarie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la data de 9 septembrie 2021 sub nr. x/2021, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN (F.N.G.C.I.M.M.) a chemat în judecată pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. (F.R.C.), solicitând instanței obligarea pârâtului la plata contragaranției în cuantum de 1.845.538,36 RON și a dobânzii legale aferente acesteia, calculate de la data de 19.02.2019 (data la care s-a împlinit termenul de 90 de zile în care pârâtul avea obligația să achite contragaranția) și până la achitarea efectivă a debitului, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 338 din 23 februarie 2022, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins cererea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 298 din 27 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul- reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. împotriva sentinței civile nr. 338 din 23 februarie 2022, pronunțate de Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, recurentul-reclamant a declarat recurs, susținând că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu nerespectarea prevederilor art. 1.170, art. 1.266-1.268, art. 1.270 și art. 1.272 din C. civ., art. 425 alin. (1) lit. b) și art. 22 alin. (2) și (7) din C. proc. civ., precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că, în raport de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța trebuie să arate în hotărâre, printre altele, motivele pentru care a înlăturat cererile părților. De asemenea, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul este dator a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, cerință care se transpune într-o motivare în care sunt analizate apărările ambelor părți și sunt arătate motivele pentru care apărările uneia dintre părți nu au fost primite.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, un proces echitabil presupune ca instanța să fi examinat în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu să reia concluziile unei instanțe inferioare sau să omită apărările uneia dintre părți, care i-au fost supuse spre soluționare.

Recurentul-reclamant susține că motivarea insuficientă, care nu permite uneia dintre părți să înțeleagă de ce aspectele esențiale pe care le-a invocat au fost înlăturate de instanță, face incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul-reclamant arată că în considerentele deciziei recurate este evocată o singură apărare a sa, respectiv cea referitoare la respectarea criteriului de diligență al bunului proprietar (pag. 9, paragraful al doilea), fiind ignorate toate celelalte apărări esențiale pentru justa soluționare a cauzei, pe care le-a invocat în apel.

Astfel, nu au fost arătate motivele pentru care a instanța de apel a înțeles să înlăture toate apărările sale cu privire la respectarea instrucțiunilor mandantului din adresa F.R.C. nr. x/25.06.2012, care probau că a aplicat întocmai modul de verificare a eligibilității stabilit de mandant.

De asemenea, recurentul-reclamant susține că nu au fost arătate motivele pentru care au fost înlăturate apărările sale care răsturnau prezumția relativă de insolvență a beneficiarului, respectiv: beneficiarul a obținut profit în exercițiul financiar 2012 în valoare de 154.827 RON și avea o cifră de afaceri de 19.129.671 RON; datoriile restante erau acoperite din sumele pe care beneficiarul le avea de încasat potrivit situației financiare la 31.12.2012, respectiv de activele circulante în valoare de 19.978.433 RON; datoriile restante înregistrate în situațiile financiare la 31.12.2012 pot fi generate de împrejurări diverse precum: litigii cu furnizorii, care nu sunt plătiți întrucât au prestat servicii necorespunzătoare, desfășurarea activității în condiții de credit furnizor (situație în care furnizorii sunt plătiți după încasarea creanțelor de la clienții societății) etc.; intimata a susținut că beneficiarul avea datorii restante înregistrate în bilanțul la 31.12.2012 mai mari de 45.000 RON, dar nu a dovedit că restantele subzistau la data acordării contragaranției - 04.07.2013; beneficiarul a intrat în insolvență abia la data de 24.03.2014, în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Prahova, deci la data acordării contragaranției (04.07.2013) nu era în stare de dificultate financiară.

Totodată, recurentul-reclamant susține că nu au fost arătate motivele pentru care a fost înlăturată apărarea potrivit căreia beneficiarul a fost considerat eligibil de către intimată, așa cum rezultă din nota nr. x/06.12.2013, motiv pentru care aceasta nu își poate invoca propria culpă, verificarea fiind efectuată de intimată în temeiul art. 5.4 din convenția nr. 1/2012, iar nota nr. x/06.12.2013 reprezintă confirmarea dată de mandant că beneficiarul era eligibil.

În aceeași ordine de idei, recurentul-reclamant susține că nu au fost arătate motivele pentru care a fost înlăturată apărarea sa conform căreia art. 2.1 lit. f) din Norma nr. 1/2012 se aplică în coroborare cu Anexa B.2 la Normă, care prevede în concret ce indicatori din situațiile financiare trebuie verificați pentru determinarea stării de dificultate, aceștia fiind: capitalul social, cifra de afaceri, datoriile și pierderea netă, nefiind prevăzută verificarea datoriilor restante, astfel cum susține intimata. Cu referire la insolvență, se prevede doar verificarea deschiderii procedurii de insolvență (lit. a) pct. 3 din Anexa B.2).

De asemenea, potrivit recurentului-reclamant, decizia nu arată motivele respingerii apărărilor sale conform cărora nu i se poate cere un nivel de diligență mai ridicat decât cel pe care intimatul l-a stabilit pentru propriile afaceri prin Norma nr. 2012, actul său unilateral, și nici nu poate fi considerat în culpă, intimatul confirmând contragaranția fără nicio rezervă.

Totodată, nu se indică de ce instanța a apreciat că beneficiarul era în stare de insovență și, pe cale de consecință, în stare de dificultate, întemeindu-se în mod singular pe o prezumție relativă, neînsoțită de nicio altă probă, deși prezumția a fost răsturnată așa cum a arătat anterior.

Mai mult, în concluziile orale din ședința publică din 27.02.2023, recurentul-reclamant susține că a arătat că prin adresa nr. x/18.11.2022 (depusă la dosarul cauzei în timpul ședinței), intimatul-pârât i-a adus la cunoștință faptul că dosarul nr. x/2019 (dosar în care s-a soluționat litigiul dintre F.R.C. și Curtea de Conturi) a fost soluționat definitiv.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 5483 din 16 noiembrie 2022, a dispus anularea în parte a deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014, a raportului de control nr. x/28.03.2014 și a încheierii nr. 78/08.07.2014, emise de Curtea de Conturi a României în urma controlului efectuat la nivelul intimatului-pârât, acte care au determinat refuzul F.R.C. de a plăti contragaranția pentru beneficiarul A. S.A.

În acest sens, recurentul-reclamant susține că analiza făcută de F.R.C. cu privire la cererea de executare a contragaranției și decizia de refuz s-au făcut prin raportare la interpretarea dată de Curtea de Conturi cu privire la desfășurarea activității de contragarantare din Constatarea 2, constatare care a fost anulată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

De asemenea, potrivit recurentului-reclamant, nu se arată pe baza cărui raționament juridic a fost echivalată prezumția relativă de insolvență cu starea de insolvență efectivă, la care face referire art. 2.1 lit. f) din Norma nr. 1/2012, articol conform căruia beneficiarul trebuie să îndeplinească condițiile pentru a face obiectul procedurilor de insolveță și nu să fie prezumat relativ în stare de insolvență.

Recurentul-reclamant susține că nu este menționat suportul convențional pe baza căruia i-a fost impus un nivel de diligență mai ridicat decât cel pe care intimatul l-a stabilit prin Norma nr. 1/2012 (act unilateral al F.R.C. S.A.), în condițiile în care și-a îndeplinit obligațiile cu diligența unui bun proprietar.

În concluzie, instanța a omis să se pronunțe cu privire la elementul esențial al speței, și anume când și cum anume a intervenit culpa sa în executarea mandatului potrivit convenției nr. 1/2012, și implicit, incidența răspunderii sale contractuale, de ce au fost înlăturate toate apărările sale și de ce este justificat refuzul de plată al contragaranției.

În plus, astfel cum susține recurentul-reclamant, decizia recurată include și motive străine de speța dedusă judecății, Curtea reținând că nu i-a cerut acte suplimentare beneficiarului, prin care A. S.A. să dovedească că nu era în dificultate, de exemplu dovada că beneficiarul avea la data acordării garanției disponibilități în numerar sau în bancă mai mari decât datoriile.

Recurentul-reclamant precizează că litigiul are ca părți reclamantul și intimatul F.R.C., acestea fiind părțile convenției de contragarantare nr. 1/2012, beneficiarul fiind terț în raport de reclamant, astfel că este străină de cauză motivarea conform căreia ar fi trebuit să îi ceară acte suplimentare privind numerarul deținut de acesta sau plasamentele bancare.

Or, cât timp în considerente instanța nu a analizat probele care au fost administrate, nu a stabilit în mod corect toate împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu a evocat normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță și nu a arătat motivele respingerii integrale a apărărilor sale, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală.

Cu privire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 1.170, art. 1.266-1.268, art. 1.270 și art. 1.272 din C. civ. și art. 6 C.E.D.O. la momentul stabilirii obligațiilor asumate, statuând în mod nelegal că pentru verificarea existenței stării de dificultate a beneficiarului avea obligația de a efectua o analiză a situației financiare a beneficiarului cu privire la o eventuală insolvență prezumată.

În primul rând, recurentul-reclamant susține că instanța a preluat în mod necritic toate susținerile părții adverse, iar apărările sale au fost ignorate în totalitate, fapt ce încalcă dreptul la un proces echitabil.

În al doilea rând, instanța de apel nu a aplicat normele de interpretare prevăzute de art. 1.266-1.268 C. civ., în stabilirea obligațiilor care îi revin reclamantului în temeiul mandatului, ajungând la concluzia greșită că, în temeiul mandatului și în aplicarea art. 2.1 lit. f) pct. iii) din Norma 1/2012, ar fi trebuit să verifice insolvența prezumată.

Recurentul-reclamant arată că a susținut că art. 2.1 lit. f) pct. iii) din Norma nr. 1/2012 se aplică în coroborare cu Anexa B.2 la Normă, care prevede în concret ce indicatori din situațiile financiare trebuie verificați pentru determinarea stării de dificultate pe baza situațiilor financiare.

Recurentul-reclamant enumeră acești indicatori, susținând că nu se prevede nicăieri în Normă verificarea datoriilor restante la furnizori, deoarece relevante sunt datoriile totale și pierderea netă, indicatori susmenționați.

Astfel cum susține recurentul-reclamant, verificările din Anexa B.2 sunt concordante cu instrucțiunile mandantului din adresa F.R.C. nr. x/25.06.2012 și cu constatările făcute de personalul intimatei în urma verificărilor la sediul său, consemnate în nota nr. 29900/06.l2.20l3.

Potrivit recurentului-reclamant, ceea ce se verifică este deschiderea procedurii de insolvență, adică insolvența efectivă, și nu cea prezumată.

Recurentul-reclamant arată că instanța ar fi trebuit să interpreteze sistematic prevederile Normei nr. 1/2012 în corelare cu Convenția, cu voința reală a intimatului, astfel cum rezultă din adresa nr. x/25.06.2012 și din nota nr. x/06.12.2013, ținând cont de interpretarea art. 2.l lit. f) pct. iii) din Norma dată anterior de F.R.C. Or, instanța a procedat în sens contrar, preluând necritic punctul de vedere al intimatului și ajungând la concluzii contrare convenției nr. 1/2012, încălcând astfel legea părților (art. 1.270 C. civ.).

În al treilea rând, recurentul-reclamant apreciază că instanța a aplicat greșit normele de interpretare susmenționate, stabilind în mod eronat că a face obiectul procedurilor de insolvență este același lucru cu a fi prezumat în mod relativ în stare de insolvență.

În acest sens, recurentul-reclamant susține că, pentru a face obiectul procedurii de insolvență, o societate trebuie să aibă o lipsă de fonduri bănești disponibile suficient de însemnată și persistentă pentru a nu-și putea plăti datoriile certe, lichide și exigibile. Lipsa fondurilor nu poate fi una temporară, ci prin caracterul său de continuitate să determine ca unica soluție de satisfacere a creditorilor să fie procedura colectivă de insolvență.

Pe de altă parte, neplata datoriilor certe, lichide și exigibile față de furnizori trebuie să fie cauzată de lipsa de fonduri bănești și nu de alte împrejurări care apar în activitatea comercială.

Astfel, dacă potrivit situațiilor financiare societatea are fonduri bănești disponibile pentru a-și achita datoriile exigibile, faptul că are furnizori restanți nu înseamnă că poate face obiectul procedurilor de insolvență.

Chiar legea stabilește că a avea restanțe mai mari de 90 de zile reprezintă o prezumție relativă de insolvență, în acest sens recurentul-reclamant făcând trimitere la dispozițiile art. 27 și art. 32 din Legea nr. 85/2006.

Or, astfel cum arată recurentul-reclamant, procedura insolvenței beneficiarului a fost deschisă la data 24.03.2014 (în dosarul nr. x/2013 înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova), deci ulterior datei acordării garanției (04.07.2013), fapt ce probează o dată în plus că la data acordării contragaranției beneficiatul nu era în stare de dificultate financiară.

Potrivit recurentului-reclamant, intimatul a susținut, iar instanța de apel a reținut acest punct de vedere, că beneficiarul A. S.A. era în stare de insolvență, fără însă să se probeze acest aspect, doar prin raportare la faptul că înregistra restanțe la furnizori la sfârșitul anului 2012 ce depășeau pragul de 45.000 RON și erau mai vechi de 90 de zile.

Or, contragaranția pentru beneficiarul A. S.A. a fost acordată la data de 04.07.2013, iar intimata nu a dovedit că restanțele ar fi subzistat și la data acordării contragaranției.

De asemenea, datoriile către furnizori în sumă de 7.002.502 RON, puteau fi acoperite cu ușurință din sumele pe care societatea le avea de încasat potrivit situației financiare la 31.12.2012.

Mai mult, beneficiarul A. S.A. a obținut profit în exercițiul financiar 2012 (respectiv suma de 154.827 RON) și înregistra o cifră de afaceri de 19.129.671 RON, deci nu era în deficit de fonduri bănești.

Recurentul-reclamant concluzionează în sensul că față de obligația contractuală de a verifica situațiile financiare aferente ultimelor două exerciții financiare, în mod corect a considerat că beneficiarul nu se afla în stare de dificultate, iar a dispune, așa cum susține intimatul, o analiză în condițiile exhaustive ale Legii nr. 85/2006, presupune o modificare unilaterală a condițiilor contractuale.

Recurentul-reclamant arată că, de altfel, intimatul s-a limitat să afirme că beneficiarul era în dificultate, fără a aduce nicio probă în acest sens, prezumția relativă prevăzută de Legea nr. 85/2006 fiind răsturnată de situația financiară a beneficiarului la data acordării contragaranției.

Pe cale de consecință, intimatul F.R.C. S.A. avea obligația verificării clauzelor convenției nr. 1/2012 în ceea ce privește acordarea contragaranției și să solicite recurentului clarificări cu privire la eventuale aspecte neconforme constatate sau să refuze confirmarea contragaranției dacă aprecia că beneficiarul nu este eligibil. Or, în temeiul art. 4.3 alin. (3) din convenție, F.R.C. a confirmat contragaranția aferentă beneficiarului A. S.A., decizia de confirmare a contragaranției notificate constituind o certitudine cu privire la verificarea respectării clauzelor convenției nr. 1/2012.

Mai mult, recurentul-reclamant susține că intimatul, în cadrul acțiunii desfășurate în perioada 02.12.2013-06.12.2013, în baza dispozițiilor art. 5.4 din convenția 1/2012 a fost verificată contragaranția, iar din nota nr. x/06.12.2013 a rezultat faptul că nu s-au înregistrat deficiențe pentru această contragaranție. La punctul 2.3 din notă sunt arătați beneficiarii pentru care intimata nu a putut verifica încadrarea acestora în categoria întreprinderi în dificultate, iar beneficiarul A. S.A. nu s-a aflat printre aceștia, fapt de care instanța de apel nu a ținut seama la pronunțarea deciziei recurate.

Recurentul-reclamant mai susține că, în calitate de mandatar a respectat întocmai criteriul de diligență al bunului proprietar, așa cum a fost acesta stabilit de mandatul F.R.C. S.A., în mod unilateral, prin Norma nr. 1/2012.

În concluzie, solicită instanței să constate faptul că a acționat cu bună-credință în îndeplinirea mandatului acordat de F.R.C. și că a respectat atât prevederile mandatului acordat, cât și pe cele ale convenției de contragarantare nr. 1/2012 și ale Normei nr. 1/2012 aplicabile la momentul acordării contragaranției.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Codul de procedură civilă.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, criticile invocate neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. în subsidar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurentul-reclamant a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a combătut apărările intimatului-pârât.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepția nulității, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepția, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte arată că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă, condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 Cod procedură civilă.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant a indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurentul-reclamant a invocat că hotărârea recurată nu este suficient motivată sau cuprinde și motive străine de natura cauzei.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte reține că garantarea dreptului la un proces civil echitabil include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv și consistent al argumentelor părților.

Așadar, obligația de motivare impune o apreciere atașată de natura cauzei și de circumstanțele sale, motivarea unei hotărâri fiind înțeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de părți, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Examinarea deciziei atacate conduce Înalta Curte spre concluzia că instanța de apel a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat.

Înalta Curte arată că obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată, hotărârea recurată îndeplinind aceste cerințe, astfel cum reiese din considerentele expuse .

În ceea ce privește critica recurentului-reclamant referitoare la faptul că decizia recurată cuprinde și motive străine de natura cauzei, Înalta Curte arată că se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prezentarea, de către instanța a cărei hotărâre este recurată, numai a motivelor străine de natura pricinii, situație care nu se regăsește în cauză.

Ca atare, nu poate fi reținută o încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. 22 alin. (2) și (7) C. proc. civ. sau a art. 6 C.E.D.O.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de recurs vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurentul-reclamant, în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., face ample trimiteri la situația de fapt reținută de instanță, la proba cu înscrisurile administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel în raport de convenția de contragarantare nr. 1/2012.

Totodată, argumentele ce vizează situația de fapt, îndeplinirea criteriilor de eligibilitate, faptul că beneficiarului nu se afla în stare de dificultate, sens în care recurentul-reclamant face ample trimiteri la situațiile financiare, la veniturile și la datoriile beneficiarului, la îndeplinirea mandatului acordat reprezintă exclusiv critici de netemeinicie, a căror analiză nu poate fi realizată în recurs.

De aceea, nemulțumirea recurentului-reclamant legată de hotărârea recurată, de modul în care instanța de apel a concluzionat asupra stării de fapt, de interpretarea convenției în raport de probele administrate nu deduce instanței de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu poate fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În realitate, recurentul-reclamant critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii.

Astfel, invocarea încălcării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.170, art. 1.266-1268, art. 1.270, art. 1.272 C. civ. apare ca fiind formală, câtă vreme presupune o analiză a probatoriului, fiind incompatibilă cu controlul de nelegalitate care se realizează în recurs.

De asemenea, în ceea ce privește critica de nelegalitate din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 27 și art. 32 din Legea nr. 85/2006, Înalta Curte reține că această critică a fost invocată omisso medio, nefiind invocată în apel, cale devolutivă de atac prin care instanța a examinat cauza sub toate aspectele, printr-o nouă judecată asupra fondului, statuând asupra cauzei atât în fapt, cât și în drept în limita criticilor formulate de apelanta-reclamantă.

Această critică, fiind invocată omisso medio, nefăcând obiectul susținerilor părților sau ale verificărilor realizate de instanțele de fond, atrage incidența dispozițiile 488 alin. (2) din C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție nu o poate analiza.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurentul-reclamant.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced și având în vedere că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, Înalta Curte va admite excepția nulității și va anula recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. împotriva deciziei civile nr. 298 din 27 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A.

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. împotriva deciziei civile nr. 298 din 27 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 februarie 2024.