ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1016/2023

Ședința publică din data de 2 mai 2023

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2634/2020 din 16 decembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis acțiunea, fiind obligată pârâta la plata sumei de 331.975,44 RON, cu titlu de daune-interese, prevăzute la art. 12.3 din convenția cadru - plafon de garantare nr. 156/2011.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 6.924,76 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 1327/2022 din 22 septembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta A. S.A.

În motivarea recursului, s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1.539 C. civ., care interzic cumulul penalității cu executarea în natură.

Prin raportare la acest text de lege, recurenta a învederat că Fondul nu putea să obțină atât întoarcerea executării silite nelegale, cât și penalitatea egală cu obligația principală.

A opinat că, prin cererea de întoarcere a executării, Fondul a optat pentru executarea în natură a obligației, nemaiavând dreptul să solicite și plata clauzei penale.

A mai invocat recurenta încălcarea dispozițiilor art. 21 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și art. 6 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, curtea de apel a omis că executarea silită demarată împotriva Fondului nu poate fi de plano nejustificată, deoarece banca deține un titlu executoriu.

În situația în care Fondul refuză plata garanției, executarea silită reprezintă unica soluție viabilă pentru bancă în vederea rezolvării diferendului. Cu alte cuvinte, demararea executării silite este unica manifestare a accesului la justiție, reglementat și garantat de art. 21 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 C. proc. civ.

Or, arată recurenta, dacă băncii, în calitate de finanțator, aflat în posesia unui titlu executoriu, în urma refuzului nejustificat al Fondului de a efectua plata garanției, nu i se recunoaște nici posibilitatea demarării executării silite, nici posibilitatea de a se adresa instanțelor de judecată, îi este negat dreptul fundamental reprezentat de accesul liber la justiție.

Prin urmare, finanțatorul nu poate fi penalizat prin clauza prevăzută la art. 12.3 alin. (3) din convenție pentru simplul motiv că își exercită dreptul de acces la justiție.

De asemenea, recurenta a invocat încălcarea art. 1.268 alin. (3) și art. 1.353 C. civ.

În susținerea acestei teze, s-a arătat că instanța de apel a interpretat clauza din art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru într-un mod în care aceasta ar fi nulă absolut, prin raportare la prevederile art. 11 și 1.169 C. civ.

De asemenea, a învederat recurenta că, menținând soluția primei instanțe, curtea a încălcat prevederile art. 1.353 C. civ., pentru că a permis repararea unui prejudiciu rezultat din exercitarea cu bună-credință a dreptului băncii de a obține executarea silită în baza unor înscrisuri care, potrivit legii, sunt titluri executorii. A invocat, în acest sens, deciziile Curții Constituționale nr. 5/2015 și 675/2018.

În cele din urmă, recurenta a invocat încălcarea art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ.

S-a arătat că, în mod greșit, curtea de apel a validat teza primei instanțe, potrivit căreia penalitatea nu poate fi considerată excesivă, câtă vreme banca a consimțit la aceasta la momentul semnării convenției.

A susținut și că unicul prejudiciu ce putea fi prevăzut, la încheierea contractului, pentru fapta ilicită de la art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru, constă în lipsa de folosință a sumelor de bani poprite, pe perioada dintre momentul indisponibilizării acestor sume ca efect al înființării popririi și momentul restituirii lor către reclamant ori al încetării indisponibilizării, după caz.

Or, așa cum s-a arătat, acest prejudiciu a fost deja reparat de către finanțator ca urmare a hotărârii de întoarcere a executării silite.

A conchis recurenta că o penalitate de 100% din sumele poprite, cum este cea prevăzută de art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru, menită să compenseze lipsa de folosință a acestor sume pe perioada indisponibilizării lor - unicul prejudiciu ce putea fi prevăzut de părți la momentul încheierii contractului -, este vădit excesivă, impunându-se reducerea acesteia la nivelul sumelor deja plătite, ca urmare a hotărârii prin care a fost desființată executarea silită și dispusă întoarcerea executării.

La data de 7 februarie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, prin care s-a invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 24 martie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta A. S.A.

Înalta Curte, în temeiul art. 248 alin. (1), coroborat cu art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., analizând excepția nulității recursului, invocată de intimatul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., prin întâmpinare, constată că aceasta este neîntemeiată, prin cererea de recurs fiind formulate critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod, așa cum vor fi expuse mai jos.

Astfel, analizând recursul formulat de pârâta A. S.A., prin prisma criticilor de nelegalitate invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele considerente:

Recurenta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Într-o primă critică, se afirmă încălcarea dispozițiilor art. 1.539 C. civ., conform cărora este interzis cumulul penalității cu executarea în natură.

Potrivit recurentei, prin raportare la prevederile art. 1.539 C. civ., Fondul nu putea să obțină atât întoarcerea executării silite, cât și penalitatea egală cu obligația principală.

Critica este nefondată.

Examinând decizia instanței de apel, se constată că, analizând criticile apelantei privitoare la pretinsa dublă reparație a aceluiași prejudiciu, instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, în sensul că restituirea sumelor plătite prin poprire este o consecință a întoarcerii executării, potrivit art. 723 alin. (1) C. proc. civ., ca urmare a anulării executării silite înseși, neputând reprezenta, simultan, și o reparare a prejudiciului produs ca urmare a nerespectării obligației asumate la art. 12.3. alin. (3) din convenția-cadru.

A reținut instanța de apel că, deși apelanta-pârâtă se prevalează de art. 1.529 și 1.539 C. civ., afirmând că întoarcerea executării silite reprezintă o executare în natură a prestației principale, constând în obligația de a nu face, în realitate, dat fiind natura juridică a obligației de a nu face, aceasta nici nu este susceptibilă de a fi executată în natură, din moment ce presupune o abținere din partea debitorului. Dimpotrivă, a arătat instanța de apel, obligația principală, de a nu face, a fost încălcată în momentul inițierii executării silite prin înființarea nejustificată a popririi.

Înalta Curte găsește judicioase considerentele instanței de apel.

Executarea silită în natură este o consecință a principiului pacta sunt servanda, prin care creditorul obține întocmai obiectul obligației și este opusă, de principiu, compensării prin despăgubiri, acestea din urmă fiind remediul pentru creditor, atunci când nu poate primi executarea în natură.

Potrivit art. 1.527 C. civ. creditorul poate cere întodeauna executarea în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare nu este posibilă.

În speță, prin clauza asumată la art. 12.3. alin. (3) din convenția-cadru, pârâta și-a asumat, cu titlu de prestație principală, obligația de a se abține de la a înființa popriri în mod nejustificat, sub sancțiunea de a plăti daune-interese egale cu valoarea sumei obținute prin poprire.

Obligația de abținere, fiind o obligație de a nu face, este imposibil de executat în natură. În consecință, în mod greșit susține recurenta că ar fi executat în natură obligația principală.

Se reține că, într-adevăr, art. 1.539 C. civ., a cărui încălcare o pretinde recurenta, interzice cumulul executării în natură a obligației principale cu penalitatea stipulată în temeiul unei clauze penale.

Semnificația acestui text de lege este însă aceea că, în caz de neexecutare, creditorul nu poate pretinde atât executarea silită, în natură, a obligației principale, dacă este posibilă, cât și clauza penală. Or, după încălcarea ei, așa cum s-a arătat, obligația de abținere nu mai putea fi executată în natură, remediul fiind executarea prin echivalent.

Tot astfel, interzicerea cumulului presupune că patrimoniul debitorului nu poate fi micșorat atât cu prestația aferentă obligației principale, cât și cu penalitatea reprezentând clauza penală.

În cauza pendinte suma poprită nu i-a aparținut recurentei-pârâte, ci intimatului-reclamant, fiind în patrimoniul acestuia din urmă.

Nu mai puțin, întoarcerea executării este consecința anulării executării silite, un remediu pus la dispoziție de legea procesual civilă pentru ca debitorul executat silit în mod nelegal să poată fi repus în situația anterioară.

Prin urmare, restituirea sumei poprite nejustificat, prin întoarcerea executării silite, urmată de obligarea recurentei-pârâte la plata penalității instituite de art. 12.3 alin. (3) din convenție, nu conduce la încălcarea dispozițiilor art. 1.539 C. civ., teza dublei reparații a aceluiași prejudiciu urmând a fi înlăturată.

Următoarea critică a recurentei vizează încălcarea dispozițiilor constituționale și legale privind liberul acces la justiție, în argumentarea căreia se susține că, dat fiind refuzul de plată a garanției, demararea executării silite a reprezentat unica manifestare a principiului reglementat de art. 21 din Constituție, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 C. proc. civ.

Arată recurenta că, deși se află în posesia unui titlu executoriu, nu i se recunoaște nici dreptul de a demara executarea silită, nici posibilitatea de a se adresa instanței, prin urmare, îi este negat accesul la justiție.

Potrivit recurentei, banca nu poate fi penalizată prin clauza prevăzută la art. 12.3 alin. (3) din convenție, pentru simplul motiv că își exercită dreptul de a se adresa instanței de judecată.

Și aceste susțineri sunt nefondate.

Sub acest aspect, se reține că instanța de apel, în considerentele sale, a arătat că dispozițiile art. 12.3 alin. (3) din convenție nu sunt de natură a încălca dreptul pârâtei de acces la justiție, cu consecința nulității acesteia, ci obligă partea care exercită în mod nejustificat acest drept, demarând o procedură execuțională nelegală, la plata sumei de bani agreate conform clauzei penale.

Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat această instanță că dreptul de acces la justiție nu înseamnă că partea care inițiază un demers juridic, în realizarea unui drept pretins, nu ar putea fi supusă consecințelor antrenate de exercitarea dreptului în mod nejustificat, reținând totodată că pârâta nu suportă o sancțiune pentru că s-a adresat instanței, ci pentru faptul că și-a exercitat acest drept în alte circumstanțe decât cele convenite prin chiar convenția părților.

A mai arătat instanța de apel, în acest sens, că executarea silită nu a fost anulată pe considerentul că pârâta nu ar deține un titlu executoriu, ci, pe motiv că aceasta nu și-a executat obligațiile asumate prin art. 9.2 din convenție, în condițiile stipulate, deși fusese notificată anterior de către reclamant cu privire la această neexecutare.

Or, așa cum în mod judicios a reținut curtea de apel, optând să inițieze procedura de executare silită, deși cunoștea motivele refuzului de plată, prin conduita sa, pârâta s-a supus, în cunosțință de cauză, consecințelor prevăzute de clauza penală prevăzută la art. 12.3 alin. (3) din convenție.

Față de susținerile recurentei, Înalte Curte amintește că accesul liber la justiție, ca principiu fundamental al organizării sistemului judiciar, presupune facultatea oricărei persoane de a se adresa instanței de judecată și implică obligația corelativă a statului de a-i soluționa cererea, prin instanța competentă.

Contrar celor invocate de recurentă, se constată că acesteia nu i s-a negat dreptul de acces la justiție, nici prin clauza penală disputată și nici prin modul în care instanțele de fond au interpretat această clauză.

Astfel, din categoria mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv civil face parte și executarea silită. În cadrul acestei activități, eminamente procedurale, se urmărește restabilirea ordinii juridice, scopul său fiind acela al realizării dreptului recunoscut prin titlul executoriu.

În cauză, nimic nu a împiedicat-o pe pârâtă să solicite executarea silită sub forma popririi, cererea de încuviințare a executării fiind admisă, cu consecința înființării popririi asupra disponibilităților bănești ale intimatului-reclamant, în cadrul dosarului execuțional nr. x/2018 al B.E.J.A. B., fiind încasată suma poprită de 331.975,44 RON.

Prin urmare, dreptul băncii de a cere executarea silită nu a fost suprimat ori supus vreunor limitări.

Mai mult, anularea executării s-a realizat în cadrul contestației la executare formulate de către reclamant, așadar, într-o procedură judiciară contradictorie.

Împrejurarea că, în cele din urmă, executarea silită prin poprire a fost anulată, prin decizia civilă nr. 2772 din 06.08.2019 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă este lipsită de relevanță în ceea ce privește pretinsele încălcări ale dreptului de acces la instanță, întrucât nu se poate pune semnul egalității între liberul acces la justiție și modul în care este exercitat acest drept, pe de o parte, ori între accesul la justiție și soarta demersului judiciar, pe de altă parte.

Or, executarea silită însăși a fost anulată, în esență, pentru lipsa caracterului cert al creanței, motivat de faptul că banca nu și-a îndeplinit propriile obligații contractuale asumate față de reclamant, iar nu ca urmare a pretinsului efect restrictiv de drepturi al clauzei art. 12.3 alin. (3) din convenție.

În ceea ce privește caracterul nejustificat al popririi, instanța de apel, în acord cu dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a reținut și a valorificat în mod corect puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2772 din 06.08.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, care, în cadrul contestației la executare promovate de reclamant, s-a pronunțat pe acest aspect, dispunând anularea executării silite înseși și întoarcerea executării.

Potrivit unei alte critici, recurenta afirmă că, prin interpretarea dată clauzei art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.268 alin. (3) și ale art. 1.353 C. civ.

Potrivit recurentei, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1.268 alin. (3) C. civ., interpretând clauza din art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru de o manieră în care aceasta ar fi nulă absolut, prin raportare la prevederile art. 11 și 1.169 C. civ., nulitatea decurgând din limitarea accesului la justiție.

Critica este nefondată și face abstracție de interpretările oferite în cauză de instanțele de fond.

Conform dispozițiilor art. 1.268 alin. (3) C. civ., pretins încălcate de instanța anterioară "Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul".

Raportat la aceste prevederi legale, demersul judiciar al reclamantului, prin care, prevalându-se de art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru, a solicitat obligarea băncii la plata de daune-interese egale cu valoarea sumelor poprite în mod nejustificat, a fost admis în primă instanță de tribunal, soluția fiind menținută de instanța de apel.

Având în vedere și faptul că art. 12.3 alin. (3) nu a limitat accesul la justiție al pârâtei, așa cum s-a arătat mai sus, susținerea potrivit căreia interpretarea dată acestei clauze ar încalca dispozițiile art. 1.268 alin. (3) C. civ., este nefundamentată juridic, deoarece instanța de prim control judiciar, prin aceea că a menținut sentința tribunalului, a interpretat clauza în discuție, dar nu în sensul nevalabilității acesteia, așa cum în mod eronat pretinde recurenta, ci al eficacității ei. Or, dându-i eficiență, a făcut aplicarea acesteia în cauză, potrivit voinței părților, respectiv, constatând exigibilitatea clauzei penale, a confirmat hotărârea primei instanțe, prin care pârâta a fost obligată la plata penalității stabilite anticipat.

Practic, concluzia instanței de apel a fost în sensul că, din moment ce sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii contractuale a băncii, agreate de părți la art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru, constând în înființarea nejustificată a popririi, ca urmare a încălcării obligației de a nu a face și comunicarea refuzului de plată a garanției, în mod corect, reclamantul a activat clauza penală, solicitând instanței obligarea băncii la plata despăgubirilor convenite anticipat.

Nu mai puțin, recurenta afirmă că, prin interpretarea dată clauzei art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1.353 C. civ., text de lege potrivit căruia "Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv".

Nici această susținere nu poate fi primită, întrucât, în speță, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, părțile nu au condiționat activarea clauzei penale de existența unui abuz de drept sau de eventuala rea-credință a băncii, art. 12.3 din convenție vizând exclusiv ipoteza înființării nejustificate a popririi, iar această cerință este îndeplinită.

Astfel, dreptul invocat de autoarea căii de atac, de a iniția procedura de executare silită împotriva reclamantului, a fost exercitat nejustificat, concluzie impusă de decizia civilă nr. 2772 din 06.08.2019, definitivă, a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, prin care a fost anulată executarea silită însăși, fiind dispusă și întoarcerea executării silite.

Ultima critică formulată de recurentă vizează încălcarea art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ., prin raportare la caracterul excesiv al clauzei penale de la art. 12.3 alin. (3) din convenția-cadru.

Se susține că, în mod greșit, curtea de apel a validat raționamentul primei instanțe, potrivit căruia penalitatea de 100% din sumele poprite, nu poate fi considerată excesivă, câtă vreme banca a consimțit asupra acesteia la momentul semnării convenției.

Critica este nefondată.

Așa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, instanța de apel, sub un prim aspect, a notat că art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ. a fost înlăturat de de la aplicare, de tribunal, justificat de faptul că părțile au convenit anticipat cuantumul despăgubirii, cuvenite pentru încălcarea obligației de a nu face, ca fiind egal cu cel al sumelor poprite nelegal, iar nu cu cel cauzat de eventuala lipsă de folosință a acestor sume, așa cum în mod greșit a invocat pârâta.

A reținut astfel că, atât în primă instanță, cât și în apel, pârâta s-a raportat în mod eronat la prejudiciu ca fiind cauzat de lipsa de folosință a sumelor de bani poprite, în raport cu care a invocat caracterul excesiv al clauzei și a solicitat reducerea clauzei penale la nivelul dobânzilor remuneratorii, conform O.G. nr. 13/2011.

Or, susținând, în toate etapele procesuale, că prejudiciul este cauzat de lipsa de folosință a sumelor poprite, recurenta face abstracție de clauza penală și îi denaturează conținutul și sensul, interpretarea propusă neputând fi primită.

În opoziție cu această abordare greșită a băncii, în mod corect a constatat instanța de apel că, prin art. 12.3 alin. (3) din convenție, părțile au agreat ca despăgubirea să fie egală cu valoarea sumelor poprite nejustificat, prejudiciul invocat fiind cauzat prin poprirea nejustificată a creanțelor.

În ceea ce privește facultatea instanței de a dispune reducerea clauzei penale, curtea a apreciat că, în cauză, nu se impune aplicarea art. 1.541 alin. (1) lit. b) C. civ., cu atât mai mult cu cât pârâta nu a demonstrat caracterul excesiv al acesteia, deși îi revenea această obligație, potrivit art. 249 C. proc. civ.

Constatările instanței de apel sunt judicioase, având în vedere principiul forței obligatorii a contractului, prevăzut la art. 1.270 C. civ. și caracterul de excepție al dispozițiilor art. 1.541 alin. (1) lit. b) din același cod, caracterul excesiv al clauzei penale impunându-se a fi dovedit de către debitor.

În speță, pârâta doar a susținut natura excesivă a clauzei, aceasta fiind, de altfel, o apărare formulat în subsidiar de parte, subsecventă apărărilor vizând ineficacitatea clauzei ca urmare a interdicției cumulului dintre clauza penală și executarea silită în natură sau a încălcării dreptului de acces la justiție.

Prin urmare, în mod corect această instanță a validat soluția pronunțată de tribunal, prin care s-a dat eficiență clauzei penale prevăzute la art. 12.3 alin. (3) din convenție, în sensul obligării pârâtei la plata de daune-interese în cuantum egal cu suma poprită în mod nejustificat.

Concluzionând asupra memoriului de recurs în ansamblul său, instanța supremă reține că susținerile recurentei nu sunt dublate de argumente juridice apte să demonstreze raționamentul greșit al instanței de apel în aplicarea legii și nu pot conduce la constatarea incidenței motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, găsind nefondate motivele invocate de recurenta A. S.A., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul formulat împotriva deciziei nr. 1327 din 22 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A. S.A. împotriva deciziei nr. 1327 din 22 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 mai 2023.