ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1452/2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 9 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1.599.997,41 RON, garanție aferentă debitorului B. S.R.L., conform Convenției Cadru - Plafon de Garantare nr. 159 din 12 decembrie 2011 și a Notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGP - 17697 din 16 octombrie 2012 emisă de reclamantă și, respectiv, a Confirmării Notificării de includere în plafonul de garantare din data de 23 octombrie 2012 emisă de pârâtă; - obligațiile pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare, calculată de la data expirării termenului de plată, respectiv 4 februarie 2014, până la data executării silite, respectiv 21 iulie 2015, precum și de la data restituirii sumei, respectiv 25 octombrie 2017, până la data plății efective; cu cheltuieli de judecată. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270 alin. (1) C. civ., art. 1350 C. civ., art. 1516 alin. (1) C. civ., art. 2279 - 2320 C. civ., art. 9 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, a contabilității, art. 1548 C. civ. și art. 194 C. proc. civ. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 1464 din 11 mai 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a admis cererea reclamantei și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.599.997,41 RON, cu titlu de garanție aferentă Convenției Cadru - Plafon de Garantare nr. 159 din 12 decembrie 2011, Notificării de includere în plafonul de garantare nr. CGP - 17697 din 16 octombrie 2012 și a Confirmării Notificării de includere în plafonul de garantare din data de 23 octombrie 2012. A obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale penalizatoare calculate de la data expirării termenului de plată, respectiv 4 februarie 2014 până la data executării silite, respectiv 21 iulie 2015, precum și de la data restituirii sumei, respectiv 25 octombrie 2017, până la data plății efective. A obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată - 19.331,76 RON, cu titlu de taxe judiciare de timbru și 19.366 RON, cu titlu de onorariu de avocat. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate și reținerea spre judecare a cauzei, cu pronunțarea unei soluții de respingere a cererii de chemare în judecată și obligarea reclamantei-intimate la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta-apelantă a susținut că reținerile instanței de fond "sunt nefondate și fără temei" întrucât, din perspectiva obligației Fondului de a efectua plata, banca trebuie să respecte întocmai prevederile Cap. 9 din Convenția nr. 159/2011, ori aceasta nu a respectat dispozițiile art. 9.2 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 3.1.1, încălcând astfel mandatul acordat de către Fond, pentru că nu a efectuat toate demersurile (verificări și colectare de documente) în vederea obținerii garanției de la Fond.

Caracterul necondiționat al garanției, a arătat apelanta, presupune că Fondul își asumă riscul neîndeplinirii obligațiilor de către beneficiarul IMM, și nu că Fondul își asumă riscul neîndeplinirii de către Bancă a propriilor sale obligații convenționale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 32, art. 33, art. 40, art. 192, art. 455, art. 466, art. 482 C. proc. civ., O.U.G. nr. 80/2013, art. 480 alin. (2) C. proc. civ. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 2373 A din 23 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către apelanta-pârâtă, obligând-o pe aceasta la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 15.197,49 RON - onorariu avocațial.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: - Prima critică adusă prin motivele de apel sentinței atacate se referă la faptul că reclamanta nu a respectat clauzele de la art. 9.2 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 3.1.1 din Convenția-Cadru nr. 159/2011, în sensul că situațiile financiare nu sunt conform prevederilor legale și convenționale, încălcând dispozițiile pct. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009, dat fiind că bilanțurile pe 2010 și 2011 ale debitoarei S.C. B. S.R.L. nu corespund cu bilanțurile de închidere ale exercițiului financiar precedent, iar instanța de fond a înlăturat această apărare fără să indice motivele de fapt și de drept. Această critică este neîntemeiată, a considerat instanța de apel, tribunalul reținând corect că prevederile contractuale indicate nu fac referire la Ordinul MFP nr. 3055/2009, iar convenția încheiată între părți nu impune reclamantei sarcina de a verifica acest aspect, cu atât mai mult cu cât cele două bilanțuri poartă viza organelor financiare ale statului, sens în care motivația refuzului pârâtei-apelante adaugă la contract.

A apreciat instanța de apel că și cea de-a doua critică adusă sentinței atacate și care vizează faptul că interpretarea dată de tribunal (în sensul că Fondul a pus în sarcina reclamantei o obligație care nu există în mod explicit în convenție) contravine regulilor generale de interpretare a unui contract instituite de art. 1266, art. 1267, art. 1269 alin. (2) C. civ., este neîntemeiată. Instanța de apel a reținut că aceste texte instituie reguli de interpretare a convențiilor, iar tribunalul a făcut aplicarea acestor norme, de vreme ce a statuat că, verificând conținutul Convenției, precum și ale clauzelor invocate de părți, nu a regăsit printre obligațiile ce reveneau reclamantei pe cea privind verificarea conformității balanțelor cu Ordinul MFP nr. 3055/2009. În plus a arătat instanța de apel, aceste documente nu sunt emise de către reclamantă, ceea ce înseamnă că aceasta nu le poate determina conținutul, astfel încât era necesar ca apelanta-pârâtă să menționeze expres în contract că aceasta reprezintă o cerință de care depinde efectuarea plății, neputând solicita co-contractantului să respecte o anumită obligație după ce s-a depus cererea de plată.

Și critica adusă sentinței atacate, care vizează neîndeplinirea propriilor obligații de către reclamanta-intimată, care ar fi dat dovadă de rea-credință, în condițiile în care Fondul nu și-a asumat riscul neexecutării obligațiilor din partea finanțatorului, ci din partea beneficiarului creditului, a fost înlăturată, ca neîntemeiată, de către instanța de apel. Instanța de apel a arătat că prin clauzele stipulate de art. 9.2 alin. (1) lit. a)-j) din Convenție sunt prevăzute condițiile de plată ale garanției și sunt indicate documentele ce trebuie depuse împreună cu cererea de plată, nerezultând din cuprinsul acestor clauze condiția cerută de apelantă și care constituie motiv al refuzului de plată, anume ca situațiile financiare transmise să respecte dispozițiile art. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009. Ca atare, a constatat instanța de apel, contrar susținerilor pârâtei-apelante, reclamanta-intimată nu poate fi ținută răspunzătoare de modul în care au fost întocmite situațiile financiare efectuate de împrumutat, având doar obligația de a verifica dacă beneficiarul se încadrează în categoria IMM pentru a fi exigibil pentru acordarea garanției de către Fond, sens în care a verificat limitat datele financiare. Curtea de apel a mai reținut că insolvența beneficiarului s-a deschis ulterior perioadei în care au fost întocmite situațiile financiare în discuție, neexistând vreo legătură între aceasta și modul de întocmire a bilanțurilor pe anul 2010 sau 2011, astfel încât aspectul invocat de apelantă în adresa de răspuns nr. x/2014, și care nu își găsește temei în Convenția încheiată, reprezintă o motivație neîntemeiată găsită de parte pentru a-și justifica refuzul de plată a garanției.

În fine, instanța de prim control judiciar a apreciat ca neîntemeiată și critica adusă de către pârâta-apelantă sentinței atacate cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de tribunal, în sensul că acestea sunt disproporționate în raport cu complexitatea cauzei, aferentă procedurii și activitatea părții adverse. Instanța de apel a considerat că suma acordată cu titlu de onorariu nu este disproporționată în raport cu valoarea litigiului, activitatea desfășurată de societatea de avocatură angajată viza și interesele părților.

Instanța de apel a analizat motivele de apel prin prisma incidenței dispozițiilor art. 479, art. 480 alin. (1) C. proc. civ. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru IMM S.A. - IFN, criticând-o prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, pârâta-recurentă a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată fără ca instanța de apel să arate motivele pentru care a înțeles să înlăture apărările-pârâtei cu privire la legalitatea situațiilor financiare, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Cât privește incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a nesocotit prevederile legale cuprinse în art. 1170, art. 1270 și art. 1272, art. 1266, art. 1267 și art. 1269, art. 1518 și art. 1634 C. civ., art. 22 alin. (7) C. proc. civ., art. 30 și art. 10 din Legea nr. 82/1991 și pct. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009, în dezlegarea dată de către instanță cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce reveneau părților. În cauză, a arătat recurenta, nu s-a făcut dovada de către Bancă a faptului că neconcordanțele constatate între situațiile financiare ale beneficiarului aferente anului 2010 și 2011 și bilanțul de închidere al exercițiului financiar precedent ar fi rezultatul unor corecții efectuate în condițiile art. 44 din OMFP nr. 3055/2009, deci nu ar fi nerespectări ale principiului intangibilității. F. Apărările reclamantei-intimate.

Reclamanta-intimată A. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Intimata-reclamantă a depus la dosar încheierea nr. x din 2 aprilie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, învederând instanței că, în prezent, denumirea sa este C. S.A., urmare a înregistrării fuziunii prin absorbție dintre C. S.A. și A. S.A.. G. Considerentele instanței de recurs.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, acesta a fost redactat și comunicat părților.

Analizând recursul, din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat. Acest motiv de recurs duce la casarea hotărârii care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. În raport de acest motiv de nelegalitate recurenta-pârâtă a susținut că decizia recurată este motivată sumar, superficial, aspect ce echivalează cu o nemotivare, întrucât instanța de apel nu a motivat hotărârea cu privire la aspectele învederate de către recurenta-pârâtă. Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei-pârâte, că hotărârea instanței de apel îndeplinește rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Astfel, motivarea instanței de apel este complexă, instanța corelând motivarea hotărârii cu criticile susținute prin motivele de apel, prin raportare la probele dosarului, la situația de fapt reținută în cauză și a regulilor de drept incidente, fiind cuprinse toate apărările părților, grupate și examinate în mod real chestiunile esențiale care au condus la pronunțarea soluției.

Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat. Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În speță, recurenta-pârâtă, deși invocă prin acest motiv de recurs nesocotirea de către instanța de apel a anumitor prevederi legale, în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce reveneau părților, aduce în fapt, o singură critică de esență care vizează conținutul declarațiilor fiscale atașate cererii formulate de către Bancă și neconcordanța acestora cu dispozițiile art. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009 (în sensul ca soldul final al bilanțului să corespundă cu soldul de început al bilanțului pe anul următor). Pârâta-recurentă a susținut că interpretarea Convenției de către instanța de apel s-a făcut altfel decât potrivit înțelegerii explicite a părților, ori refuzul plății de către Fond a fost fundamentat pe nerespectarea clauzelor convenționale, fiind justificat. Așadar, recurenta-pârâtă este nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a constatat, prin raportare la clauzele cuprinse în Convenția părților nr. 159/2011, că reclamanta-intimată și-a îndeplinit întocmai obligațiile asumate, refuzul de plată al pârâtei-recurente fiind nejustificat, nerezultând din dezvoltarea argumentelor aduse de către recurenta-pârâtă în susținerea motivului de nelegalitate invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ce ar consta "nesocotirea" de către instanța de apel a prevederilor legale invocate formal de către recurenta-pârâtă. În acord cu instanța de prim control judiciar, Înalta Curte arată că dispozițiile legale ale art. 1266, art. 1267, art. 1269 C. civ. instituie reguli de interpretare a contractelor, reguli care au fost aplicate de către instanță, întregul silogism juridic având la bază conținutul Convenției nr. 159/2011. Motivul de recurs care sancționa hotărârea pronunțată de către instanță prin interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în speță a Convenției Cadru - Plafon de Garantare nr. 159/2011, ceea ce presupunea ca judecătorii să treacă peste voința părților exprimată prin contract, nu a mai fost menținut în cadrul Noului C. proc. civ., motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ., eliminând și ipoteza lipsei de temei legal. Instanțelor de fond le incumbă obligația de a interpreta, deopotrivă, legea și actele juridice. În schimb, dacă interpretarea actelor juridice - element al chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății - ține de aprecierea suverană a instanțelor de fond, interpretarea legii constituie atributul esențial al instanței de recurs. În speță, atât tribunalul, cât și instanța de apel au determinat corect înțelesul exact al clauzelor contractuale prin cercetarea manifestării de voință a părților în strânsă corelație cu voința lor internă, cu atât mai mult cu cât termenii întrebuințați de către părți sunt clari și neîndoielnici, încât nu li se putea atribui decât un singur înțeles, acela care rezultă în mod firesc și nesilit din litera lor, respectiv sensul care a fost reținut ca atare de către cele două instanțe de fond și de apel. Așa fiind, în ceea ce privește sensul clauzei stipulate în Convenție la art. 9.2 alin. (1) lit. e) și înțelesul, interpretarea pe care au dat-o cele două instanțe de fond și apel, chiar dacă ar fi eronată sau ar constitui o judecată greșită, scapă de sub cenzura Înaltei Curți. Cât privește "nesocotirea" prevederilor legale invocate de către recurenta-pârâtă, respectiv interpretarea sau aplicarea greșită a acestora de către instanța de apel, Înalta Curte reține că aceasta constituie premisa falsă a unei soluții eronate. În speță însă, instanța de apel nu a dat vreo interpretare neconformă sensului real al textelor de lege și nici nu a calificat greșit situația de fapt, comparativ cu exigențele normelor de drept. Instanța de apel, în acord cu instanța de fond, a constatat că în speță nu se poate face vorbire despre o încălcare a dispozițiilor pct. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009, în sensul ca bilanțurile pe 2010 și 2011 ale beneficiarului debitor S.C. B. S.R.L. nu corespund cu bilanțurile de închidere ale exercițiului financiar precedent, întrucât prevederile contractuale, respectiv clauza stipulată la art. 9.2 alin. (1) lit. e) coroborată cu art. 3.1.1 din Convenția Cadru nr. 159/2011, nu fac referire la Ordinul MFP nr. 3055/2009 și nu impune reclamantei-intimate obligația de a verifica acest aspect, mai ales în contextul în care cele două bilanțuri anexate cererii de plată poartă viza organelor financiare ale stratului. Aceasta face ca motivația refuzului de plată al pârâtei-recurente să nu fie întemeiată în raport de clauzele contractuale invocate chiar de către recurentă, interpretarea dată de către recurenta-pârâtă acestor clauze adăugând la contract.

Prin urmare, în mod legal a reținut instanța de apel că, în cauză, refuzul recurentei-pârâte de a efectua plata solicitată de către intimata-pârâtă, în raport de Convenția părților, este nejustificat, așa cum, corect a concluzionat și tribunalul, hotărârea recurată nefiind subsumată motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., recursul urmând a fi respins, ca nefondat.

Având în vedere și dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, în sumă de 15.514,59 RON, reprezentând onorariu avocațial, constatând că acestea constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Față de considerentele ce preced, în baza art. 463 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, obligă recurentul-pârât la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă, în sumă de 15.514,59 RON, reprezentând onorariu avocat.