ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2556/2022

Ședința publică din data de 6 decembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile H.G. nr. 1211/2001 și ale O.U.G. nr. 80/2013, art. 1170, art. 1270, art. 1521, art. 1523, art. 1531, art. 1535 și art. 1350 din C. civ. precum și dispozițiile art. 192 - art. 455 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1247 din data de 10.05.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată. De asemenea, a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 3.217,04 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1103 din 28 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul ca nefondat.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul apreciază că hotărârea recurată cuprinde considerente contradictorii, întrucât instanța de apel, după ce constată că prin hotărârea pronunțată în cadrul contestației la executare s-a reținut nelegalitatea executării silite prin poprire, concluzionează că poprirea nu a avut un caracter nejustificat în sensul prevederilor art. 12.3 din convenție.

Mai arată recurentul că, având în vedere prevederile cap. 9 din convenție, instanța de apel a constatat implicit că instituirea popririi după împlinirea termenului de prescripție ar fi o măsură justificată.

În continuare, recurentul consideră că instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al lucrului judecat privind chestiunea dezlegată prin decizia nr. 672/2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, referitor la caracterul nejustificat al popririi.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta consideră că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1170, art. 1266 alin. (2), art. 1268 alin. (3), art. 1270, art. 1350, art. 1353 și art. 1538 C. civ.

Potrivit recurentului, în apel au fost încălcate dispozițiile art. 1170 și art. 1270 C. civ., întrucât instanța nu poate să modifice contractul după propria apreciere atunci când există un acord expres al părților care reglementează drepturile și obligațiile acestora în procedura de acordare și plată a garanțiilor. Interpretarea clauzei prevăzute la art. 12.3 din convenție trebuie efectuată după voința comună a părților, în sensul în care poate produce efecte juridice și nu al lipsirii de efecte.

Mai arată recurentul că instanța a adăugat la convenția părților, cu încălcarea art. 1270 alin. (2) C. civ., atunci când a reținut că relevante pentru stabilirea caracterului nejustificat al popririi sunt motivele care au condus la desființarea acestei popriri, respectiv în ce măsură sunt identice cu cele relevate de recurent la momentul refuzului de plată a garanției.

În continuare recurentul susține că instanța de apel a ignorat voința părților și efectele juridice pe care acestea au înțeles să le dea prevederilor contractuale.

Recurentul susține că prevederile art. 1353 C. civ. nu se aplică răspunderii contractuale, ci doar răspunderii delictuale.

Prin întâmpinarea formulată la 20 septembrie 2022 intimata A. S.A. a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la 14 octombrie 2022, recurentul a solicitat înlăturarea apărărilor intimatei și admiterea recursului formulat.

Cauza a fost înregistrată la 25 august 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 12 octombrie 2022, s-a fixat termen de judecată la 6 decembrie 2022.

La termenul de judecată din 6 decembrie 2022 a fost respinsă excepția nulității recursului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Criticile recurentului privind considerentele contradictorii din cuprinsul hotărârii recurate referitoare la caracterul nejustificat al popririi, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit recurentului, decizia recurată cuprinde considerente contradictorii întrucât instanța de apel, după ce constată că prin hotărârea pronunțată în cadrul contestației la executare s-a reținut nelegalitatea executării silite prin poprire, concluzionează că poprirea nu a avut un caracter nejustificat în sensul prevederilor art. 12.3 din convenție.

În cauză se constată că instanța de apel, analizând acțiunea în răspundere contractuală, a verificat dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în clauza penală de la art. 12.3 din convenție, prin care părțile au evaluat anticipat despăgubirile.

Totodată, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 672/2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția prescripției dreptului de a cere executarea silită cu consecința anulării încheierii de încuviințare a executării silite, precum și a tuturor actelor de executare silită în dosarul de executare prin care s-a înființat poprirea conturilor recurentului de către bancă. Însă, instanța de prim control judiciar a analizat dacă în dosarul evocat s-au analizat cerințele prevăzute la art. 12.3 din convenție privind caracterul nejustificat al popririi și a constatat că instanțele nu au cercetat aceste condiții, ci s-au limitat la constatarea intervenirii prescripției dreptului creditorului de a cere executarea silită.

Prin urmare, în decizia recurată curtea de apel a reținut că din analiza dosarului având ca obiect contestația la executare nu s-a constatat temeinicia refuzului de plată a garanției și că nu a dispus de niciun element care să-i permită să concluzioneze că înființarea popririi a fost expresia unui abuz de drept procesual al băncii pentru a fi incidentă răspunderea contractuală.

Așadar, Înalta Curte constată că decizia recurată nu cuprinde considerente contradictorii privind caracterul nejustificat al popririi raportat la decizia pronunțată în contestația la executare.

În consecință, reținând că decizia instanței de apel cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, reflectată în dispozitivul hotărârii, că argumentația instanței este cursivă și că nu există elemente contradictorii în silogismul juridic al instanței, Înalta Curte constată că au fost respectate exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurent, este nefondat.

Criticile recurentului privind încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al chestiunilor dezlegate prin decizia nr. 672/2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi respinse ca nefondate.

Potrivit recurentului instanța de apel reținând că poprirea nu este nejustificată prin decizia susmenționată, pronunțată în dosarul având ca obiect contestația la executare, a încălcat efectul pozitiv al chestiunii dezlegate privind caracterul acesteia.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ. "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat se manifestă ca prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Așadar, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior.

Or, în cauză se constată că instanța de apel în mod just a reținut că aspectele dezlegate în dosarul având ca obiect contestația la executare privind anularea executării silite pentru intervenirea prescripției dreptului de a solicita executarea nu au legătură cu litigiul pendinte, în care se analizează dacă înființarea popririi este expresia unui abuz procesual din partea intimatei de natură să atragă răspunderea contractuală întemeiată pe dispozițiile art. 12.3 din convenție.

În consecință, Înalta Curte constată că nu a fost încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat privind desființarea popririi pentru intervenirea prescripției dreptului de a solicita executarea silită, constatată în contestația la executare, întrucât aceasta nu are legătură cu litigiul pendinte, nefiind în situația unei încălcări de către instanța de apel a dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor evocate, criticile privind încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Criticile recurentului privind încălcarea dispozițiilor art. 1170, art. 1266 alin. (2), art. 1268 alin. (3), art. 1270, art. 1350, art. 1353 și art. 1538 C. civ., subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Potrivit recurentului, instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 12.3 din convenție întrucât clauza nu conține nicio referire la exercitarea abuzivă a dreptului de a cere executarea silită.

În acest sens, recurentul susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1170 și 1270 C. civ. întrucât nu poate să modifice contractul după propria apreciere atunci când există un acord expres al părților care reglementează drepturile și obligațiile acestora în procedura de acordare și plată a garanțiilor. Totodată, recurentul susține că interpretarea clauzei prevăzute la art. 12.3 din convenție trebuie efectuată după voința comună a părților în acord cu prevederile art. 1266 alin. (2), art. 1268 alin. (3) C. civ.

În cauză, prin cererea introductivă reclamantul a solicitat plata daunelor interese evaluate anticipat potrivit art. 12.3 din convenția nr. 156/2011, în temeiul acțiunii în răspundere contractuală.

Potrivit art. 12.3 din convenția nr. 156/2011, în cazul inițierii de către Finanțator a procedurii de executare silită asupra Fondului prin înființarea nejustificată de popriri, în situațiile în care garanțiile au fost excluse din plafon în conformitate cu art. 7.8 alin. (1) și (2), precum și în cazurile în care Fondul a constatat neîndeplinirea condițiilor de plată a garanției în Capitolul din Convenție și a comunicat băncii decizia sa, obligă Banca la plata de daune interese egală cu valoarea totală a sumelor poprite în mod nejustificat."

În ceea ce privește interpretarea noțiunii de "poprire nejustificată", se constată că instanța de apel nu a extins noțiunea de "nejustificat" dincolo de voința părților, ci, dimpotrivă, s-a limitat la cele menționate expres de părți în clauza 12.3, reținând că poprirea este nejustificată doar atunci când garanțiile au fost excluse din plafon confirm art. 7.8 alin. (1) și (2) sau când Fondul a constatat neîndeplinirea obligației de plată și a comunicat băncii decizia.

Așadar, clauza prevăzută la art. 12.3 are ca scop sancționarea abuzului de drept procedural, instanța de apel reținând în mod just că intenția părților a fost aceea de a sancționa conduita finanțatorului care, nesocotind faptul că garanția nu este datorată, pornește totuși executarea silită, ceea ce corespunde unei exercitări excesive și nerezonabile a dreptului procedural în cauză, în afara scopului pentru care a fost recunoscut de lege.

Or, continuând raționamentul juridic, instanța de apel a arătat că pentru stabilirea caracterului nejustificat al popririi relevante sunt motivele care au condus la desființarea acestei măsuri pe calea contestației la executare și a constatat că instanțele nu au confirmat temeinicia motivului de refuz la plată a garanțiilor ci au constatat intervenirea prescripției în dreptul de a cere executarea silită.

Prin urmare raportul juridic dedus judecății în litigiul pendinte sub aspectul datorat sau nu al garanției nu a fost soluționat în mod definitiv, pentru a se putea reține incidența clauzei prevăzute la art. 12.3.

În cauză, se constată că analiza caracterului nejustificat al popririi pornește de la verificarea exercitării cu bună-credință a dreptului intimatei de a începe executarea silită împotriva recurentului.

Astfel, având în vedere că instanța de executare a constatat că această convenție de garantare nr. 156/2011 a conferit caracter executoriu notificării de includere în plafonul de garantare și confirmării, în mod just intimata a început demersurile de executare a acestora în temeiul prevederilor art. 663 și urm. C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 14 C. civ. și art. 12 alin. (1) C. proc. civ. orice persoană trebuie să își exercite drepturile cu bună-credință.

Sunt de menționat și prevederile art. 12 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora partea care își exercită dreptul în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile cauzate, art. 15 C. civ. prin care se prevede că niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei credințe precum și art. 1353 din același cod, prin care se stabilește că cel care cauzează un prejudiciu prin exercițiul drepturilor sale este obligat să-l repare atunci când a fost exercitat abuziv.

În continuare, procedând la analiza noțiunii de poprire nejustificată prevăzută la art. 12.3 din convenție, se constată că intimata nu este în sfera ilicitului contractual, întrucât prin pornirea executării silite în temeiul unor titluri executorii reprezentate de notificarea de includere în plafonul de garantare și confirmarea de garantare și-a exercitat un drept conferit prin contract.

Totodată, se reține că recurentul nu a făcut dovada că acest drept al intimatei de a porni executarea silită a fost exercitat în mod excesiv și nerezonabil pentru a răspunde de prejudiciile cauzate în conformitate cu clauza prevăzută la art. 12.3 din convenție.

Așadar, nu se poate reține că instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 12.3 potrivit voinței părților atunci când a constatat că executarea silită nu a fost pornită în mod abuziv, nefiind încălcate dispozițiile art. 1170 și art. 1270 C. civ., contrar celor susținute de recurent.

Mai susține recurentul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1353 C. civ., întrucât, pe de o parte, acestea sunt aplicabile doar răspunderii delictuale, iar, pe de altă parte, exercitarea normală a dreptului presupune pornirea executării silite și nu instituirea popririi.

Criticile nu sunt întemeiate, întrucât exercițiul unui drept poate fi analizat atât în răspunderea contractuală cât și în cea delictuală, iar dreptul de a porni executarea silită presupune toate formele de urmărire silită a bunurilor debitorului inclusiv măsura popririi.

Înalta Curte, constatând că instanța de apel nu a încălcat normele de drept material prevăzute la art. 1170, art. 1266 alin. (2), art. 1268 alin. (3), art. 1270, art. 1350, art. 1353 și art. 1538 C. civ. în analiza noțiunii de poprire nejustificată, reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Concluzionând, pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1103 din 28 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Referitor la cererea intimatei A. S.A. privind obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată"

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs conform art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată în sumă de 4.210,01 RON, reprezentând onorariu de avocat, potrivit facturii fiscale nr. x din 04.10.2022 emise de B. și ordinului de plată din 05.10.2022, emis de A..

Înalta Curte urmează să admită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 C. proc. civ., având în vedere că recursul reclamantului a fost respins, în acest fel dovedind o culpă procesuală care a produs un prejudiciu intimatei constând tocmai în cheltuielile de judecată efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1103 din 28 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant să plătească intimatei-pârâte A. S.A. suma de 4.210,01 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 decembrie 2022.