ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1371/2020

Ședința publică din data de 15 iulie 2020

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17 iulie 2018 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. l-a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii IFN S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata garanției asumate pentru B. S.R.L. și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente, astfel:

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 192, art. 194 și următoarele C. proc. civ., coroborate cu art. 2.280 și următoarele, art. 2.293, art. 1.170, art. 1.266, art. 1.270, art. 1.530 C. civ., pe prevederile legii contabilității, ale Legii nr. 31/1900.

Prin cererea precizatoare depusă la dosar la 30 iulie 2018 (dosar tribunal), reclamanta a arătat că prin capătul doi al cererii introductive de instanță solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 13.029,45 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată de la 03 mai 2018 (data respingerii cererii de plată) și până la 17 iulie 2018 (data formulării cererii de chemare în judecată), precum și la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată de la 18 iulie 2018 și până la achitarea integrală a debitului de 596.893,56 RON.

Prin sentința civilă nr. 3314 din 1 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă cererea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, fiind obligat pârâtul la plata sumei de 596.893,56 RON cu titlu de garanție, la plata sumei de 13.029,45 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare calculată de la 03 mai 2018 (data respingerii cererii de plată) și până la 17 iulie 2018 (data formulării cererii de chemare în judecată), la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la 18 iulie 2018 și până la achitarea integrală a debitului de 596.893,56 RON, precum și a sumei de 14.996,81 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că între părți a fost încheiată Convenția Cadru - Plafon de Garantare nr. 143 din 29 iunie 2011, modificată prin acte adiționale, având ca obiect garantarea de către pârât, în calitate de fideiusor, în mod expres, irevocabil și necondiționat a obligațiilor de rambursare a finanțărilor individuale acordate de reclamantă beneficiarilor I.M.M.-uri, în limita unui plafon de garantare.

Prin adresa din 23 noiembrie 2017, reclamanta a transmis pârâtului Cererea de plată privind notificarea de includere în Plafonul de garantare nr. x din 09 septembrie 2016, emisă în baza Convenției Cadru - Plafon de garantare nr. 143 din 14 iulie 2011 și a Confirmării de includere în Plafonul de garantare x din 09 septembrie 2016, în forma prevăzută în Anexa 5.1 la Convenția cadru, prin care a solicitat plata garanției, respectiv suma de 596.893,56 RON, cerere refuzată de către pârât.

Tribunalul a considerat că refuzul pârâtului de plată a fost nejustificat, raportându-se la conținutul prevederilor art. 3.1 lit. a).1) și f) și art. 9.2 alin. (1) lit. e) din Convenția Cadru - Plafon de Garantare nr. 143 din 29 iunie 2011. Totodată, prima instanță a constatat că societatea nu se încadra în categoria "firme în dificultate" la data declarației de eligibilitate, neconcordanțele dintre bilanțurile din anii 2011 și 2012 ale beneficiarului finanțării (B. S.R.L.) neavând impact cu privire la valoarea rezultatului net al companiei.

Prin decizia civilă nr. 1128 din 19 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul- pârât. A fost obligat apelantul la plata către intimată a sumei de 4.739,80 RON cu titlul de cheltuieli de judecată.

Curtea de apel a reținut că cerința de eligibilitate contestată se referă la inexistența stării de dificultate a societății beneficiare și nu la nerespectarea unor condiții referitoare la modalitatea de întocmire a situațiilor financiare, impuse de un act normativ ce reglementează modalitatea de ținere a contabilității unei societăți.

În același timp, instanța de apel a constatat că apelantul nu a adus niciun argument împotriva explicațiilor oferite de partea adversă cu privire la consecințele remedierii erorii din bilanțul anului 2011 asupra bilanțului anului 2012, din perspectiva afectării valorii rezultatului net al societății beneficiare, explicații confirmate de bilanțurile depuse la dosar și nici nu a solicitat în calea de atac administrarea probei cu expertiza contabilă pentru a demonstra temeinicia susținerilor sale.

În sfârșit, S-a observat că apelantul nu a contestat prin răspunsul la întâmpinare apărările intimatei, în sensul că, potrivit procedurii interne a acesteia, cererile de plată se soluționează cu refuz dacă există erori de transmitere, de validare sau de asumare prin semnătură ori altele de acest gen sau dacă necorelările pe fiecare poziție din formularele F10 și F20 depășesc +/-10 RON, ipoteză care nu se regăsește în cazul de față.

Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs pârâtul, solicitând casarea acesteia, cu consecința trimiterii dosarului la aceeași instanță pentru o nouă judecată.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul a evocat dispozițiile art. 1.170, art. 1.270 și art. 1.272 C. civ., arătând că, în raport de aceste prevederi legale, garanția se plătește doar dacă banca face dovada certă a eligibilității beneficiarului.

Or, în speță, potrivit recurentului-pârât, situațiile financiare pentru anii 2011 și 2012 nu respectau art. 44 alin. (1) din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009, și anume condiția ca bilanțul de deschidere pentru fiecare exercițiu să corespundă cu bilanțul de închidere al exercițiului financiar precedent.

A susținut de asemenea recurentul-pârât că nu avea obligația de a plăti în caz de dubiu asupra eligibilității și nici în cazul neconformității documentelor, dar și că dovada eligibilității trebuia făcută de bancă, cea care pretinde plata.

Recurentul-pârât a arătat, totodată, că cerințele bunei-credințe prevăzute de lege și de art. 14.1 din convenție trebuie să fie interpretate în raport cu toate aspectele esențiale ale raporturilor juridice dintre părți, iar interpretarea condițiilor de plată trebuie făcută în conformitate cu art. 1.269 din C. civ., în favoarea sa.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a mai invocat dispozițiile art. 48 din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009, considerând că necorelările dintre pozițiile bilanțiere ale situațiilor financiare din anii 2011 și 2012, apreciate de instanțele de fond ca fiind erori corectate, contravin legii, nefiind prezentate note explicative, împreună cu motivele care le-au determinat și nici evaluarea efectului asupra activelor, datoriilor, poziției financiare și a profitului sau pierderii.

În opinia recurentului-pârât, situațiile financiare nu oferă informații credibile în sensul art. 23 din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009.

Recurentul-pârât a arătat și că argumentul instanței de apel în sensul că nu a solicitat proba cu expertiza contabilă este incorect, în condițiile în care banca era cea care trebuia să probeze cu opinia unui specialist că necorelările nu influențează eligibilitatea și că prin cererea de apel și în răspunsul la întâmpinare a arătat că remedierea erorii din situația financiară aferentă anului 2011 nu respectă legea.

Recurentul-pârât a susținut, de asemenea, că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, întrucât situațiile financiare ale beneficiarului nu au fost întocmite în conformitate cu reglementările contabile aplicabile și nu oferă o imagine corectă asupra criteriilor de eligibilitate de care depinde dreptul la plata garanției.

Cum refuzul plății garanției se datorează faptei băncii, recurentul a invocat faptul că obligarea sa la plată încalcă dispozițiile art. 1.517 și art. 1.556 C. civ.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța nu a motivat concluzia că abaterile din situațiile financiare ar fi fost corectate în condițiile legii, deși critica sa viza faptul că nu au fost prezentate note explicative la bilanțuri, împreună cu motivele care le-au determinat, nici evaluarea efectului acestora asupra activelor, datoriilor, poziției financiare și a profitului sau pierderii, conform cerințelor art. 48 din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009, dar și că instanța și-a însușit în integralitate susținerile băncii, fără a explica în mod clar și convingător de ce a înlăturat de la aplicare dispozițiile legale mai sus-menționate.

De asemenea, recurentul-pârât a arătat că respingerea argumentelor sale privind executarea cu bună-credință a convenției nu a primit o justificare efectivă în fapt și în drept, iar faptul că din situațiile financiare transmise de bancă criteriile de eligibilitate apăreau ca fiind formal îndeplinite nu constituie un argument temeinic pentru recunoașterea dreptului la plată și o reală motivare.

Recurentul-pârât a invocat, totodată, faptul că este o societate cu capital integral de stat, supusă controlului Curții de Conturi și obligată să acționeze cu respectarea strictă a legalității operațiunilor, precum și că documentele pe baza cărora s-a solicitat recunoașterea dreptului la plată trebuie să satisfacă exigențele legale, banca fiind un profesionist care trebuia și putea să cunoască aceste exigențe.

În drept, recurentul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare.

S-a întocmit în cauză raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 februarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere.

Recurentul-pârât a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 8 aprilie 2020 a fost admis în principiu recursul, constatându-se suspendarea de plin drept a judecății, în temeiul art. 42 alin. (6) Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată, stabilindu-se termen pentru dezbateri în ședință publică pentru termenul din 15 iulie 2020.

Intimata-reclamantă a depus note scrise.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât, în susținerea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a reluat criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susținerile recurentului prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad de jurisdicție devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Astfel, Înalta Curte constată că prin apelul declarat, pârâtul a criticat hotărârea primei instanțe din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 3.1.1 lit. a)1), a art. 9.2 alin. (1) lit. e), a) art. 14.1 și 14.6 din Convenția nr. 143/2011, precum și a art. 9 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, a art. 44 și 48 din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009 și a art. 1.556 C. civ.

Argumentele expuse în susținerea cererii de apel au fost reluate în cererea de recurs, astfel că invocarea dispozițiilor art. 1.170, art. 1.269, art. 1.270 și art. 1.272 C. civ. apare ca fiind formală, întrucât recurentul-pârât nu critică acele considerente specifice din decizia instanței de apel prin care criticile din apel și-au găsit răspuns.

Criticile recurentului ce vizează faptul că nu a solicitat proba cu expertiza contabilă, întrucât banca era cea care trebuia să probeze cu opinia unui specialist că necorelările nu influențează eligibilitatea și că prin cererea de apel și în răspunsul la întâmpinare a arătat că remedierea erorii din situația financiară aferentă anului 2011 nu respectă legea nu pot fi reținute în recurs, în condițiile în care nu sunt indicate normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel, iar pe de altă parte aceste aspecte țin atât de administrarea, cât și de evaluarea probelor, coroborat cu evaluarea poziției procesuale a părților, așadar de temeinicia, nu de legalitatea deciziei atacate.

Totodată, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat, pentru prima oară în recurs, încălcarea art. 23 din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009. Conform dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului (ceea ce în cauză nu s-a dovedit și nici măcar nu s-a pretins) ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. În contextul dat, instanța supremă apreciază că în recurs nu pot fi invocate omisso medio critici nededuse judecății instanței de apel, astfel că nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea art. 28 din Ordinul M.F.P. nr. 3055/2009.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi, de asemenea, reținut.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Astfel, conform art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele vor cuprinde obiectul cererii, susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

Raportat la aceste considerente teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție constată, contrar susținerilor recurentului, că instanța de apel a expus argumentat raționamentul juridic și a răspuns aspectelor de fapt și de drept supuse dezbaterii judiciare, analizând argumentele invocate în cererea de apel.

Astfel, instanța de apel a arătat că cerința de eligibilitate se referă la inexistența stării de dificultate a societății beneficiare și nu la respectarea unor condiții referitoare la modalitatea de întocmire a situațiilor financiare, impuse de un act normativ ce reglementează modalitatea de ținere a contabilității unei societăți.

În ceea ce privește critica recurentului-pârât în sensul că argumentele expuse în apel cu privire la executarea cu bună-credință a convenției nu au primit o justificare efectivă în fapt și în drept, trebuie avut în vedere în primul rând caracterul vag, general, formal al acestei critici, caracterizat prin aceea că recurentul-pârât nu a indicat expres argumentele pretins ignorate de către instanța de apel și nici nu a dezvoltat un raționament convingător cu privire la aptitudinea acestor argumente necercetare de a schimba soluția pronunțată.

Totodată, trebuie subliniat faptul că motivarea unei hotărâri judecătorești ridică o problemă de conținut, relevantă fiind consistența analizei juridice și pertinența argumentelor aduse de instanță în susținerea soluției pronunțate și nu o chestiune de cantitate; or, în speță se constată că instanța de apel a răspuns în mod coerent argumentelor esențiale aduse de către apelantul-pârât, nefiind ținută să răspundă în mod exhaustiv tuturor argumentelor prezentate de către acesta.

În plus, instanța supremă notează și împrejurarea că evaluarea executării unui contract din perspectiva bunei-credințe a părților este un aspect legat de situația de fapt, care nu poate fi supus cenzurii în calea de atac a recursului.

În egală măsură, reține că trebuie avut în vedere și faptul că obligația judecătorului de a motiva soluția pronunțată presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv pe cea de a da dezlegare fiecărui motiv de critică formulat și nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părți în susținerea, respectiv în combaterea pretențiilor/criticilor cu care a fost învestit, fiind esențial ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, cerință care este apreciată ca fiind îndeplinită în cauză.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., de aceea nu poate fi atrasă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele ce preced, în baza cărora s-a stabilit că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din același cod, va respinge recursul declarat.

În conformitate cu dispozițiile art. 494, raportat la art. 482 și la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligat recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă a sumei de 4.793 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial, conform dovezilor aflate la filele x ale dosarului de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1128 din 19 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 4.793 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iulie 2020.