ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2553/2022

Ședința publică din data de 6 decembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

- suma de 929.703,45 RON, reprezentând 70% din soldul restant în sumă de 1.328.147,79 RON, al creditului acordat societății B. S.R.L. prin Contractul de credit nr. x/21.01.2014, modificat prin Actele adiționale nr. x/16.01.2015, nr. y/31.08.2015 și nr. 3/24.12.2015, suma la garantarea căreia pârâtul s-a obligat în mod irevocabil și necondiționat;

- daune interese, reprezentând dobânda legală penalizatoare la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale aferentă sumelor indicate la punctul 1, calculată de la data de 16.10.2017 (data respingerii cererii de plata) până la data achitării integrale a acesteia;

- cheltuielile de judecată ocazionate de promovarea și susținerea acțiunii.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 192, 194 și urm. din Noul C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 2280 și urm., art. 2293, art. 1170, art. 1266, art. 1270 art. 1530 Noul C. civ., pe prevederile Legii contabilității, ale Legii nr. 31/1990.

Prin sentința civilă nr. 3835/19.12.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A.- IFN ca neîntemeiată, precum și cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1852 din 11 noiembrie 2019, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A., ca nefondat.

Prin Decizia nr. 123/27 ianuarie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă s-a admis recursul reclamantei și a fost casată decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1267 C. civ., potrivit cărora contractele se interpretează după voința comună a părților, art. 2280 C. civ., care reglementează fidejusiunea și art. 1270 C. civ., privind forța obligatorie a contractului valabil încheiat între bancă și pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A.- IFN.

Astfel, s-a învederat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 2280 C. civ. prin raportare la dispozițiile art. 7.8, art. 8.4 art. 9.3 pct. (4) din Convenție, apreciind în mod greșit că motivul de refuz al plății, invocat de către FNGCIMM S.A. - IFN, ar reprezenta o cauză de exonerare a acestuia de la plata garanției, deși acesta nu era prevăzut în mod expres în Convenție.

Instanța de apel, ignorând prevederile art. 2280 C. civ., precum și voința părților exprimată în Convenție de a stabili numai trei situații în care Fondul este exonerat de la plata garanției, încălcând forța obligatorie a convenției, a adăugat la Convenție o a patra situație de exonerare a FNGCIMM S.A. - IFN, respectiv situația netransmiterii referatului de aprobare a prelungirii creditului.

Recurenta-reclamantă a mai subliniat că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 7.2 din Convenție, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional nr. x/03.12.2013, precum a dispozițiilor art. 7.3 alin. (2) (3) din Convenție, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional nr. x/21.03.2013, în speță nefiind incidentă situația prevăzută de aceste dispoziții, cum pârâtul a menționat în adresa nr. x/16.05.2018. Procedând de această manieră, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1267 C. civ., potrivit cărora clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul care rezultă din ansamblul convenției.

În acest sens, instanța de apel a apreciat în mod greșit, pe de o parte, că banca nu și-a îndeplinit o obligație, pe care de altfel nu o avea, iar pe de altă parte a retinut că data trecerii la restanță a creditului reprezintă data încetării contractului, deși în Conventie nu era prevăzut acest lucru.

De asemenea, în opinia recurentei-reclamante este greșită interpretarea instanței de apel care justifică temeinicia motivului de refuz al plății garanției asumate de FNGCIMM S.A. - IFN în temeiul art. 2280 C. civ. prin existența unei presupuse culpe a băncii pentru depășirea de către pârât a termenului de soluționare a cererii de plată, în pofida a ceea ce dovedesc documentele depuse la dosarul cauzei.

Reclamanta nu avea obligația de a transmite referatul de aprobare a prelungirii finanțării prevăzut la art. 7.3. alin. (3) din Convenție, întrucât nu se afla în situația arătată la art. 7.3. alin. (2) al acesteia, cum greșit a reținut instanța de apel.

O altă critică invocată de recurenta-reclamantă se referă la faptul că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 2280 privind fideiusiunea, raportate la dispozițiile convenționale, care reflectă voința comună a părților, apreciind în mod eronat că data trecerii la restanță a creditului reprezintă data încetării contractului/scadenței finale a acestuia.

Totodată, s-a arătat că singura dată calendaristică la care se raportează termenul de soluționare a cererii de plată de către FNGCIMM S.A. - IFN, este data transmiterii cererii de plată, iar nu data transmiterii înștiințării de neplată, cum greșit a reținut instanța de apel.

Prin întâmpinarea depusă la 11 martie 2022, intimatul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - IFN a invocat, în principal, excepția nulității recursului, cu motivarea că, deși recurenta invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile acesteia nu vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ci aspecte de temeinicie a cauzei, fiind incidente dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. În acest sens, s-a învederat că recurenta susține în mod formal aplicarea greșită a prevederilor art. 1267, art. 1270, art. 2280 C. civ., însă în realitate criticile privesc temeinicia hotărârii, recurenta fiind de fapt nemulțumită de soluția instanței de apel.

În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la data de 4 aprilie 2022, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepției nulității recursului și a celorlalte apărări invocate de intimatul-pârât prin întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 mai 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 01 noiembrie 2022, s-a admis în principiu recursul declarat de pârâtă, s-a prorogat discutarea excepției nulității recursului și s-a stabilit termen de judecată la data de 6 decembrie 2022.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității prezentei căi extraordinare de atac, invocată prin întâmpinare, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Prin urmare, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură civilă sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, întrucât este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părțile având la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

În cauză, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, deși recurenta afirmă că decizia atacată ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv cele privind interpretarea contractelor și voința părților, precum și cele referitoare la forța obligatorie a contractelor, aceasta nu aduce nicio critică propriu-zisă deciziei instanței de apel, ci se limitează la a susține că, pe baza unei interpretări greșite a prevederilor contractuale, instanța de apel a reținut că banca nu și-a îndeplinit o obligație, pe care de altfel nu o avea, iar pe de altă parte a reținut că data trecerii la restanță a creditului reprezintă data încetării contractului, deși în Convenție nu era prevăzut acest lucru, fără a face referire, însă, la argumentele instanței de apel și fără a arăta care sunt aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate și care sunt textele legale încălcate.

Totodată, nu se poate considera că afirmațiile recurentei-reclamante din cuprinsul cererii de recurs, privind conținutul clauzelor contractuale și ipotezele de interpretare ale acestora reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării unei argumentații juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale cu care ar intra în conflict, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

Așadar, în loc să combată efectiv raționamentul instanței de apel, recurenta nu face altceva decât să aducă în atenția instanței de recurs interpretarea clauzelor contractuale în maniera proprie, prezentată deja în fața instanțelor devolutive.

Or, interpretarea greșită a clauzelor contractuale de către instanța de apel și stabilirea unei situații de fapt prin analizarea greșită a probatoriului administrat în cauză, aceasta fiind în realitate critica adusă deciziei recurate, nu poate fi valorificată pe tărâmul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dat fiind textul lipsit de echivoc al acestuia.

Chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Mai reține Înalta Curte că, deși recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1267, art. 2280 și art. 1270 C. civ., în realitate, susținerile acesteia nu conțin critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate, ci urmăresc supunerea unei noi examinări a clauzelor contractuale, o redezbatere a fondului cauzei, criticile vizând, de fapt, administrarea și interpretarea probatoriului de către instanța de apel, în vederea reținerii unei alte situații de fapt cu privire la stabilirea voinței reale a părților la încheierea Convenției.

Or, stabilirea situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv a contractului dintre părți și a celorlalte înscrisuri depuse în probațiune.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuție evaluarea probelor administrate în cauză, în care instanța de recurs examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., fiind obligatoriu ca autorul acestuia să își exprime nemulțumirea în condițiile stabilite de lege.

Așa fiind, susținerile recurentei-reclamante prezentate drept motive de recurs nu conțin critici în sens propriu asupra deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața Curții de Apel București, care și-au primit o rezolvare prin hotărârea atacată, astfel încât acestea nu pot constitui o motivare legală a recursului.

Înalta Curte constată că susținerile recurentei privind aplicarea greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 2280 C. civ., care reglementează fideiusiunea, sunt formulate omisso medio, respectiv nu au fost deduse judecății în apel, situație față de care nu pot fi avute în vedere în analiza instanței de recurs, față de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., care reprezintă o aplicare a principiului înscris în art. 459 alin. (1) din același cod, conform căruia o cale extraordinară de atac nu poate fi exercitată omisso medio, nefiind nici cazul unei excepții de la această regulă în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că dispozițiile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. au fost invocate formal, în condițiile în care simpla afirmație privind încălcarea de către instanța de apel a regulilor de drept material referitoare la interpretarea contractelor și cele referitoare la forța obligatorie a contractelor pentru părțile sale nu reprezintă o motivare a recursului în acord cu exigențele textului legal.

Reținând că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu vizează considerentele reținute de Curtea de Apel București în motivarea deciziei pronunțate, care să permită, astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Simpla invocare a motivului de casare nu conduce de plano la incidența unui motiv de recurs, ci trebuie indicate critici concrete privind argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate, cu referire la aspectele de nelegalitate constatate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2155/A din 6 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2155/A din 6 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 decembrie 2022.