ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2485/2022

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 26.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N. la plata sumei de 230.007,17 RON, reprezentând 70% din soldul finanțării restante acordate de reclamantă beneficiarului S.C. B. S.R.L. în temeiul contractului de credit nr. x/2014 din data de 20.01.2014, finanțare garantată de către pârât în temeiul Confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x/24.12.2014 și la plata dobânzii legale penalizatoare, calculate începând cu data de 12.03.2018, până la data plății efective a garanției de către pârât. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1516 alin. (1) și art. 1535 alin. (1) din C. civ. art. 3 alin. (1), art. 6 alin. (1) și (2) și art. 28 din Legea nr. 346/2004; art. 194 și urm. și art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. art. 3 alin. (2

1

) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 536/2021 din 5 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N.

Împotriva acestei sentințe, apelanta-reclamantă A. S.A. a formulat apel prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtului la plata sumei de 229.953,98 RON, reprezentând 70% din soldul finanțării restante acordate de aceasta beneficiarului S.C. B. S.R.L. în temeiul contractului de credit nr. x/2014 din data de 20.01.2014, finanțare garantată de către Fond în temeiul Confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x/24.12.2014; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare, calculate începând cu data de 12.03.2018, până la data plății efective a garanției de către Fond; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate A. de prezentul litigiu.

Prin decizia civilă nr. 2228 din 15 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul promovat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 536/05.03.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul-pârât FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - I.F.N.

Împotriva deciziei instanței de apel, la 4 martie 2022, reclamanta A. a formulat recurs, prin care a solicitat casarea deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

Anterior dezvoltării motivelor de recurs, recurenta a făcut o prezentare a situației de fapt și a parcursului procesual, după care a arătat că își întemeiază recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a încălcat atât prevederile art. 1556, cât și dispozițiile art. 1266 și 1267 din C. civ.

Detaliind critica privind încălcarea prevederilor art. 1556 alin. (2) din C. civ., recurenta a arătat că prevederile art. 1556 sunt aplicabile întrucât părțile, prin Convenția cadru (art. 9.3 alin. (1) și (2), califică expres refuzul Fondului de a efectua plata garanției drept o excepție de neexecutare, iar, în cazul de față, refuzul F.N.G.C.I.M.M. a intervenit ca urmare a netrimiterii către Fond a Declarației pe propria răspundere privind încadrarea întreprinderii în categoria I.M.M., în original.

În continuare, a arătat că Banca a depus declarația completată de Beneficiar - Declarația pe propria răspundere privind încadrarea întreprinderii în categoria I.M.M., semnată de dna. C., având data de 02.12.2014 (Anexa A1 a cererii de apel), în original, în calitate de asociat și administrator al B. S.R.L.

De asemenea, a mai învederat că A. a transmis către Fond și Declarația pe propria răspundere privind încadrarea întreprinderii în categoria I.M.M., semnată la data de 16.12.2014 de către D., în copie certificată, potrivit Completărilor trimise către Fond pe data de 15.01.2018 (Anexa A2 a cererii de apel).

Prin urmare, în accepțiunea recurentei, motivele de refuz nu pot justifica invocarea, susținerea și menținerea refuzului la plată în condițiile în care transmiterea declarației privind încadrarea întreprinderii în categoria I.M.M. în copie nu poate echivala cu ipoteza în care nu ar fi trimis acest document astfel, raportat la mica însemnătate a deficienței invocate, dar și la faptul că beneficiarul îndeplinea condițiile de eligibilitate.

Așadar, în opinia recurentei, se poate concluziona că A. a executat obligația privind depunerea Declarației pe propria răspundere privind încadrarea întreprinderii în categoria I.M.M., semnată la data de 16.12.2014 de către D., această executare putând fi catalogată cel mult drept neconformă întrucât a fost depusă o copie certificată în locul originalului.

De asemenea, a mai învederat că Banca a trimis către F.N.G.C.I.M.M. Anexele semnate de către unul dintre asociații societății, datele din cuprinsul acestora fiind identice cu cele din data de 16.12.2014, fiind evident că scopul prevăzut de Convenție prin transmiterea acestor documente a fost atins.

Mai mult, recurenta arată că beneficiarul îndeplinea condiția de eligibilitate și se încadra în categoria I.M.M. la data prelungirii garanției. Astfel, potrivit situațiilor financiare, pragurile prevăzute de lege nu au fost depășite.

În acest context, recurenta susține că instanța de apel era datoare să verifice, prin raportare la prevederile art. 1556 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora "Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a prestației neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credințe" dacă această neconformitate este suficient de însemnată pentru a justifica invocarea excepției de neexecutare cu bună-credință, întrucât, în cadrul unei asemenea analize, existența unei vătămări decurgând din neexecutare era esențială.

De asemenea, a mai arătat că relevanța analizei vătămării de către instanță decurge din necesitatea de a fi analizată însemnătatea neexecutării, inexistența unei vătămări fiind un indiciu decisiv al caracterului neînsemnat al neexecutării.

În acest sens, susține că lipsa vătămării determină și mica însemnătate a unei eventuale neexecutări ce s-ar reține în sarcina Băncii, astfel încât, în accepțiunea recurentei, Fondul nu poate invoca excepția de neexecutare, în virtutea art. 1556 alin. (2) din C. civ.

Or, având în vedere că scopul pentru care în art. 9.2 din Convenția cadru se prevăd anumite documente ce trebuie anexate cererii de plată este acela ca Fondul să poată verifica, în primul rând, îndeplinirea condițiilor de eligibilitate pentru garanție prevăzute în art. 3.1 și, după caz, art. 3.2 din Convenția cadru, scop ce poate fi îndeplinit la fel de bine prin intermediul unei copii certificate a documentelor; în viziunea recurentei, este certă inexistența unei vătămări decurgând din nefurnizarea originalului, este certă și mica însemnătate a prestației neexecutate, refuzul întemeiat pe această neexecutare fiind contrar bunei-credințe.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, autoarea prezentului demers judiciar a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1266 și art. 1267 din C. civ.

După ce a evocat conținutul dispozițiilor art. 1266 alin. (1) și (2) C. civ. și art. 1267 din același cod, recurenta susține că, analizând Convenția cadru în ansamblul său, se poate observa că scopul pentru care în art. 9.2 din Convenție se prevăd anumite documente ce trebuie anexate cererii de plată este acela ca Fondul să poată verifica îndeplinirea condițiilor de eligibilitate pentru garanție prevăzute în art. 3.1 și, după caz, art. 3.2 din Convenția cadru.

Prin urmare, potrivit afirmațiilor recurentei, numai neîndeplinirea acestor condiții de eligibilitate echivalează cu nelegalitatea operațiunii de garantare. Altfel spus, în accepțiunea recurentei, cercetarea legalității garanției se realizează exclusiv prin evaluarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate pentru garantare, iar demersul de verificare a îndeplinirii acestor condiții este (doar) facilitat Fondului prin prevederea unor anumite documente care însoțesc cererea de plată.

În consecință, în opinia recurentei, refuzul Fondului este justificat numai atunci când condițiile de eligibilitate pentru garantare, respectiv pentru contragarantare, nu sunt întrunite - ceea ce echivalează cu nelegalitatea garanției - ori când Banca nu și-a executat obligația esențială care îi revine în temeiul Convenției cadru - de a achita comisionul de garantare.

Prin urmare, în accepțiunea recurentei, orice alt motiv de refuz, prin care nu se invocă neîndeplinirea condițiilor de eligibilitate, ci numai chestiuni strict formale referitoare la cererea de plată sau la documentația aferentă acesteia, nu este întemeiat, contravenind clauzelor și spiritului Convenției cadru.

Însă, în măsura în care documentele depuse la Fond, alături de cererea de plată sau prin completări ulterioare, sunt suficiente pentru a dovedi îndeplinirea condițiilor de eligibilitate și, implicit, a legalității garanției, chiar dacă nu coincid în totalitate cu cele prevăzute în art. 9.2 din Convenția cadru, scopul art. 9.2 din Convenția cadru este, fără îndoială, atins.

Cu privire la declarația pe propria răspundere privind încadrarea beneficiarului în categoria I.M.M., recurenta susține că unicul scop al acesteia este acela de a proba calitatea de I.M.M. a beneficiarului, respectiv, de a proba îndeplinirea condiției de eligibilitate pentru finanțare pe care o impune art. 3.1 din Convenția cadru.

Așadar, potrivit afirmațiilor recurentei, art. 9.2 alin. (1) lit. a) din Convenție și Anexa nr. 6 la Convenția cadru stabilesc astfel un mod facil pentru Finanțator de a face, față de Fond, dovada calității de I.M.M. a beneficiarului pentru care solicită plata, prin intermediul unei declarații pe proprie răspundere completate la data acordării finanțării.

Or, în accepțiunea recurentei, netrimiterea către Fond a Declarației pe propria răspundere privind încadrarea întreprinderii în categoria I.M.M., semnată la data de 16.12.2014 de către D., în original, nu poate fi interpretată drept o neexecutare a obligațiilor contractuale. Aceasta deoarece prevederile contractuale care se referă la proba calității de I.M.M. a beneficiarului prin intermediul declarației sale pe proprie răspundere sunt dispoziții de favoare pentru Finanțator, la care acesta poate renunța în mod unilateral.

De altfel, în accepțiunea recurentei, o pretinsă limitare a mijloacelor prin care Banca ar putea face, față de F.N.G.C.I.M.M., proba că un anumit beneficiar se încadrează în categoria I.M.M.-urilor exclusiv la declarația pe propria răspundere al cărei format este prezentat în Anexa nr. 6 la Convenția cadru ar fi excesivă și, în același timp, contrară literei și spiritului Legii nr. 346/2004, întrucât, așa cum reiese din cuprinsul declarației, aceasta reflectă situația financiară la finalul anului 2013, situație care ar fi fost reflectată în orice declarație pe proprie răspundere similar întocmită la orice dată în cursul anului 2014. Ca atare, în opinia recurentei, această declarație, transmisă Fondului, dovedește calitatea de I.M.M. a B. în cursul anului 2014.

În acest sens, recurenta arată că, analizând prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, se deduce că două condiții trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca o întreprindere să fie considerată I.M.M. și, prin urmare, să poată beneficia de garanții individuale din partea Fondului, în temeiul art. 28 și următoarele din același act normativ: să aibă un număr mediu anual de salariați mai mic de 250; să realizeze o cifră de afaceri anuală netă de până la 50 milioane euro, echivalent în RON sau să dețină active totale care nu depășesc echivalentul în RON a 43 milioane euro, conform ultimei situații financiare aprobate. Or, ultima situație financiară aprobată la data de 31.12.2013 este aceeași cu cea pe anul 2014, reflectată în declarația transmisă Fondului.

Totodată, învederează că art. 6 alin. (1) din Legea nr. 346/2004 stabilește că statutul de I.M.M. se stabilește pe baza datelor raportate în situațiile financiare aferente exercițiului financiar precedent.

Or, potrivit afirmațiilor recurentei, analizând decizia recurată, se poate observa că instanța de apel a ignorat cu desăvârșire că scopul pentru care în art. 9.2 din Convenția cadru se prevăd anumite documente ce trebuie anexate cererii de plată este acela ca Fondul să poată verifica îndeplinirea condițiilor de eligibilitate pentru garanție prevăzute în art. 3.1 și, după caz, la art. 3.2 din Convenția cadru, fiind, astfel, încălcate prevederile art. 1266 și 1267 C. civ.

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 490 C. proc. civ.

Având în vedere că, în cauză, nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conținutul art. 24 C. proc. civ., prin rezoluția din 16 august 2022, a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 22 noiembrie 2022, cu citarea părților.

Examinând, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reține următoarele:

Prin memoriul de recurs, recurenta a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., expunând două critici.

Printr-o primă critică, autoarea prezentului demers judiciar a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1556 alin. (2) din C. civ. prin aceea că era datoare să verifice dacă neconformitatea invocată de Fond cu ocazia respingerii cererii de plată a garanției era suficient de însemnată pentru a justifica invocarea excepției de neexecutare cu bună-credință.

Totodată, a precizat că scopul pentru care în art. 9.2 din Convenția cadru se prevăd anumite documente ce trebuie anexate cererii de plată este acela ca Fondul să poată verifica, în primul rând, îndeplinirea condițiilor de eligibilitate pentru garanție prevăzute în art. 3.1 și, după caz, art. 3.2 din Convenția cadru, scop care, în accepțiunea recurentei, poate fi îndeplinit la fel de bine și prin intermediul unei copii certificate a documentelor. Prin urmare, apreciind ca fiind certă atât inexistența unei vătămări decurgând din nefurnizarea originalului, cât și mica însemnătate a prestației neexecutate, consideră că refuzul întemeiat pe această neexecutare este contrar bunei-credințe.

Prin a doua critică, se susține, în esență, că instanța de apel a încălcat prevederile art. 1266 și 1267 din C. civ., prin aceea că instanța de prim control judiciar a ignorat scopul pentru care în art. 9.2 din Convenția cadru se prevăd anumite documente ce trebuie anexate cererii de plată, respectiv acela ca Fondul să poată verifica îndeplinirea condițiilor de eligibilitate pentru garanție prevăzute în art. 3.1 și, după caz, la art. 3.2 din Convenția cadru.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că raportul juridic litigios derivă din acordarea unei garanții personale de către intimatul-pârât F.N.G.C.I.M.M. S.A. I.F.N., în calitate de fideiusor, recurentei-reclamante A. S.A., în considerarea calității acesteia de finanțator față de clienții săi, întreprinderi mici și mijlocii.

Convenția de garantare încheiată de părțile litigante (156/2011), cu modificările și completările ulterioare, califică expres în art. 6.6. drept fideiusiune garanția acordată de F.N.G.C.I.M.M. S.A. - I.F.N.

Intimatul-pârât și-a asumat, așadar, garantarea obligațiilor de rambursare ce revin beneficiarilor finanțărilor acordate de recurentă, întreprinderi mici și mijlocii, în limita plafonului convenit contractual și pentru care părțile au urmat procedura descrisă în capitolul 7 al convenției, procedură în baza căreia se individualizează finanțările garantate.

Cadrul contractual convenit de părți impune, așadar, concluzia că obiectul convenției încheiate de părți este garantarea de către F.N.G.C.I.M.M. S.A.-I.F.N. a obligațiilor împrumutaților băncii recurente pentru care garanția fusese acordată în temeiul capitolului 7.

Cu toate acestea, Înalta Curte observă că obiectul obligației intimatului pârât are două componente: obligația de garantare și obligația de plată.

Așadar, dacă obligația de garantare se asumă de intimatul-pârât în condițiile reglementate de capitolul 7 din convenție, obligația de plată a garanției devine exigibilă numai în condițiile capitolului 9 din convenție. Or, pentru plata garanției, finanțatorul trebuie să depună cererea de plată, la care să atașeze documentația prevăzută de art. 9.2. alin. (1) din convenția de garantare.

În ceea ce privește motivul respingerii cererii de plată privind beneficiarul de finanțare B. S.R.L., recurenta susține că, deși documentele atașate cererii de plată nu coincid în totalitate cu cele prevăzute la art. 9.2 din Convenția cadru, în opinia sa, acestea sunt suficiente pentru a dovedi îndeplinirea condițiilor de eligibilitate, scopul art. 9.2 din Convenție fiind atins.

Examinând prima critică, Înalta Curte constată că, prin critica formulată, recurenta vizează exclusiv aprecierea asupra caracterului neînsemnat al obligațiilor neîndeplinite de aceasta, raportat la scopul pentru care, în înțelesul recurentei, la art. 9.2 din Convenție, se prevăd anumite documente ce trebuie anexate cererii de plată.

În primul rând, Înalta Curte observă că dispozițiile art. 1556 C. civ. au ca premisă existența unor obligații exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă executarea obligației.

Însă, verificarea caracterului semnificativ al neexecutării nu era necesară, din moment ce, așa cum în mod corect a statuat instanța de apel, îndeplinirea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarilor finanțării se verifica în mod primordial, pe lângă alte condiționalități, prin declarația pe propria răspundere a acestora în sensul că se încadrează în categoria IMM-uri, în cauză, apelanta nedovedind îndeplinirea acestei obligații principale asumate în relația cu intimatul, obligația de care depindea acordarea garanției de către acesta din urmă.

Altfel spus, obligația ce revenea intimatului, de plată a garanției, nu era art. 9.2 alin. (1) din Convenție, în speță, cerințelor corespunzătoare literei a) de la art. 9.2 alin. (1) din Convenție.

Prin urmare, ambele instanțe de fond au constatat caracterul incomplet/neconform al documentației care a însoțit cererea de plată și au apreciat că acest fapt este suficient pentru a fundamenta decizia intimatului de respingere a cererii de plată.

În altă ordine de idei, însă, dincolo de premisa existenței unei obligații exigibile, dispozițiile materiale invocate impun stabilirea însemnătății prestației neexecutate. Or, din cercetarea tuturor clauzelor contractuale, se observă că părțile în mod explicit au convenit că înfățișarea tuturor documentelor expuse are caracter esențial, în lipsa îndeplinirii acestei obligații putând fi invocată de Fond excepția de neexecutare și suspendată efectuarea plății garanției (art. 9.3 alin. (2) din aceeași Convenție cadru 156/2011), situație regăsită în cauză.

Față de aceste împrejurări, instanța de recurs nu poate reține încălcarea dispozițiilor art. 1556 alin. (2) C. civ., atât timp cât voința părților a fost exprimată în sensul atribuirii unei însemnătăți substanțiale acestei obligații, fapt ce infirmă premisa legală indicată de recurenta-reclamantă (executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a prestației neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei credințe)

Nu în ultimul rând, aprecierea caracterului semnificativ al neexecutării reprezintă, totodată, și o chestiune de fapt, cu privire la care instanțele de fond sunt suverane și care scapă cenzurii instanței de recurs.

Așa fiind, Înalta Curte va reține că dezlegarea instanței de apel în privința neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către recurentă se întemeiază pe analiza materialului probator și nu poate fi reapreciată în recurs, întrucât vizează temeinicia, și nu legalitatea hotărârii.

În concluzie, Înalta Curte reține că, accesând garanția acordată de intimat, recurenta și-a asumat un formalism strict în privința raporturilor cu clienții a căror obligație de rambursare era garantată, atât cu privire la demersurile contemporane acordării și executării contractelor de credit, cât și în legătură cu activarea garanției, sub aspectul formulării și documentării cererii de plată.

Drept consecință a acestei configurații specifice a obligațiilor finanțatorului, lipsa unui demers sau a unui document dintre cele menționate de art. 9 din convenția de garantare, care nu respectă cerințele prevăzute în mod explicit, este de natură să îndreptățească fideiusorul să respingă cererea de plată.

Răspunzând și celei de a doua critici subsumate aceluiași motiv de recurs, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, nu au fost încălcate și nici aplicate greșit dispozițiile art. 1266 și 1267 C. civ., ci, dimpotrivă, instanța de apel a dat o interpretare legală dispozițiilor convenției de garantare și a modului în care aceasta obligă părțile contractante.

În acest sens, instanța de prim control judiciar a arătat, în esență, că regula în contracte este aceea a interpretării voinței părților prin luarea în considerare a ansamblului dispozițiilor contractuale agreate de părți, iar nu doar prin analizarea izolată a unei anumite clauze contractuale, context în care sensul unei norme contractuale specifice va trebui stabilit prin integrarea acesteia în ansamblul prevederilor asupra cărora părțile au convenit la semnarea contractului.

În plus, Înalta Curte reține că nu ne regăsim în situația aplicării dispozițiilor art. 1266 C. civ., deoarece convenția părților nu cuprinde eventuale nepotriviri sau contradicții care să facă necesară identificarea voinței concordante, reale și interne a părților, diferită de sensul literal al termenilor utilizați, părțile agreând explicit documentele necesare cererii de plată a garanției, cât și formularele tipizate ce urmau a fi utilizate pentru această declarație (fiind indicate Anexele 6 și 7 ale Convenției cadru încheiată de părțile litigante), ceea ce lipsește de echivoc obiectul acordului lor.

De altfel, se constată că inclusiv în preambulul Convenției cadru-plafon de garantare nr. 156/2011 s-a prevăzut în mod explicit faptul că, "în scopul susținerii activității curente și a proiectelor investiționale ale întreprinderilor mici și mijlocii din România, părțile convin încheierea prezentei convenții în condițiile prevăzute în continuare."

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a statuat în sensul că posibilitatea societății bancare de a recupera de la Fondul intimat contravaloarea garanției acordate de acesta din urmă era condiționată de mai mulți factori prevăzuți la art. 9.2 alin. (1) din Convenție, printre aceștia regăsindu-se declarația de încadrare în categoria IMM completată de beneficiarul finanțării la data acordării acesteia, în original, aceasta reprezentând o condiționalitate esențială activării mecanismului de plată al garanției asumată de Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A., iar îndeplinirea acestei condiționalități nu putea fi dedusă din îndeplinirea altora.

Se constată, așadar, că părțile au reglementat punctual înscrisurile ce constituie documentația necesară plății, iar modul de indicare a acestora determină concluzia potrivit cu care părțile convenției au stipulat cu rigoare documentele care să probeze calificarea beneficiarului la acordarea garanției, conform art. 3.1.1. și pe care Banca finanțatoare era ținută să le înfățișeze la momentul depunerii cererii de plată.

Prin urmare, din verificarea și interpretarea clauzelor contractuale, rezultă că părțile au condiționat în mod explicit plata garanției de înfățișarea documentației prevăzute de art. 9.2., fapt ce rezultă în mod special din cuprinsul art. 9.3. alin. (3) din Convenție.

Per a contrario, critica recurentei putea fi acceptată doar în cazul în care declarația prevăzută la art. 9.2. alin. (1) lit. a) din Convenție nu era condiționată de depunerea acesteia în original, conform sintagmei folosite ("în original"), ipoteză în care Finanțatorul/Banca avea libertatea de a alege orice altă formă de a primi o declarație din partea beneficiarului finanțării cu privire la încadrarea acestuia în categoria IMM.

Cum, în cauză, nu ne aflăm în ipoteza unei astfel de clauze, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a arătat că îndeplinirea acestei condiționalități nu putea fi dedusă din îndeplinirea altora, astfel încât nu se justifică înlocuirea modului de îndeplinire a obligației finanțatorului, peste ceea ce părțile convenției cadru au agreat.

Prin urmare, pornind de la obiectul Convenției, respectiv garantarea de către Fond, în calitate de fideiusor, a obligațiilor de rambursare a finanțărilor acordate de Finanțator/bancă beneficiarilor IMM care îndeplinesc condițiile de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1. din Convenție, se constată că, în analiza căii de atac devolutive a pârâtei, instanța de apel a respectat voința părților, astfel cum a fost exprimată în convenție, nefiind identificată nicio încălcare a dispozițiilor art. 1266 și 1267 din C. civ., pretins a fi fost nesocotite.

Așadar, cercetând ansamblul contractului și coroborând prevederile art. 9.2 alin. (1) lit. a) din Convenție cu art. 9.3 alin. (3) și art. 3.1.1. din Convenție, se constată, în acord cu motivarea instanței de apel, că în mod corect intimatul-pârât nu era ținut să satisfacă o cerere de plată la care nu este atașată documentația prevăzută la art. 9.2. din Convenție.

Totodată, în dezacord cu susținerile recurentei-reclamante, Înalta Curte consideră că, în speță, nu are relevanță scopul pentru care la art. 9.2 din Convenția cadru se prevăd anumite documente ce trebuie anexate cererii de plată, ci modul în care recurenta, în calitate de Finanțator, și-a îndeplinit obligațiile contractuale privind înfățișarea documentelor stabilite de părți prin convenție, documente considerate de acestea prin voința comună ca dovadă a îndeplinirii criteriilor de eligibilitate.

Prin urmare, se reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 9.2 alin. (1) lit. a) din Convenție, cererea de plată trebuia însoțită, printre altele, și de declarația privind încadrarea în categoria IMM, respectiv Anexa nr. 6 și Anexa nr. 7, în original, completate de beneficiar la data acordării finanțării și la data solicitării prelungirii(…), astfel încât, interpretând logico-sistematic dispozițiile Convenției, în mod corect instanța de apel a reținut că, pentru a primi plata garanției, reclamanta trebuie să execute în mod cumulativ toate prestațiile la care s-a obligat, dreptul băncii la plata garanției fiind condiționat nu numai de achitarea la zi a comisionului de garantare datorat, ci și de depunerea tuturor documentelor prevăzute de art. 9.2 din Convenție (a se vedea dispozițiile art. 9.3 alin. (3) din Convenția cadru 156/2011).

Având în vedere că o măsură de respingere a cererii de plată trebuie luată cu respectarea dispozițiilor contractuale și a exigențelor bunei-credințe care guvernează și executarea contractelor, potrivit art. 1170 C. civ., Înalta Curte reține că, în cauză, examinarea deciziei recurate, prin raportare la criticile subsumate motivului de recurs invocat, nu decelează încălcarea de către intimat, la momentul respingerii cererii de plată, a condițiilor contractuale convenite prin convenția de garantare.

Pe cale de consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție va înlătura criticile examinate și, pentru toate considerentele prezentate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., statuând asupra caracterului nefondat al recursului, va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2228 din 15 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2228 din 15 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 noiembrie 2022.