ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2264/2024

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 06.06.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 47.286,19 euro, echivalentul în RON a sumei de 224.547,93 RON, reprezentând procentul de 61,9677% din finanțarea garantată restantă acordată de reclamantă beneficiarului B. S.R.L., garantată de către pârât în temeiul confirmării de garantare nr. CGP_4612_CTG din 21.09.2011, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, începând cu data de 13.06.2016 și până la achitarea efectivă a debitului principal; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3067/2019 din 25.10.2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei de interes și, în consecință, a respins acțiunea ca fiind lipsită de interes.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1284/01.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

Prin decizia nr. 1296/25.05.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 2242/16.12.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului.

Prin sentința civilă nr. 1051/12.05.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe civile, reclamanta a declarat apel principal, iar pârâtul a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 437/A/19.03.2024, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul principal, a admis apelul incident și a înlăturat din considerentele sentinței paragraful 2 pagina 7 privind criteriul de eligibilitate pentru contragarantare constând în prezentarea, de către beneficiar, finanțatorului a ultimelor două bilanțuri anuale încheiate, cu excepția start-up-urilor și le-a înlocuit cu cele din prezenta; a păstrat restul considerentelor sentinței, criticate în apelul incident.

Împotriva acestei decizii civile, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivare, după prezentarea succintă a situației de fapt, a arătat că instanța de apel a fost învestită cu soluționarea unui apel principal vizând îndeplinirea criteriilor de eligibilitate prevăzute la art. 8.2 lit. b) și art. 8.2 (1) lit. e) paragraful 1 din convenție, precum și a unui apel incident care a vizat neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate de la art. 8.2 lit. g) și f) din convenție.

Referitor la art. 8.2 lit. b) din convenție, conform căruia trebuia atașată la cererea de plată declarația IMM de la data acordării finanțării, recurenta a susținut că, deși Fondul i-a solicitat, prin adresa nr. x/31.10.2015, completări și clarificări cu privire la documentația transmisă, nu a fost formulată nicio solicitare referitoare la această declarație.

În opinia recurentei, în ipoteza în care acest document nu ar fi fost transmis împreună cu cererea de plată, Fondul ar fi trebuit să îl solicite, iar lipsa unei astfel de solicitări înseamnă că a documentul fusese anexat cererii și îndeplinea condițiile de fond și formă.

Recurenta a susținut că declarația IMM din 14.09.2011 nu provoacă intimatului nicio vătămare, condiția fiind pe deplin îndeplinită și la data acordării finanțării, respectiv 27.09.2011. Astfel, situația de fapt cu privire la aceste două declarații, nu schimbă cu nimic criteriile de eligibilitate, respectiv societatea să nu fie în insolvență și să fie încadrată la categoria IMM, ci, dimpotrivă, confirmă îndeplinirea acestora; din această perspectivă, apreciază că raționamentul instanței de fond cu privire la îndeplinirea primului criteriu trebuie să se aplice și celui de-al doilea.

Totodată, invocând art. 6 alin. (1) din Legea nr. 346/2006, recurenta a arătat că o declarație emisă la data de 27.09.2011 nu ar fi putut să conțină alte date financiare decât cele deja prezentate în declarația din 14.09.2011, întrucât datele financiare erau aceleași.

În continuare, a susținut că refuzul Fondului de a executa obligația de plată este nejustificat, întrucât acesta nu a fost prejudiciat și nici nu a făcut dovada existenței unui prejudiciu prin neatașarea declarației din 27.09.2011, ceea ce constituie un formalism excesiv.

A mai susținut că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 969 C. civ., în sensul că își bazează temeinicia motivului de refuz și pe faptul că intimatul a încheiat la rândul său o convenție cu Fondul Român de Contragarantare; or, acest aspect este lipsit de relevanță.

Cu privire la art. 8.2 alin. (1) lit. e) paragraful 1 din convenție și refuzul intimatului de a executa obligația de plată, motivat de lipsa unei polițe de asigurare valabile pe întreaga perioadă a creditului, recurenta a dezvoltat următoarele argumente:

Astfel, a arătat că a transmis Fondului polițele de asigurare nr. x, nr. x și nr. x, care atestă îndeplinirea obligației, putându-se constata că în urma solicitării de completare a documentației, Fondul a solicitat polița de asigurare a bunurilor aduse în garanție menționate în Notificarea de includere în plafonul de garantare nr. CGP_4612/14.09.2011, aceasta fiind transmisă.

Recurenta a mai afirmat că instanța de apel a interpretat greșit norma de drept, precum și apărările sale referitoare la nerespectarea obligațiilor contractuale de către beneficiarul finanțării; în sprijinul poziției sale, a invocat faptul că a fost nevoită să solicite Tribunalului Bihor deschiderea procedurii de insolvență împotriva societății B. S.R.L. la 14.04.2015 - dosarul nr. x/2015.

Potrivit recurentei, acest aspect nu face altceva decât să confirme incapacitatea de plată a debitorului și nerespectarea obligațiilor asumate prin contractul de credit anterior pronunțării încheierii nr. 1004/F/23.06.2015, în dosarul menționat.

Concluzionând, recurenta a subliniat că polițele de asigurare pentru dovedirea îndeplinirii criteriului de eligibilitate până la momentul apariției incapacității de plată a beneficiarului au fost transmise, iar hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greșită a art. 969 C. civ. din 1864.

În final, a arătat că, deși inițial a stabilit că prezentei convenții îi sunt aplicabile prevederile C. civ. de la 1864, instanța de apel a considerat că sunt vădit nejustificate prevederile art. 1.556 alin. (2) din noul C. civ., care cel puțin la nivel teoretic ar fi trebuit să fie inaplicabile în baza principiului tempus regit actum.

Un alt set de critici vizează dispoziția dată asupra apelului incident, recurenta susținând că instanța de apel a constatat temeinicia acestuia prin interpretarea eronată a dispozițiilor art. 970 și art. 981 C. civ. de la 1864, precum și a celor din Legea nr. 82/1991.

În ceea ce privește criteriul de eligibilitate prevăzut la art. 3.2 lit. g) din convenție, care impunea prezentarea din partea beneficiarului către finanțator a două bilanțuri contabile din care să rezulte îndeplinirea condițiilor de eligibilitate de la art. 3.1 lit. b), c)1) și c2) în copie certificată, recurenta a prezentat următoarele argumente:

Potrivit conținutului acestei prevederii contractuale, obligația băncii era aceea de a transmite ultimele două bilanțuri anuale ale beneficiarului, care de altfel a și fost îndeplinită, și nicidecum de a le verifica din perspectiva modalității de întocmire și semnare.

Mai mult, bilanțurile respective sunt aceleași cu cele depuse la Ministerul Finanțelor Publice, autoritatea competentă în materie să aprecieze asupra legalității documentelor contabile, conform art. 45 din Legea nr. 82/1991, fapt dovedit prin semnătura electronică aferentă și recipisa de consemnare a depunerii.

În considerarea celor expuse, recurenta a subliniat că nici instanța de apel nu putea da o altă interpretare normei legale menționate anterior.

Recurenta a mai arătat că și-a îndeplinit obligația prevăzută la art. 8.2 alin. (1) lit. f) din convenție, prin depunerea, odată cu cererea de plată, a celor două situații financiare anuale, în copie certificată, împreună cu înscrisurile aferente acesteia.

În final, invocând interpretarea greșită a art. 969, art. 970 C. civ. de la 1864, recurenta a afirmat că analiza instanței de apel cu privire la îndeplinirea acestui criteriu de eligibilitate ar fi trebuit să se rezume la verificarea existenței celor două situații financiare și a dovezii depunerii acestora la autoritatea fiscală, nu și la analizarea conținutului acestora din punct de vedere contabil, demers ce depășește limitele atribuțiilor instanței și ale convenției dintre părți. În acest sens, recurenta subliniază că a făcut dovada bunei-credințe prin depunerea documentației înregistrate la organul fiscal.

De asemenea, a mai susținut că, dacă se impune aplicarea art. 981 C. civ. de la 1864, nu se poate considera că obligațiile deduse din această clauză se subînțeleg, atâta timp cât Legea nr. 82/1991 atribuie în mod expres competența de control asupra situațiilor financiare Ministerului Finanțelor Publice, iar nu instanței de judecată.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 05.07.2024, intimatul a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 25.07.2024, recurenta a răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248 C. proc. civ., reține următoarele:

Articolul 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ. prevede că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în ipotezele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile. În etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe în fața cărora are loc devoluțiunea cauzei.

Deși subsumate formal art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentei tind atât la o nouă evaluare a situației de fapt, cât și la reinterpretarea probatoriului, care să conducă la o concluzie opusă celei reținute de instanțele de fond cu privire la refuzul intimatului de a executa obligația de plată prevăzută în convenția de garantare pentru neîndeplinirea unor criterii de eligibilitate din convenție.

În examinarea Înaltei Curți, însă, concluzia instanței de apel privind neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate prevăzute la art. 8.2 lit. b), art. 8.2 (1) lit. e) paragraful 1 și art. 3.2 lit. g) din convenție se întemeiază pe administrarea și evaluarea probatoriului și nu poate fi considerată ca rezultând dintr-o greșită interpretare sau aplicare a art. 969, art. 970 și art. 981 C. civ., ori a prevederilor Legii nr. 82/1991.

De altfel, recurenta nu reușește să identifice acele statuări în drept ale instanței de prim control judiciar pe care să le critice și nici nu prezintă un raționament propriu prin care, pornind de la starea de fapt stabilită de instanța de prim control judiciar, să arate care era modul corect de aplicare a dispozițiilor evocate, pentru o justă soluționare a apelului. Aceasta impune concluzia că autoarea recursului încearcă să demonstreze eronata aplicare a unor dispoziții legale pornind de la premisa că instanța de apel a stabilit în mod eronat situația de fapt. Or, greșita aplicare a unor dispoziții legale poate fi verificată în recurs numai prin raportare la situația de fapt stabilită de instanțele devolutive, deoarece controlul exercitat în calea extraordinară de atac este unul exclusiv de legalitate.

Motivele de recurs care pretind existența documentelor necesare pentru îndeplinirea criteriilor de eligibilitate vizează temeinicia hotărârii, din moment ce instanța de apel a statuat în fapt că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada depunerii declarației IMM de la data acordării finanțării, respectiv 27.09.2011, și nici a existenței unei polițe de asigurare valabile pe întreaga durată a creditului.

În realitate, autoarea căii de atac reia aceleași susțineri formulate în fața instanței de apel, care au fost deja analizate, prin care tinde să dovedească că declarația IMM din 14.09.2011, data notificării de includere în fondul de garantare, și cele trei polițe de asigurare a bunurilor aduse în garanție, cu valabilitate până la 26.09.2014, ar fi fost suficiente pentru a dovedi îndeplinirea criteriilor de eligibilitate.

Același raționament este aplicabil și în privința criticilor formulate cu referire la criteriul de eligibilitate de la art. 3.2. lit. g) din convenție, prin care recurenta tinde să arate că singura obligație ce îi revenea era aceea de a transmite intimatului bilanțurile contabile ale beneficiarului finanțării, în copie certificată, conform art. 8.2 lit. f), ci nu de a le verifica sub aspectul îndeplinirii condițiilor de fond și formă.

Or, recurenta nu deduce o critică de nelegalitate specifică recursului, deoarece aceasta nu face decât să opună instanței de recurs propria sa interpretare asupra valorii probatorii a documentelor, contrară celei reținute de instanța de apel care a reținut că bilanțurile contabile prezentate nu erau semnate de administratorul societății beneficiare, ci de o altă persoană, apreciind ca fiind justificat refuzul intimatului de a da curs cererii de plată.

Mai mult decât atât, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Prin urmare, criticile, în ansamblul lor, nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Față de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 437/A/19.03.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2024.