ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1839/2025

Prin cererea înregistrată la data de 30 decembrie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la plata sumei de 504.538,09 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul material produs în executarea convenției - cadru plafon de garantare nr. 177 din 01.04.2012. În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 1170, art. 1270, art. 1350, art. 1523, art. 1531 și art. 1535 C. civ. Prin sentința civilă nr. 570 din 23 martie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a declarat apel. Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1936 A din 20 decembrie 2022, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant. Totodată, apelantul a fost obligat la plata sumei de 9.999,49 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimată.

Împotriva acestei decizii, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea acestuia și casarea deciziei recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. Prin decizia civilă nr. 2403 din 16.11.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de reclamant, a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 423 din 13 martie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de către reclamant, a fost schimbată în tot sentința apelată, și, în rejudecare, a fost admisă acțiunea și a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 504.538,09 RON cu titlu de daune interese. Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 8.650,38 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a sumei de 8.650,38 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii pârâta A. S.A. a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, reținerea cauzei spre rejudecare și schimbarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant. În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de reducere a clauzei penale, încălcând astfel principiul disponibilității prevăzut la art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ. și al dreptului la apărare prevăzut la art. 13 din același cod. Recurenta a arătat că prin întâmpinarea depusă la prima instanță, în principal, a contestat calificarea prevederilor art. 12.3 alin. (3) din convenție drept clauză penală și, în subsidiar, a solicitat reducerea acesteia conform art. 1541 C. civ., întrucât suma de 504.538,09 RON reprezintă o penalitate ce contravine prevederilor art. 1539 C. civ., fiind complet disproporționată în condițiile în care reclamantul a recuperat întreaga sumă poprită și penalități de întârziere. Mai mult, recurenta a susținut că, în rejudecare, în apel, a reiterat solicitarea de reducere a clauzei penale, subliniind că reclamantul a recuperat atât suma poprită, cât și dobânda legală. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a reluat considerentele instanței supreme și a admis acțiunea fără a analiza condițiile răspunderii contractuale, respectiv prejudiciul și vinovăția. În ceea ce privește condiția prejudiciului, recurenta a susținut că instanța de apel trebuia să verifice dacă acesta este cert, direct, personal și să nu fi fost reparat încă. De asemenea, s-a arătat că recurenta a invocat apărări care tindeau la reținerea absenței vinovăției prin raportare la existența unei practici neunitare privind caracterul de titlu executoriu al confirmării de includere în plafon și la faptul că instanța de executare a încuviințat executarea silită. Raportat la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia recurată sub aspectul încălcării condițiilor răspunderii civile contractuale. Sub acest aspect, recurenta a susținut că instanța a încălcat dispozițiile art. 1533 C. civ. privind previzibilitatea prejudiciului. Totodată, recurenta a mai arătat că instanța de apel nu a avut în vedere la verificarea condiției prejudiciului principiile de interpretare prevăzute de art. 1269 C. civ., potrivit cărora prevederile neclare se interpretează în favoarea celui care se obligă, respectiv stipulațiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a propus. De asemenea, s-a menționat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1350 C. civ., considerând în mod formal și automat îndeplinite condițiile răspunderii contractuale. Potrivit recurentei, singurul prejudiciu anticipat de acesta în cazul anulării executării silite prin poprire putea fi reprezentat de dobânda legală la sumele poprite și în niciun caz dublul sumei poprite. În opinia recurentei, prin clauza penală, părțile au prevăzut dreptul reclamantului de a recupera prejudiciul ocazionat de executarea silită prin poprire, fără însă a dubla prejudiciul. Or, instanța de apel nu a luat în calcul faptul că prejudiciul a fost recuperat. Cu toate că Înalta Curte a reținut că simpla întoarcere a executării silite nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ci este o plată devenită nedatorată ca urmare a anulării formelor de executare silită, nu a analizat dacă dobânda legală achitată în cuantum de 81.293 RON reprezintă recuperarea întregului prejudiciu cauzat reclamantului prin executarea silită prin poprire. Potrivit recurentei, acest aspect trebuia dezlegat de instanța de apel, iar dacă aprecia că prejudiciul nu a fost stins prin achitarea dobânzii legale, era obligația instanței de a analiza cererea de reducere a clauzei penale și de a o diminua până la contravaloarea dobânzii legale penalizatoare pentru neexecutarea obligațiilor. În aprecierea recurentei, penalitatea egală cu debitul principal este vădit excesivă în raport de prejudiciu ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. Printr-o altă critică, recurenta a subliniat că instanța de apel nu a verificat condiția privind culpa, considerând-o de plano îndeplinită. Or, recurenta a procedat la executarea silită prin poprire acționând în exercitarea drepturilor sale procesuale, în scopul valorificării unui drept de creanță rezultând din titluri executorii, drept ce a fost recunoscut prin încheierea de încuviințare a executării silite. Intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Recurenta-pârâtă A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare. Cauza a fost înregistrată la 24 iulie 2025 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub același număr, iar prin rezoluția din 30 septembrie 2025 s-a fixat termen la 4 decembrie 2025. Înalta Curte, analizând decizia atacată, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente: Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este întemeiat. Casarea hotărârii pentru motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se poate solicita atunci când au fost încălcate reguli de procedură sau principii ale procesului civil, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, potrivit art. 174 C. proc. civ. Nulitatea reprezintă principala sancțiune care se resfrânge asupra actelor de procedură ce au fost aduse la îndeplinire cu nesocotirea dispozițiilor legale. Dispozițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. constituie dreptul comun în materia actelor de procedură, textul impunând condiția ca actul de procedură întocmit cu nerespectarea cerinței legale să fi produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. Sub imperiul acestui motiv de recurs, recurenta invocă neregularități de ordin procedural decurgând din faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de reducere a cuantumului penalității prevăzute în clauza penală conținută de art. 12.3 alin. (3) din convenție, apărare formulată de către pârâtă prin întâmpinarea depusă la prima instanță și reiterată prin concluziile orale susținute la soluționarea apelului, în al doilea ciclu procesual. În acest sens, recurenta a invocat încălcarea principiului disponibilității procesului civil reglementat în art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ. și al dreptului la apărare prevăzut la art. 13 din același cod. Cercetând actele dosarului, se constată că, prin întâmpinarea depusă la prima instanță, pârâta a solicitat să se constate că prevederile de la art. 12.3 alin. (3) din convenție nu au natura juridică a unei clauze penale, iar, în subsidiar, la pct. 2.2.3 din întâmpinare a solicitat să constate că prin clauza menționată se încalcă dispozițiile art. 1539 C. civ. și, totodată, a solicitat reducerea cuantumului penalității potrivit art. 1541 C. civ. Articolul 501 alin. (1) C. proc. civ. prevede că, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, indiferent că este vorba de o casare cu reținere sau o casare cu trimitere, cum este situația pendinte. În aceste circumstanțe, Curtea de Apel trebuia să soluționeze pricina în cadrul celor stabilite în decizia de casare, în sensul că modul în care instanța de recurs a rezolvat, în speță, problemele de drept puse în discuție este obligatoriu. Prin urmare, legea dă putere hotărârii pronunțate în recurs numai cu privire la problemele de drept soluționate, nu și la cele de fapt, pentru care, prin folosirea argumentului per a contrario, rezultă că se lasă deplină putere de apreciere instanței care rejudecă fondul după casare. În rejudecarea apelului formulat de reclamant, în al doilea ciclu procesual, instanța de apel a avut în vedere dezlegările obligatorii ale deciziei de casare privind interpretarea clauzei de la art. 12.3 alin. (3) din convenție ca fiind o clauză penală și a procedat la examinarea condițiilor răspunderii civile contractuale, fără a mai analiza solicitarea formulată în subsidiar de pârâtă de reducere a cuantumului penalității prevăzute în clauza penală. Or, în caz de casare a deciziei, instanța de apel, în rejudecare, era obligată, în temeiul efectului devolutiv al apelului, să analizeze cererile și apărările formulate de părți, cu respectarea dezlegărilor obligatorii date de instanța de casare. Prin urmare, instanța supremă constată că instanța de apel, reținând că prevederile de la art. 12.3 alin. (3) din convenție au natura juridică a unei clauze penale, avea obligația de a se pronunța pe solicitarea formulată, în subsidiar, de către intimata-pârâtă privind reducerea cuantumului penalității potrivit art. 1541 C. civ. Însă, instanța supremă reține că, în absența indicării de către legiuitor a sancțiunii nulității pentru nesocotirea dispozițiilor art. 9 alin. (2), art. 13, art. 22 alin. (6) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea este una virtuală și, întrucât ipoteza analizată nu se încadrează în vreunul dintre cazurile de nulitate necondiționată de existența unei vătămări, devin incidente dispozițiile art. 175 alin. (1) C. proc. civ. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că neregularitatea produsă prin nepronunțarea asupra solicitării de diminuare a penalității nu a fost aptă să producă recurentei-pârâte o vătămare a drepturilor procesuale invocate de aceasta, întrucât nu ar fi influențat soluția din apel, în condițiile în care, din considerentele ce vor fi prezentate, rezultă că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute la art. 1541 C. civ. Este de subliniat și faptul că, potrivit dezlegărilor obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 79 din 5 decembrie 2022, în complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în speță nu se pune problema unei casări a deciziei instanței de apel, deoarece, instanța supremă cercetând cerințele prevăzute la art. 1541 C. civ. pentru reducerea penalității nu ar fi pusă în situația de a proceda la analizarea stării de fapt, prin recalificarea faptelor sau prin completarea sau readministrarea probatoriului. În conformitate cu art. 1538 C. civ., clauza penală este acea convenție accesorie prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de către debitorul său. Totodată, potrivit art. 1539 C. civ., creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligației principale, cât și plata penalității, afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în locul stabilit. În) acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligației principale, cât și a penalității, dacă nu renunță la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea obligației. Practic, prin intermediul unei asemenea stipulații, se evaluează anticipat prejudiciul suferit de creditorul unui raport obligațional, cu posibilitatea reducerii cuantumului de către instanță în situațiile prevăzute de art. 1541 C. civ., care statuează că instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când: a) obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului; b) penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. În același articol se arată că, în cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligației principale, iar orice stipulație contrară se consideră nescrisă. Orice clauză penală are drept scop prevenirea și acoperirea pagubei produse în patrimoniul creditorului în cazul neexecutării sau executării cu întârziere a obligațiilor asumate de debitor, cu alte cuvinte paguba suferită de creditor trebuie să fie urmarea directă a neîndeplinirii sau îndeplinirii cu întârziere a obligațiilor debitorului. Textul din art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. este menit să intervină în situațiile de inegalitate între părțile contractante, mai exact între prestațiile acestora. Acesta se referă la o penalitate vădit excesivă, sintagmă prin care legiuitorul a vrut să reducă limitele de apreciere la situațiile de evident dezechilibru între cuantumul clauzei penale și prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. Alineatul 2 fixează o limită pentru judecător în reducerea clauzei penale, stipulând că penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână superioară obligației principale. Sub un prim aspect, recurenta a susținut că sunt întrunite condițiile reducerii cuantumului penalității potrivit art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., întrucât obligația principală a fost executată integral din moment ce sumele au fost restituite. Potrivit dispozițiilor art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. cuantumul penalități poate fi redus dacă obligația principală a fost executată în parte, executare care a profitat creditorului, prejudiciul acestuia fiind mai mic și, prin urmare, este firesc ca răspunderea debitorului să fie diminuată proporțional cu gravitatea neexecutării. Prin decizia de casare dată în primul ciclu procesual în interpretarea clauzei penale stipulate la art. 12.3 alin. (3) din contract, instanța supremă a statuat că intimata-pârâtă și-a asumat o obligație de a nu face, respectiv de a nu demara executări silite prin poprirea conturilor reclamantului, în cazul unui refuz de plată comunicat băncii, înainte de a se verifica temeinicia acestui refuz pe calea dreptului comun. Totodată, este de menționat că în decizia de casare s-a reținut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al aspectelor dezlegate de Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 5186/2019 din 30 iulie 2019, rămasă definitivă, privind caracterul nejustificat al popririi, pe motiv că pârâta nu era îndreptățită să solicite instituirea popririi în temeiul unor înscrisuri care nu constituie titluri executorii. În aceste repere, Înalta Curte constată că obligația pârâtei de a nu iniția măsuri de executare silită prin înființarea nejustificată de popriri reprezintă o obligație indivizibilă de a nu face, care este încălcată prin însuși demersul efectuat de pârâtă de a popri conturile reclamantului. Mai mult, în condițiile în care pârâtei i-a fost comunicată decizia privind neîndeplinirea condițiilor de plată, avea posibilitatea să conteste această măsură pe calea dreptului comun și nu să procedeze la demararea procedurii de executare silită prin înființarea de popriri asupra conturilor reclamantului. Totodată, se constată că recurenta face o confuzie între obligația de a nu demara executări silite prin poprirea conturilor reclamantului, prevăzută la clauza penală de la art. 12.3 alin. (3) din contract, și obligația de a restitui sumele efectiv poprite în temeiul sentinței civile nr. 5186 din 30 iulie 2019, pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă, prin care s-a admis contestația la executare formulată de reclamant împotriva actelor de executare silită demarate de pârâtă și a fost obligată la plata sumei de 504.538,09 RON, executate silit și a dobânzii legale penalizatoare, aferente acestui debit. Ceea ce se restituie prin întoarcerea executării silite este plata devenită nedatorată ca urmare a anulării formelor de executare demarate de pârâtă, nu daunele-interese evaluate convențional și anticipat de părți, ce fac obiectul prezentei cauze, aspect reținut și în decizia de casare. Cele două obligații sunt în mod evident distincte, relevantă în analiza solicitării de reducere a cuantumului penalității potrivit art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ. fiind obligația prevăzută în clauza penală de a nu iniția măsuri de executare silită prin poprirea conturilor reclamantului în mod nejustificat, care nu a fost respectată în totalitate de către pârâtă. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite condițiile reducerii cuantumului penalității pentru cazul prevăzut la art. 1541 alin. (1) lit. a) C. civ., întrucât nu a fost îndeplinită una din condițiile cumulative, respectiv obligația principală a pârâtei nu a fost executată parțial, ci aceasta a încălcat-o în totalitate prin demersurile efectuate de a poprii în mod nejustificat conturile reclamantului. În ceea ce privește cel de-al doilea caz prevăzut la art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., se constată că instanța poate reduce cuantumul penalității când aceasta este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, însă potrivit alin. (2) al aceluiași articol penalitatea astfel redusă trebuie să rămână superioară obligației principale pentru a accentua componenta sancționatorie, de pedeapsă civilă a clauzei penale. Prin urmare, în această situație instanțele nu pot reduce clauza penală sub valoarea obligației principale, chiar dacă creditorul nu dovedește existența vreunui prejudiciu. Există două condiții care trebuie îndeplinite pentru a aplica mecanismul prevăzut de art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., respectiv penalitatea prevăzută în contract trebuie să aibă un caracter vădit excesiv și criteriul legal față de care se raportează caracterul vădit excesiv al penalității îl reprezintă prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului. Caracterul vădit excesiv vizează nu doar o penalitate excesivă, ci una atât de excesivă, în mod evident, încât judecătorul nu are nevoie de verificări suplimentare pentru a constata acest aspect. Legiuitorul se raportează în aprecierea caracterului vădit excesiv la prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, iar nu la prejudiciul efectiv suferit, dat fiind că rolul clauzei penale este tocmai de a-l exonera pe creditor de a face dovada prejudiciului și a cuantumului său. În cauză, se constată că părțile au prevăzut la încheierea contractului la art. 12.3. alin. (3) că în situația în care se va proceda la executarea în mod nejustificat de către pârâtă a conturilor reclamantului prin măsura popririi să achite cu titlu de daune-interese egale cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat. Se constată că prejudiciul suferit de reclamant a fost stabilit de părți la data încheierii convenției și constă în valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat, respectiv suma de 504.538,09 RON, sumă pe care părțile o puteau prevede la data încheierii convenției. Prin urmare, penalitatea constând în sumele poprite în mod nejustificat nu are un caracter vădit excesiv. Mai mult, penalitatea este egală cu valoarea obligației principale, respectiv cu sumele poprite de către recurentă, astfel că nu este posibilă reducerea acesteia potrivit alin. (2) al art. 1541 C. civ. În consecință, Înalta Curte constată că cererea de reducere a cuantumului penalității de la art. 12.3. alin. (3) din convenție, în temeiul dispozițiilor art. 1541 C. civ., nu este întemeiată, prezentele considerente complinind motivarea deciziei recurate, fără a se impune casarea acesteia. Așadar, nerespectarea normelor de procedură invocate de recurentă prin nepronunțarea asupra solicitării de diminuare a penalității nu sunt apte să producă recurentei o vătămare potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute la art. 1541 C. civ., motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 nefiind fondat. Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată nu este motivată, întrucât instanța de apel a reluat considerentele instanței supreme și a admis acțiunea fără a analiza condițiile răspunderii contractuale, respectiv prejudiciul și culpa. În cauză, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtei pentru nerespectarea obligației de a nu iniția măsuri de executare silită prin poprirea conturilor reclamantului în mod nejustificat, prejudiciul fiind evaluat anticipat prin clauza penală prevăzută la art. 12.3. alin. (3) din convenție. Prin decizia de casare, instanța supremă a statuat că această clauză prevăzută la art. 12.3. alin. (3) din convenție are natura juridică a unei clauze penale potrivit art. 1538 alin. (1) din C. civ. și că pârâta a procedat în mod nejustificat la poprirea conturilor reclamantului, aspect reținut cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 5186/2019 din 30 iulie 2019 a Judecătoriei Sectorului 1 București, secția a II-a civilă. Plecând de la aceste dezlegări obligatorii ale instanței supreme privind natura clauzei de la art. 12.3. alin. (3) din convenție, a faptei și a vinovăției pârâtei, instanța de apel a constatat că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile contractuale a acesteia, respectiv: existența faptei de a iniția nejustificat popriri asupra conturilor reclamantului, vinovăției pârâtei care cunoștea motivul refuzului de plată a garanției și, în pofida acestui fapt, a procedat la înființarea popririi și existența prejudiciului, care este evaluat anticipat prin art. 12.3 alin. (3) din convenție și este rezultatul direct al faptei ilicite, constând în indisponibilizarea sumelor de bani aparținând reclamantului. În consecință, reținând că decizia recurată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, reflectată în dispozitivul hotărârii, că argumentația instanței este cursivă și în concordanță cu dezlegările obligatorii ale instanței de casare, Înalta Curte constată că au fost respectate exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod, nu este fondat. Criticile recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 1350 C. civ. privind răspunderea contractuală, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate. Recurenta a susținut că instanța de apel, în mod formal și automat, a considerat îndeplinite condițiile răspunderii contractuale a pârâtei din moment ce a fost reținută existența faptei. Cercetând considerentele deciziei recurate, se constată că instanța de apel a reținut dezlegările obligatorii ale instanței de casare privind interpretarea clauzei de la art. 12.3. alin. (3) din convenție ca fiind o clauză penală și încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al considerentelor sentinței civile nr. 5186 din 30 iulie 2019, pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București, secția a II-a civilă, prin care s-a tranșat în mod definitiv chestiunea litigioasă a caracterului nejustificat al măsurii de poprire a conturilor reclamantului. Așadar, se constată că instanța de apel, în mod corect, a reținut existența faptei ilicite a pârâtei care a inițiat în mod nejustificat poprirea asupra contului reclamantului și a culpei acesteia care a demarat actele de executare silită în condițiile în care i-a fost notificat refuzul justificat privind plata garanției și nu a procedat la contestarea acestuia pe calea acțiunii de drept comun. În ceea ce privește prejudiciul cauzat prin fapta pârâtei, care a inițiat în mod nejustificat popriri asupra contului reclamantului, instanța de apel, în mod just, a reținut că acesta este evaluat anticipat prin clauza penală stipulată în convenție și constă în indisponibilizarea sumelor de bani poprite prin actele de executare silită inițiate de pârâtă, contrar celor susținute de recurentă. Criticile recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 1533 C. civ., întrucât prejudiciul a fost acoperit prin dobânda legală calculată conform art. 3 alin. (2) 1 din O.G. nr. 13/2011 și achitată în cuantum de 81.293 RON, nu sunt întemeiate. Prin decizia de casare, instanța supremă a statuat faptul că prin întoarcerea executării silite, urmare anulării formelor de executare, nu se recuperează prejudiciul suferit de creditor prin neexecutarea obligației asumate la art. 12.3. alin. (3) din convenție, ceea ce se restituie prin întoarcerea executării silite este plata devenită nedatorată ca urmare a anulării formelor de executare, nu daunele-interese evaluate convențional și anticipat de părți, ce fac obiectul prezentei cauze. Așadar, dobânda în cuantum de 81.293 RON a fost calculată pentru plata devenită nedatorată ca urmare a anulării actelor de executare silită, pentru o faptă distinctă față de cea care face obiectul cauzei pendinte, respectiv de a nu iniția măsuri de poprire nejustificată a conturilor reclamantului prevăzută potrivit art. 12.3. alin. (3) din convenție. Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de apel a reținut că prejudiciul a fost evaluat anticipat de părți prin clauza penală stipulată în contract. În consecință, nefiind încălcate sau aplicate greșit dispozițiile legale invocate de recurentă, motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat. Pentru considerentele evocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 423 din 13 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.