ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2403/2023

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2023

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 30 decembrie 2021 pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 504.538,09 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material produs în executarea convenției – cadru plafon de garantare nr. 177/01.04.2012.

Prin sentința civilă nr. 570 din 23 martie 2022, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN, în contradictoriu cu pârâta A. S.A.

Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1936 A din 20 decembrie 2022, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN, împotriva sentinței civile nr. 570 din 23 martie 2022 a Tribunalului București – secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.A.; apelantul a fost obligat la plata sumei de 9.999,49 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimată.

II. Calea extraordinară de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea acestuia și casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. A mai solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru (fond, apel și recurs).

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Autorul căii extraordinare de atac apreciază că hotărârea atacată se impune a fi casată, întrucât nu respectă în integralitate limitele învestirii și nici dispozițiile art. 22 alin. (6), art. 237 alin. (2) pct. 3 și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

A arătat că au fost încălcate și aplicate greșit normele de drept material prevăzute de art. 1270, art. 1170, art. 1350, art. 1266-1267, art. 1268 alin. (3), art. 1538 alin. (1) și (4) din C. civ., precum și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor legale privind dreptul la un proces echitabil.

Recurentul-reclamant a arătat că instanța a preluat în mod necritic punctul de vedere al instanței de fond și al intimatei-pârâte, reluând argumentele primei instanțe referitoare la incidența dispozițiilor art. 1531 și art. 1538 alin. (2) din C. civ. și la faptul că s-au analizat în mod corect elementele răspunderii contractuale.

Decizia instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1538 alin. (1) și (4) din C. civ., precum și convenția părților cu privire la clauza penală consfințită la art. 12.3. alin. (3) din Convenția 177/2012.

Invocând dispozițiile art. 1538 alin. (2) și art. 1539 din C. civ., instanța de apel a reținut "(...) în acord cu apărările intimatei, că apelantul nu poate obține atât executarea în natură a obligației cât și penalitățile instituite prin clauza penală.

Sub acest aspect, Curtea nu poate reține susținerea apelantului în sensul că întoarcerea executării silite nu reprezintă o executare în natură a obligației de a nu face încălcată de intimată, ci restabilirea situației anterioare unei executări silite efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale, conform dispozițiilor art. 723 C. proc. civ..".

În conformitate cu prevederile art. 12.3 alin. (3) din Convenția nr. 177/2012, "în cazul inițierii de către Finanțator a procedurii de executare silită asupra Fondului prin înființarea nejustificată de popriri, în situațiile în care garanțiile au fost excluse din plafon în conformitate cu art. 7.8. (1) și (2), precum și în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute în capitolul 9 din Convenție și a comunicat Băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat".

Astfel cum rezultă din convenția părților [art. 12.3. alin. (3) din convenție], prejudiciul suferit de reclamant a fost stabilit de părți la data încheierii convenției și constă în valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat, respectiv suma de 504.538,09 RON.

Faptul că s-a instituit poprirea conturilor recurentului-reclamant, deși intimata-pârâtă cunoștea atât motivele ce au condus la refuzul de plată a garanției (nefiind îndeplinite condițiile de plată a garanției prevăzute de Capitolul 9 din Convenție), cât și prevederile contractuale agreate de părți prin art. 12.3. alin. (3) din Convenția nr. 177/2012, face incidentă clauza contractuală anterior menționată și obligă pârâta la plata daunelor.

Reclamantul F.N.G.C.I.M.M. a dovedit incidența art. 12.3. alin. (3) din Convenție prin depunerea hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2019, prin care s-a reținut, cu putere de lucru judecat, nelegalitatea executării silite demarate prin poprire împotriva F.N.G.C.I.M.M. Astfel, instanța de judecată a reținut că refuzul de plată a garanției este întemeiat, nefiind îndeplinite condițiile de plată prevăzute de părți prin convenție.

Raportat la dispozițiile art. 1538 alin. (1) din C. civ. (2009), clauza înscrisă în art. 12.3. alin. (3) din Convenție are caracterul unei clauze penale, caz în care sunt incidente prevederile art. 1538 alin. (4) din același cod, potrivit cărora creditorul poate cere executarea clauzei penale, fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu.

Obligația pe care intimata-pârâtă și-a asumat-o a fost aceea de a nu iniția procedura de executare silită prin înființarea de poprire, în mod nejustificat, fiind astfel o obligație de a nu face.

Instanța de apel a reținut că în conformitate cu art. 1539 din C. civ., creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligației principale, cât și plata penalității, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit.

De asemenea, Curtea de Apel București a invocat art. 1529 din C. civ. care prevede că în cazul neexecutării obligației de a nu face, creditorul poate cere instanței încuviințarea să înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligației, pe cheltuiala debitorului, în limita stabilită prin hotărâre judecătorească.

La data la care intimata-pârâtă a poprit conturile recurentului-reclamant F.N.G.C.I.M.M., obligația de a nu face fusese încălcată, deci, nu mai putea fi executată în natură. Așadar, nu se poate reține cumulul penalității cu executarea în natură.

De altfel, dată fiind natura juridică a obligației de a nu face, în doctrină s-a reținut că aceasta nu este susceptibilă a fi executată în natură, din moment ce obligația presupune abținerea debitorului de la a face ceva. În consecință, repunerea părților în situația anterioară nu poate reprezenta executarea în natură a obligației de a nu face, cum în mod nelegal a decis instanța, lipsind total de efecte juridice prevederile art. 12.3. alin. (3) din Convenție, deși acestea nu au fost anulate de vreo instanță.

În ceea ce privește dispozițiile art. 1529 din C. civ., autorul căii de atac a arătat că acestea se referă la remediile substitutive ale înlăturării și ridicării a ceea ce s-a făcut cu încălcarea obligației, astfel încât situația care exista anterior încălcării obligației să fie restaurată. Or, în speța dedusă judecății, activarea clauzei penale este rezultatul faptului că reclamantului F.N.G.C.I.M.M. i-au fost poprite conturile/indisponibilizate conturile în mod nejustificat, o perioadă de timp, cu toate consecințele de natură materială și morală ce decurg din această împrejurare, neavând obligația de a face dovada prejudiciului produs, conform art. 1538 alin. (4) din C. civ.

Întoarcerea executării silite vizează restituirea sumelor de bani poprite, iar nu executarea în natură a obligației de a nu face, astfel încât nu se pune problema unei duble acoperiri a aceluiași prejudiciu.

Așadar, restituirea sumelor plătite de către intimata-pârâtă reprezintă o consecință a întoarcerii executării silite, potrivit art. 723 alin. (1) din C. proc. civ. și, nicidecum, o reparare a prejudiciului produs ca urmare a nerespectării obligației de a nu face asumate potrivit art. 12.3. alin. (3) din Convenția părților nr. 177/2012.

Recurentul-reclamant consideră că art. 12.3. alin. (3) din Convenție nu poate fi lipsit integral de efecte juridice cât timp dispozițiile au fost anulate de o instanță judecătorească, iar intimata (care este un profesionist) și le-a asumat prin semnarea convenției.

Prin urmare, având în vedere rolul de clauză penală a art. 12.3. alin. (3) din Convenția nr. 177/2012, clauză legală și clară, instanța de apel era obligată să îi dea eficacitate și să nu o modifice prin interpretare, contrar înțelegerii exprese a părților.

Hotărârea instanței de apel încalcă dispozițiile art. 1268 alin. (3) și art. 1350 din C. civ. coroborat cu clauza penală consfințită de părți la art. 12.3. alin. (3) din Convenția nr. 177/2012.

Instanțele de fond au lipsit de efecte clauza stabilită de părți la art. 12.3. alin. (3) când au apreciat că întoarcerea executării silite dispusă în dosarul nr. x/2019 și restituirea de către Bancă a sumei poprite reprezintă o "executare în natură a obligației de a nu face asumată de către intimată" și că "motivul pentru care nu a fost aplicată clauza de la art. 12.3. alin. (3) din Convenția cadru-plafon de garantare nr. 177/2012 este incidența art. 1538 alin. (2) și a art. 1539 din C. civ..".

Sub un prim aspect, clauza penală prevăzută de art. 12.3. alin. (3) reprezintă voința comună a părților în sensul producerii de efecte, adică al stabilirii obligației Băncii de plată a daunelor-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat, așa cum părțile s-au înțeles la semnarea Convenției, motiv pentru care recurentul-reclamant consideră că instanța a făcut o aplicare eronată a dispozițiilor art. 1268 alin. (3) și art. 1350 din C. civ., clauza prevăzută de art. 12.3. alin. (3) din Convenție fiind una clară.

Sumele încasate de reclamantul F.N.G.C.I.M.M., ca urmare a întoarcerii executării silite, nu au natura juridică a unor despăgubiri pentru a se putea vorbi despre vreun cumul, ci reprezintă o plată silită, devenită nedatorată în situația în care instanța a dispus anularea executării silite, deci, supusă restituirii. Or, art. 1538 alin. (2) din C. civ. nu este incident în speță, deoarece nu este vorba despre cumulul penalității cu executarea în natură.

O altă interpretare ar conduce la încălcarea dispozițiilor legale privind executarea cu bună credință a contractului și a forței obligatorii a acestuia, precum și la modificarea Convenției, fapt ce nu poate fi permis.

În speță, instanțele devolutive au reținut că prejudiciul a cărui reparare este solicitată de către reclamant a fost deja reparat prin pronunțarea sentinței civile nr. 5186 din 30 iulie 2019 (dosar nr. x/2019) și că nu se aplică clauza prevăzută de părți la art. 12.3. alin. (3), întrucât sunt incidente dispozițiile art. 1538 alin. (2) și art. 1539 din C. civ.

Acest raționament este nelegal și contrar înțelegerii exprese a părților.

Recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN a mai arătat că în cuprinsul clauzei de la art. 12.3. alin. (3) din Convenția nr. 177/2012 nu există nicio mențiune din care să rezulte că părțile ar fi intenționat să limiteze aplicabilitatea clauzei penale doar la situația în care suma poprită nu este restituită prin întoarcerea executării silite.

Potrivit art. 1268 alin. (3) din C. civ., clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

Interpretarea instanțelor de fond conduce la o situație nelegală, în sensul că reclamantul, chiar dacă are dreptul la despăgubiri, nu le-ar putea obține, deși condițiile răspunderii civile contractuale sunt îndeplinite, ceea ce nu poate fi permis, fiind contrar voinței comune a părților, legii părților consfințite la încheierea Convenției nr. 177/2012, dar și executării cu bună credință a contractului, principii de drept consacrate de art. 1270 și art. 1170 din C. civ.

Sub un al doilea aspect, clauza stabilită de părți la art. 12.3 alin. (3) din Convenția nr. 177/2012 este legală, fiind conformă ordinii publice și bunelor moravuri, iar executarea acesteia se afla sub controlul intimatei-pârâte, care este un profesionist și o instituție financiar-bancară specializată, ce avea reprezentarea efectelor clauzei consfințite de părți.

Clauza penală prevăzută la art. 12.3 alin. (3) din Convenția nr. 177/2012 a fost stabilită de comun acord de către părți, fiind rezultatul negocierii cu intimata-pârâtă. Totodată, clauza în discuție este foarte clară sub aspectul întinderii și efectelor pe care le produce ca element de protecție juridică.

În mod evident, intimata-pârâtă și-a asumat contractual obligația de a demara procedura execuțională în anumite condiții, sub sancțiunea unor daune-interese evaluate anticipat de părți, astfel că instanța este ținută să respecte întocmai convenția părților.

Convenția este rezultatul libertății și autonomiei de voință a părților, astfel că, raportat la dispozițiile art. 1270 și art. 1170 din C. civ., o altă interpretare ar conduce la încălcarea dispozițiilor legale privind executarea cu bună credință a contractului și a forței obligatorii a acestuia, precum și la modificarea Convenției, ceea ce nu poate fi permis.

Intimata-pârâtă este un profesionist, o instituție bancară specializată, a avut reprezentarea efectelor clauzei și a consecințelor nerespectării acesteia (implicit a contravalorii daunelor) de la semnarea Convenției nr. 177/2012, cu actele adiționale ulterioare, astfel că aceasta este ținută să o execute întocmai .

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

III. Apărarea intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă A. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând anularea acestuia. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, fără a face dovada existenței și întinderii lor.

Sub un prim aspect, intimata a arătat că instanța de apel nu a încălcat dreptul reclamantului FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN la un proces echitabil. Contrar afirmațiilor generale ale recurentului, hotărârea din apel este motivată, instanța arătând în concret care sunt motivele pentru care a dispus respingerea apelului.

Intimata consideră că instanța de apel a realizat o interpretare corectă a dispozițiilor contractuale și legale. Astfel, a susținut faptul că art. 12.3. alin. (3) din Convenție nu poate conduce la o dublă dezdăunare.

Relativ la incidența automată a clauzei în discuție (cu efectul nașterii dreptului de creanță al recurentului) odată ce s-a anulat executarea silită, intimata a arătat că aceasta nu poate fi primită. A menționat că anularea executării silite a avut un petit de repunere a părților în situația anterioară (manifestare expresă de voință a recurentului), astfel că suma ce ar fi putut fi recuperată prin recurgerea la art. 12.3. alin. (3) (s.n. valoarea totală a sumelor poprite) se regăsea deja în patrimoniul F.N.G.C.I.M.M. la data formulării acțiunii. Or, una dintre condițiile acțiunii în răspundere contractuală este probarea existenței prejudiciului la momentul formulării acțiunii, anume că acesta nu a fost recuperat ori stins.

Susținerile Fondului privind nașterea automată a dreptului de despăgubire fac abstracție de cerințele clauzei, cu precădere cea a existenței unui refuz justificat, adică a absenței a însuși dreptului de a încasa garanția. Refuzul de plată al garanției comunicat de F.N.G.C.I.M.M. nu poate fi un element de referință, pentru a aprecia "caracterul nejustificat" al executării prin poprire. Actele emise de Fond sunt acte unilaterale ale părții, iar atât timp cât nu sunt trecute prin filtrul unei instanțe de judecată, nu au relevanță în prezenta cauză.

Deciziile pronunțate în dosarul nr. x/2019 nu atestă nici natura nejustificată a popririi și nici nu afirmă inexistența dreptului pârâtei de a solicita garanția, ci doar nelegalitatea executării prin poprire. Mai mult, dosarul nr. x/2019 a avut ca obiect contestație la executare, iar nu o acțiune de fond, astfel că acest cadru procesual nici nu permitea să se tranșeze existența sau inexistența dreptului de a solicita garanția.

Instanța a făcut o interpretare corectă a art. 12.3. alin. (3) din Convenție în raport de art. 1538 și art. 1539 din C. civ. (2009). În baza acestor dispoziții, părțile pot stabili clauze penale pentru neexecutarea obligațiilor sau pentru executarea lor cu întârziere.

Nu poate fi reținut argumentul invocat de către F.N.G.C.I.M.M. privind imposibilitatea executării în natură a obligației de a nu face. În opinia intimatei, executarea în natură a unei obligații de a nu face echivalează cu restituirea a ceea ce s-a executat cu încălcarea acesteia. Or, în speță, intimata-pârâtă a restituit, la data de 9 decembrie 2020, suma de 504.538,09 RON (suma poprită), precum și suma de 81.293 RON, reprezentând dobânda legală, calculată de la 8 mai 2019 și până la 9 decembrie 2020.

Interpretarea instanței de apel nu lipsește clauza de la art. 12.3. alin. (3) de efecte. Prin aplicarea regulilor principiilor de interpretare clauza nu putea primi interpretarea propusă de F.N.G.C.I.M.M.

Prin clauza în discuție părțile au pus la dispoziția Fondului un drept de a recupera prejudiciul ocazionat de executarea silită prin poprire. Acesta se adaugă posibilității de recuperare a prejudiciului potrivit regulilor din materia întoarcerii executării silite, fără însă a dubla prejudiciul care rămâne, în esență, unul singur echivalent cu suma reținută nelegal prin poprire.

Recurentul încearcă să acrediteze ideea că prima recuperare a sumei poprite este efectul întoarcerii executării silite, însă sub aspectul probării unui prejudiciu care să nu fi fost deja reparat, distincția este irelevantă.

Din moment ce recurentul-reclamant F.N.G.C.I.M.M. admite că întoarcerea executării vizează restituirea sumelor de bani poprite, iar în același timp penalitatea prevăzută de art. 12.3. alin. (3) constă în valoarea totală a sumelor poprite, este mai presus de orice dubiu că indiferent dacă s-ar reține sau nu că prin întoarcerea executării se execută în natură obligația de a nu face încălcată (argumentație justă și pe deplin motivată). Așadar, intimata apreciază că este vorba de două modalități de a recupera, în esență, același prejudiciu, exercitarea uneia urmată de recuperare, făcând imposibilă o nouă reparație, întrucât aceasta ar constitui o îmbogățire fără justă cauză a creditorului.

Pe de altă parte, redactarea clauzei de la art. 12.3. alin. (3) sancționează neexecutarea unei obligații cu specific execuțional civil și anume de a nu popri nejustificat conturile F.N.G.C.I.M.M. Or, în acest caz, așa cum corect au reținut instanțele de fond, obligația de a nu face se execută într-un singur mod și anume prin restituirea sumelor poprite în mod nejustificat.

Intimata a menționat că la niciun moment în acest dosar recurentul nu a fost apt să de a dovedi un alt prejudiciu în afara sumelor poprite și a dobânzii legale. În etapa recursului, F.N.G.C.I.M.M. nici măcar nu afirmă și, cu atât mai puțin, dovedește un prejudiciu, în afara lipsei de folosință a sumelor poprite, acoperit deja prin întoarcerea executării silite.

Referitor la dispozițiile art. 1268 alin. (3) din C. civ. și art. 1350 din același cod, a susținut faptul că acestea nu au fost încălcate. Prejudiciul a fost stins prin restituirea sumelor poprite împreună cu dobânda legală.

Art. 1268 alin. (3) din C. civ. nu putea fi încălcat de instanță, întrucât prevederea contractuală de la art. 12.3. alin. (3) este aptă să producă efecte și să stea la baza atragerii răspunderii contractuale, în măsura în care F.N.G.C.I.M.M. mai putea opune un prejudiciu încă nestins/nerecuperat la data introducerii acțiunii.

Prevederile art. 1350 din C. civ. nu pot fi încălcate, întrucât argumentația recurentului tinde la obligarea pârâtei dincolo de întinderea prejudiciului pe care l-au convenit părțile.

Recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN a depus răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea apărărilor formulate în cuprinsul întâmpinării, acestea fiind nefondate.

La termenul de dezbateri, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, pentru argumentele prezentate în cuprinsul practicalei hotărârii.

IV. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

Procedura de soluționare a recursului

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluția din 7 august 2023 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 noiembrie 2023, cu citarea părților.

V. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se reține că, deși a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant consideră că hotărârea atacată se impune a fi casată, întrucât nu respectă în integralitate limitele învestirii și nici dispozițiile art. 22 alin. (6), art. 237 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.

Această critică se încadrează, în realitate, în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., conform căruia se poate cere casarea hotărârii date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, urmând a fi analizată din această perspectivă.

Potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

Analiza acestui text de lege relevă că obiectul și limitele procesului sunt guvernate de principiul disponibilității, fiind stabilite prin cererile și apărările părților. Obiectul acțiunii reprezintă pretenția dedusă judecății, fiind configurată de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

De asemenea, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, conform art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

În aplicarea acestor texte de lege, Înalta Curte constată că reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 504.538,09 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material produs în executarea convenției – cadru plafon de garantare nr. 177/01.04.2012.

Art. 237 alin. (1) din C. proc. civ., prevede că "în etapa de cercetare a procesului se îndeplinesc, în condițiile legii, acte de procedură la cererea părților ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul".

Potrivit alin. (2) al aceluiași text legal, "în vederea realizării scopului prevăzut la alin. (1), instanța: 3. va examina fiecare pretenție și apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare și a explicațiilor părților, dacă este cazul;"

Contrar celor susținute de recurent, instanța de apel nu a încălcat principiul disponibilității, analiza acesteia limitându-se la ceea ce au solicitat părțile.

Susținerile recurentului-reclamant ce vizează nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod, însă acesta se dovedește a fi nefondat.

Instanța de apel a răspuns, printr-un considerent specific, fiecăreia dintre criticile formulate prin cererea de apel, astfel că, raportat la stadiul procesual în care a fost pronunțată, decizia recurată răspunde exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Față de conținutul art. 12.3. alin. (3) din Convenția cadru-plafon de garantare nr. 177/2012, Curtea de Apel București a constatat că această prevedere contractuală are caracterul unei clauze penale, în sensul art. 1538 alin. (1) din C. civ., aceasta fiind instituită pentru evaluarea anticipată a prejudiciului în cazul neexecutării de către intimată a obligației de a nu efectua o executare silită prin poprire nejustificată, astfel cum a susținut și apelantul prin calea de atac exercitată . Mai mult, instanța de apel a constatat că natura de clauză penală a art. 12.3. alin. (3) din contractul încheiat între părți nici nu a fost negată prin sentința civilă atacată. Însă, existența clauzei penale în contractul încheiat între părți nu este de natură a conduce la admiterea cererii de chemare în judecată în condițiile în care apelantul a obținut deja executarea în natură a obligației de a nu face (de a nu efectua o executare silită prin poprire nejustificată), de vreme ce măsura popririi a fost anulată cu ocazia soluționării contestației la executare, fiind dispusă întoarcerea executării silite și restituite sumele, aspect necontestat de către apelant, cum în mod corect a reținut prima instanță. În formularea acestei concluzii, Curtea de Apel București a avut în vedere dispozițiile art. 1538 alin. (2) și art. 1539 din C. civ.. În acord cu apărările intimatei, față de prevederile legale anterior evocate, instanța de prim control judiciar a constatat că apelantul nu poate obține atât executarea în natură a obligației, cât și penalitățile instituite prin clauza penală. Nu a fost primită susținerea apelantului în sensul că întoarcerea executării silite nu reprezintă o executare în natură a obligației de a nu face încălcată de intimată, ci restabilirea situației anterioare unei executări silite efectuate cu încălcarea dispozițiilor legale, conform dispozițiilor art. 723 din C. proc. civ.

Raționamentul poate fi greșit, dar acest aspect nu poate fi subscris noțiunii de nemotivare sau motivare insuficientă, prin opunerea de către parte a propriului silogism logico-juridic celui prezentat de către instanță.

Nici criticile privind încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, prin pretinsa preluare de către instanța de apel, în mod necritic, a punctului de vedere al primei instanțe și prin neexaminarea efectivă a apărărilor sale, nu pot fi primite.

În art. 6 al Convenției Europene sunt sintetizate unele din principiile fundamentale ale activității judiciare, cum sunt independența și imparțialitatea justiției, publicitatea dezbaterilor și dreptul la apărare sau cerința soluționării litigiilor "într-un termen rezonabil". Din susținerile formulate de recurent nu rezultă în ce mod i-a fost îngrădit accesul liber și efectiv la un tribunal imparțial sau modalitatea de afectare a dreptului de a beneficia de o apărare efectivă.

Așadar criticile legate de modul în care instanța de apel a ales să își fundamenteze soluția nu pot fi subsumate încălcării dreptului la un proces echitabil. Totodată, așa cum s-a reținut în precedentele considerente, apărările formulate în apel de către Fond au fost în mod efectiv analizate.

Înalta Curte constată însă întemeiate criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ce privește încălcarea normelor de drept material privind interpretarea convențiilor.

Clauza a cărei interpretare s-a impus este cea stipulată în art. 12.3. alin. (3) din Convenția nr. 177/2012, potrivit căreia, în cazul inițierii de către Finanțator a procedurii de executare silită asupra Fondului, prin înființarea nejustificată de popriri, în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute în capitolul 9 din Convenție și a comunicat Băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat.

Așa cum în mod corect se arată prin motivele de recurs, atunci când o clauză contractuală face obiectul unei dispute litigioase organul de jurisdicție trebuie să facă aplicarea regulilor de interpretare a convențiilor statornicite de legiuitor. În primul rând, era incidentă regula de interpretare principală, cea vizând voința concordantă a părților (metoda subiectivă sau interpretativă). De altfel, interpretarea contractului are drept rezultat stabilirea exactă a conținutului contractului, permițând o corectă determinare a însăși forței obligatorii a convenției.

Așadar, interpretarea contractului după voința reală sau internă a părților trebuia realizată de instanța de prim control judiciar prin raportare la elementele menționate, cu titlu exemplificativ, în alin. (2) al art. 1266 C. civ. - scopul clauzei contractuale, negocierile purtate, practicile statornicite între părți și comportamentul lor ulterior încheierii contractului, ce reprezintă atât factori interni, cât și externi convenției.

În ce privește scopul clauzei inserate în art. 12.3. alin. (3), interpretul acesteia nu putea ignora că este vorba de o clauză penală, în sensul art. 1538 din C. civ., respectiv o convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării unei obligații asumate de debitor. Clauza penală are atât o natură reparatorie, întrucât reprezintă o compensare a prejudiciului suferit de creditor prin neexecutarea obligației, a daunelor-interese datorate de debitor, menită să acopere paguba suferită de creditor, cât și o natură sancționatorie (sancțiunea "privată" anterior convenită de părți, pentru neexecutarea obligației asumate contractual).

Scopul clauzei penale trebuia, de asemenea, pus în legătură directă cu contextul practicii judiciare naționale în materia executărilor silite pornite de Bancă împotriva Fondului. Este de necontestat că la nivelul instanțelor naționale nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la natura de titlu executoriu a notificării de includere în plafonul de garantare acceptată de Fond prin confirmare. Acest aspect rezultă cu prisosință din decizia nr. 26 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, pronunțată în dosarul nr. x/2019. Deși recursul în interesul legii formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a fost respins, ca inadmisibil, motivul de respingere nu a constat în inexistența practicii judiciare neunitare, ci în faptul că titularul sesizării nu a identificat corect norma a cărei interpretare a generat această jurisprudență neunitară, anume art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006.

Însă, contrar susținerii intimatei, demararea executării silite, în situația în care Fondul refuză plata garanției, nu reprezintă unica soluție viabilă pentru bănci de a beneficia de forța coercitivă a statului în scopul soluționării diferendului.

Cu alte cuvinte, demararea executării silite nu este unica manifestare a accesului liber la justiție, reglementat și garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Dimpotrivă, în cazul în care Fondul refuză plata garanției, acest refuz poate fi contestat în justiție, pe calea unei acțiuni de drept comun în pretenții.

Fără a încerca să antamăm soluționarea de principiu a chestiunii de drept referitoare la caracterul de titlu executoriu a contractului de garanție personală încheiat de părți, întrucât, în prezenta cauză, există autoritate de lucru judecat în sensul inexistenței caracterului de titlul executoriu, se cuvine subliniat că, printr-o practică judiciară constantă și consolidată a instanțelor judecătorești situate la nivel superior în ierarhia sistemului judiciar, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceste acțiuni în plata garanției promovate de Bănci în contradictoriu cu Fondul, sunt soluționate pe fond. Altfel spus, la nivelul instanței supreme există o jurisprudență consolidată în sensul lipsei caracterului de titlu executoriu, din moment ce astfel de acțiuni sunt soluționate fără a fi pusă în discuție o eventuală lipsă de interes.

În consecință, interpretarea propusă de recurentă a clauzei în discuție nu conduce la situația în care soluționarea unui diferend între părți este lăsată la libera apreciere a uneia dintre acestea, iar decizia luată de Fond, de neplată a garanției comunicată Finanțatorului, indiferent dacă este justă sau nu, să rămână definitivă și irevocabilă pentru Bancă. Dimpotrivă, clauza a fost inserată în contract pentru ca Banca să nu își exercite abuziv dreptul de a demara executarea silită, pe fondul unei jurisprudențe neunitare existente doar la nivelul instanțelor inferioare, așa cum s-a mai arătat în precedentele considerente, ci să urmeze calea dreptului comun, pentru a se realiza o verificare a temeiniciei respingerii cererii de plată de către Fond.

Așadar, prin clauza contractuală a cărei interpretare o realizăm, intimata-pârâtă și-a asumat o obligație de a nu face, respectiv de a nu demara executări silite în cazul unui refuz de plată comunicat Băncii, înainte de a se verifica temeinicia acestui refuz pe calea dreptului comun. De altfel, nu orice formă de executare silită este prohibită prin Convenție, ci doar executarea silită prin poprirea conturilor, părțile recunoscând practic, prin acordul lor de voință, gravitatea prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea acestei obligații asumate de Bancă, constând în blocarea activității unei societăți financiare nebancare.

Prin sentința civilă nr. 5186/2019 din 30 iulie 2019, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București – secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, s-a admis contestația la executare formulată de contestatorul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN, în contradictoriu cu intimata A. S.A.; s-a dispus anularea încheierii de încuviințare a executării silite din 9 aprilie 2019, pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2019 și a tuturor actelor de executare efectuate în dosarul de executare nr. 289/2019 al B.; s-a admis cererea de întoarcere a executării silite și, pe cale de consecință, s-a dispus întoarcerea executării silite prin restituirea către contestatoare a sumei de 504.538,09 RON, executată silit și obligarea intimatei la plata dobânzii legale penalizatoare, aferentă acestui debit, calculată de la data de 8 mai 2019 și până la restituirea efectivă a debitului.

Prin decizia civilă nr. 4187 din 19 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București – secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, au fost respinse, ca neîntemeiate, apelul principal declarat de apelanta-intimată A. S.A. și apelul incident declarat de apelanta-contestatoare FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN, împotriva sentinței civile nr. 5186/2019 din 30 iulie 2019 a Judecătoriei Sectorului 1 București – secția a II-a civilă.

Instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al sentinței civile nr. 5186/2019 din 30 iulie 2019 a Judecătoriei Sectorului 1 București – secția a II-a civilă, în sensul reglementat de art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.. Efectul pozitiv al lucrului judecat presupune că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Atâta timp cât în cadrul contestației la executare s-a statuat că pârâta din prezenta cauză nu era îndreptățită să solicite instituirea popririi în temeiul unor înscrisuri care nu constituie titluri executorii, înseamnă că s-a tranșat în mod definitiv chestiunea litigioasă a caracterului nejustificat al popririi. Pe calea contestației la executare instanța nu putea verifica motive de fapt și de drept privitoare la fondul dreptului, în sensul art. 713 alin. (2) din C. proc. civ., câtă vreme creanța nu era constatată printr-un titlu executoriu.

Revenind la încălcarea, de către instanța de apel, a regulilor de drept material relative la interpretarea convențiilor, se cuvine a arăta că aceasta a analizat conținutul alin. (3) din art. 12.3. prin luarea sa din contextul întregului articol, ceea ce contravine normei privind interpretarea sistematică sau coordonată a contractului, instituită de art. 1267 din C. civ.. Astfel, prin alin. (1) și (2) ale acestui articol, se instituie obligația ca orice neînțelegeri dintre părți, referitoare inclusiv la executarea contractului, să fie soluționate, în principal, pe cale amiabilă prin conciliere și, în situația în care concilierea rămâne fără rezultat, litigiul să fie dedus spre judecată instanțelor judecătorești competente sau să fie soluționat prin mediere.

Doar în acest context poate fi stabilit înțelesul alin. (3), care instituie o sancțiune pentru Bancă, în situația în care aceasta procedează la demararea executării silite prin poprire, fără a urma, în prealabil, etapele de soluționare a diferendului stabilite gradual de către clauza contractuală în ansamblul său (soluționare amiabilă sau deducerea litigiului spre rezolvare fie instanțelor judecătorești, fie medierii, dacă există un acord în acest sens).

Practic, instanțele de fond, ignorând scopul inserării clauzei penale în contractul părților, înțelesul ce rezultă din ansamblul articolului destinat să reglementeze modul de soluționare a neînțelegerilor intervenite între părți, nu fac altceva decât să adauge la condiția statuată explicit de text. Astfel, sensul literal al termenilor utilizați este acela că se sancționează inițierea de către Finanțator a procedurii de executare silită prin poprire, atunci când Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției prevăzute la Capitolul 9 din Convenție și a comunicat băncii decizia sa. La sensul literal al termenilor utilizați de părți, care se presupune că exprimă voința reală a acestora, instanțele anterioare adaugă o condiție suplimentară, anume ca decizia Fondului, de a nu plăti garanția, să fie justificată. Or, temeinicia refuzului reclamantului nu putea fi contestat, în instanță, decât de către persoana al cărei drept subiectiv a fost încălcat, anume de către Bancă. Inacțiunea debitorului obligației de a nu înființa popriri nejustificate nu poate fi calificată, ca atare, de către interpretul clauzei penale, ca o cauză de impunitate.

În consecință, în mod just a arătat recurentul că instanța de apel a interpretat clauza contractuală disputată nu în sensul în care produce efecte, ci în acela în care nu ar putea produce niciunul, contrar prevederilor art. 1268 alin. (3) C. civ.

În sfârșit, Înalta Curte constată întemeiată și critica potrivit căreia, prin întoarcerea executării silite, urmare anulării formelor de executare, nu se recuperează prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea obligației asumate.

Ceea ce se restituie prin întoarcerea executării silite este plata devenită nedatorată ca urmare a anulării formelor de executare, nu daunele-interese evaluate convențional și anticipat de părți, ce fac obiectul prezentei cauze.

Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (2), art. 497 teza I din C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, va admite recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

În rejudecare, instanța de apel va avea în vedere dezlegările problemelor de drept din prezenta decizie și cererea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată în faza procesuală a recursului, în raport de soluția pe care o va pronunța și de partea care va câștiga procesul, în sensul art. 453 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. – IFN împotriva deciziei civile nr. 1936 A din 20 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a VI-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 noiembrie 2023.