ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1735/2021

Ședința publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 13 august 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi și Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta A., a solicitat obligarea acesteia la acoperirea prejudiciului efectiv în valoare de 299.534,78 RON, cauzat reclamantei prin fapta sa ilicită, precum și la acoperirea beneficiului nerealizat constând în dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, calculată începând cu data producerii pagubei (28.06.2011) și până la achitarea integrală a debitului. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, potrivit art. 451- art. 454 din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 876 din 3 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată; s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta A., ca neîntemeiată; s-a admis, în parte, cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată, iar reclamanta a fost obligată la plata sumei de 3.000 RON către pârâtă.

Împotriva acestei sentințe reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a formulat apel principal, prin care a solicitat admiterea acestuia, schimbarea în parte a sentinței atacate cu privire la fondul cauzei și reținerea cauzei spre judecare, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată. Totodată, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 25 octombrie 2019 pârâta A. a formulat apel incident, solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii primei instanțe în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerii cererii de chemare în judecată ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 886 din 15 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, s-a respins apelul principal formulat de apelantul-reclamant Fondul Național de Garantare A Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinței civile nr. 876/03.04.2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A., ca nefondat; s-a respins apelul incident formulat de apelanta-pârâtă A. împotriva aceleiași sentințe, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, ca nefondat.

La data de 12 noiembrie 2020 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă recursul declarat de recurentul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 886 din 15 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a pronunțat hotărârea cu încălcarea dispozițiilor cuprinse în art. 969, art. 970, art. 998-999 și art. 1082 din C. civ., art. 22 alin. (2), (4) și (7) și art. 425 din C. proc. civ., precum și cu nesocotirea prevederilor pct. 3 din Norma BNR nr. 6/1994 privind comerțul făcut de instituțiile de credit cu cambii și bilete la ordin, nearătând motivele de drept pe care se întemeiază și cuprinzând motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Astfel, recurenta a arătat că în cuprinsul deciziei civile nr. 886 din 15 iulie 2020 s-au reținut următoarele:

a) "(...) în cauza dedusă judecății (...) obligația asumată de finanțatorul A. de a preda Fondului garant biletul la ordin (...) a fost una contractuală, asumată pe temeiul Convenției cadru de garantare (...)".

b) "(...) răspunderea delictuală invocată de apelantul-reclamant este exclusă atunci când, precum în cauza de față, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile contractuale".

c) "(...) Curtea constată ca fiind temeinice și considerentele expuse de prima instanță referitoare la lipsa de relevanță juridică a posibilei semnături în fals a biletului la ordin emis de beneficiarul finanțării (...) biletul la ordin putea fi pus în executare împotriva celorlalți avaliști".

Raportat la prevederile art. 22 alin. (2), (4) și (7) din C. proc. civ., recurentul-reclamant apreciază că instanța a reținut, în mod nelegal, că:

"(...) Curtea constată temeinicia argumentelor expuse de prima instanță pe marginea tipului de răspundere ce poate interveni într-o astfel de ipoteză juridică, respectiv răspunderea contractuală (...)", întrucât răspunderea contractuală este definită ca fiind obligația debitorului de a repara pecuniar prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligațiilor născute dintr-un contract valabil încheiat.

În cazul răspunderii contractuale, condiția ce se referă la existența culpei debitorului este prezumată prin simplul fapt al neexecutării obligației sau a executării necorespunzătoare a obligației asumate prin contractul încheiat între părți.

Or, în speța de față, problema ce privea fondul cauzei era dacă intimata-pârâtă avea obligația să adopte și să aplice prin salariații săi normele de cunoaștere a clientelei impuse de Norma BNR nr. 6/1994, independent de vreo relație contractuală dintre cele două instituții.

În cuprinsul deciziei recurate se menționează doar că "în cauza dedusă judecății obligația asumată de finanțator de a preda Fondului biletul la ordin a fost una contractuală", fără ca instanța de judecată să arate motivele pentru care au fost înlăturate toate apărările formulate de reclamant cu privire la faptul că prin acțiune nu s-a solicitat atragerea răspunderii băncii pentru neîndeplinirea obligației contractuale de a preda biletul la ordin, ci pentru culpa angajaților săi care, primind un bilet la ordin fără a se asigura că persoana care îl semnează este chiar avalistul, au creat reclamantului un prejudiciu constând în imposibilitatea de a-și recupera garanția plătită.

În concret, recurentul a susținut că instanța nu s-a pronunțat cu privire la un element esențial în soluționarea cauzei, respectiv dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale urmare a faptului că A. nu a acționat cu prudență.

De asemenea, a apreciat că instanța de apel și-a fundamentat greșit soluția pe ideea nerespectării obligațiilor prevăzute de scrisoarea de garantare nr. 189/2008.

S-a arătat că atâta timp cât instanța nu a analizat, în considerentele hotărârii, probele care au fost administrate, nu a stabilit împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu a evocat normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția este nesusținută și pur formală.

În opinia recurentului-reclamant, dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la faptul că emiterea și completarea unui bilet la ordin constituie o obligație care se încadrează în zona responsabilității contractuale, constituie o aplicare greșită a normelor de drept material, astfel că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Dacă instanța de apel a reținut că biletul la ordin reprezintă un contract, răspunderea contractuală putea fi invocată numai de către părțile contractante (A., B., C., D. și E.), având în vedere principiul relativității efectelor contractului.

Fiind terț față de contract (biletul la ordin), Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN se raportează la acesta ca la un fapt juridic, astfel încât poate apela la răspunderea delictuală pentru acoperirea eventualelor prejudicii suferite.

Tot astfel, admițând că biletul la ordin ar reprezenta un contract, de la regula neadmiterii opțiunii între acțiunea în răspundere contractuală și cea în răspundere delictuală, cea mai importantă excepție admisă în practica judiciară este situația în care neexecutarea contractului reprezintă, în același timp, o infracțiune.

În speță, a fost încălcată obligația generală de prudență și diligență de a nu prejudicia pe altul, astfel că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Obligația preexistentă încălcată are, în acest caz, un caracter legal, iar nu unul convențional.

Fapta ilicită imputată pârâtei vizează grava neglijență în luarea măsurilor necesare pentru eliminarea riscurilor ce pot apărea în derularea operațiunilor cu bilete la ordin.

Prin urmare, fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu nu se circumscrie obiectului scrisorii de garantare și convenției, ci obligației generale de a nu păgubi pe altul.

Potrivit art. 998-999 din C. civ. de la 1864 cei lezați printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acțiunea în despăgubire pentru a obține repararea prejudiciului suferit.

Temeiul juridic al răspunderii intimatei-pârâte nu îl constituie prevederile scrisorii de garantare nr. 189/2008, ci obligațiile instituite de lege.

Pentru toate aceste argumente, recurentul-reclamant a solicitat, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în taxele judiciare de timbru achitate în fond, apel și recurs.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a depus la dosar răspuns la întâmpinare, solicitând să se constate că apărările formulate de intimata-pârâtă sunt neîntemeiate.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 17 iunie 2021 s-a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă A. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 886 din 15 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, stabilindu-se termen la data de 16 septembrie 2021 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, instanța de recurs nu poate analiza aspecte pe care părțile ce promovează această cale de atac înțeleg să le invoce cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greșita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecății realizate de instanța de prim control judiciar.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisurile), clauzele contractuale și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitor la motivul de nelegalitate ce poate fi invocat în calea extraordinară de atac a recursului ce impune casarea când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Din interpretarea dispozițiilor mai sus menționate rezultă că motivul de recurs reglementat la punctul 6 al art. 488 C. proc. civ., este incident în situația în care hotărârea atacată cuprinde în considerentele sale constatări distincte, contradictorii sau confuze, astfel că instanța de recurs nu poate determina în ce măsură o anumită normă juridică a fost sau nu corect aplicată.

Recurentul-reclamant a susținut faptul că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegală, întrucât instanța de apel nu a motivat de ce a înlăturat apărările reclamantului referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, reținând în mod greșit răspunderea civilă contractuală asumată pe temeiul Convenției cadru de garantare.

Criticile recurentului-reclamant sunt nefondate.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute în cauza de față, întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamantului.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a argumentat pe larg de ce este aplicabilă răspunderea contractuală, reținând că prin demersul judiciar obligația asumată de finanțatorul A. de a preda Fondului garant biletul la ordin, fără protest și avalizat în condițiile de comun agreate, a fost una contractuală, asumată pe temeiul Convenției cadru de garantare, respectiv pe scrisoarea de garantare nr. 189 din 2 iunie 2008.

Instanța de apel a evidențiat că obligația completării biletului la ordin cu diligențele cerute de normele bancare incidente în materia titlurilor de valoare se încadrează tot în zona responsabilității contractuale, iar nu delictuale, având în vedere că obligația de predare conformă derivă din Convenția cadru.

Prin urmare, susținerile referitoare la faptul că A. S.A. nu ar fi acționat cu prudență în verificarea/obținerea semnăturilor sunt subsumate unei răspunderi contractuale, în considerentele deciziei recurate regăsindu-se motivele pentru care instanța de apel a apreciat că atât timp cât cele două forme de răspundere se exclud reciproc (aceeași faptă neputând avea și natură contractuală și delictuală) nu se mai impunea obligația instanței de apel de a analiza întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

De asemenea, în considerentele deciziei recurate se regăsesc motivele pentru care instanța de apel a apreciat faptul că este lipsită de relevanță juridică o posibilă semnătură în fals a biletului la ordin emis de beneficiarul finanțării, întrucât biletul la ordin putea fi pus în executare împotriva celorlalți trei avaliști ai acestui instrument de plată, însă recurentul s-a pus singur în imposibilitatea utilizării titlului.

Se constată, așadar, că instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată de instanță, de menținere a sentinței apelate, astfel că nu se poate susține, cu temei, că este vorba de nemotivarea hotărârii sau de o motivare contradictorie, cum susține recurentul.

În concluzie, Înalta Curte reține că instanța de apel a procedat la o examinare efectivă și reală a cauzei din perspectiva criticilor formulate, astfel încât este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 969, art. 970, art. 998-999 și art. 1082 din C. civ., cu referire la faptul că aceasta a analizat răspunderea civilă contractuală, deși în cauză era incidentă răspunderea civilă delictuală.

Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat, în mod corect, prevederile convenției-cadru de garantare încheiată de părți la data de 18 mai 2005 și a dat eficiență juridică acestora în conformitate cu voința internă a părților, dat fiind faptul că, potrivit dispozițiilor art. 969 din C. civ. de la 1864, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

Recurentul a arătat că biletul la ordin emis în favoarea garantului A. S.A. de beneficiarul final al creditului acordat de către acesta din urmă, respectiv de societatea F. S.R.L. nu a putut să fie pus în executare de către recurent, întrucât unul dintre avaliștii biletului la ordin, D., nu semnase personal acel bilet la ordin.

Instanța de apel a reținut, cu justețe, că tipul de răspundere ce poate interveni într-o astfel de ipoteză juridică este răspunderea contractuală care impune obligația debitorului de a repara prejudiciul creat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor izvorâte dintr-un contract valabil încheiat.

Pentru angajarea răspunderii contractuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligații contractuale, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția celui care săvârșește fapta ilicită.

Condiția vinovăției debitorului rezultă din dispozițiile art. 1082 C. civ. din a cărui formulare se desprind două concluzii, pe de-o parte, că debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor și atunci când vinovăția sa îmbracă forma culpei, iar, pe de altă parte, că în sarcina sa operează o prezumție de culpă, acesta fiind obligat la plata despăgubirilor cât timp nu justifică existența unei cauze exoneratoare de răspundere.

Astfel, s-a reținut că prin art. 2.1 din convenția cadru, părțile au convenit să instituie colaborarea finanțatorului și a Fondului în vederea garantării de către Fond, prin emiterea de scrisori de garantare, a creditelor, scrisorilor de garanție bancară și a altor instrumente de finanțare acordate sau convenite de finanțator cu beneficiarul de finanțare, în proporția ce se va stabili prin fiecare scrisoare de garanție în parte, emisă de Fond în favoarea finanțatorului.

La art. 3.3 din convenția anterior menționată, inserat în cadrul Capitolului 3, denumit Condiții de eligibilitate privind acordarea garanției, părțile au convenit în sensul că Fondul acordă garanții pentru beneficiarii de finanțare care semnează în favoarea sa un bilet la ordin în alb la "sumă" și "scadență" fără protest, avalizat în condițiile prevăzute în hotărârea de aprobare a Fondului privind garantarea finanțării respective.

De asemenea, printre obligațiile finanțatorului A. S.A. a fost prevăzută și cea de la art. 5.1 lit. e) din Convenție, care stabilește că finanțatorul se obligă să predea Fondului, odată cu cererea de plată (documentul prin care finanțatorul solicită Fondului efectuarea plății garanției), biletul la ordin emis conform art. 3.3.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a reținut că biletul la ordin reprezintă un contract între părți, ci doar că obligația de predare a acestui titlu este o obligație contractuală, în condițiile în care era nevoie ca Banca să obțină și să transmită Fondului un bilet la ordin în alb, fără protest, avalizat în condițiile stabilite în scrisoarea de garanție, pentru ca recurentul să poată realiza plata.

Prin urmare, dacă unul dintre elementele acestui titlu nu este conform, răspunderea dintre cel care predă și cel care primește poate fi atrasă nu în baza titlului cambial, ci a Convenției dintre cei doi, în cuprinsul căreia era prevăzută obligația de obținere și de predare.

În acest context, prevederile art. 998-999 din C. civ. nu puteau fi încălcate ori interpretate greșit, întrucât ele nu guvernează raportul juridic dedus judecății, în condițiile în care prejudiciul a fost cauzat de obținerea și predarea unui bilet la ordin care nu era apt să fie pus în executare împotriva tuturor celor patru avaliști, ci doar a trei dintre aceștia, orice pretenție în legătură cu neconformitatea biletului la ordin (caracterul fals, nereal al unei semnături) putând fi speculată doar în temeiul răspunderii civile contractuale.

În ceea ce privește lipsa de relevanță juridică a posibilei semnături în fals a biletului la ordin emis de beneficiarul finanțării și avalizat apoi prin diligențele finanțatorului de către unul dintre cei trei avaliști ai acestui instrument de plată, curtea de apel a reținut că prin sentința civilă nr. 1587 din 1 aprilie 2016, pronunțată de Judecătoria Bistrița, secția civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a admis contestația la executare formulată de B., C., D. și E., în contradictoriu cu reclamantul din prezenta cauză, instanța de judecată constatând, prin hotărâre rămasă definitivă, prescrierea dreptului de a completa BO INGB3AA nr. x/21.05.2010 și, consecutiv, de a-l pune în executare, aspecte de fapt ce nu mai pot fi reevaluate în recurs.

O altă critică se referă la faptul că instanța de apel a încălcat regulile de procedură de la art. 22 alin. (2), (4) și (7) din C. proc. civ., critică care se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, se observă că motivul invocat în legătură cu încălcarea obiectului cauzei, sub aspectul temeiul juridic al răspunderii juridice al intimatei-pârâte este nefondat, fiind respectate dispozițiile art. 22 din C. proc. civ. de către instanța de apel.

Înalta Curte reține că nu constituie o încălcare a dispozițiilor legale evocate, dreptul instanței de a da denumirea corectă unei cereri de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac, în temeiul art. 152 din C. proc. civ., întrucât instanța dă denumirea legală celor pretinse de părți.

Totodată, art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. prevede că "judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă", această dispoziție extinzând, ca regulă, dreptul instanței și la calificarea aspectelor de drept substanțial, nu numai a celor de drept procesual, precum și a instituției juridice aplicabile în cauză.

Cum instanța de apel a analizat cauza în raport de limitele învestirii, Înalta Curte reține că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva susținută de recurentul-reclamant.

Susținerea potrivit căreia intimata-pârâtă avea obligația să adopte și să aplice prin salariații săi normele de cunoaștere a clientelei impuse de Norma BNR nr. 6/1994 a fost formulată omisso medio direct în recurs, motiv pentru care, nu va fi analizată.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză de recurentul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, ca nefondat.

Totodată, reținând culpa procesuală a recurentului-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, în baza dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îl va obliga pe acesta la plata sumei de 8.692,41 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 886 din 15 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN la plata sumei de 8.692,41 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2021.