ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 668/2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, din data de 8 martie 2017, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. IFN (F.N.G.C.I.M.M. S.A. -IFN sau Fond a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. (F.R.C), solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să oblige pârâta la plata sumei de 307.705,62 RON, reprezentând contragaranția acordată Fondului pentru garanția asumată de către reclamantă în favoarea A. S.A., în baza Notificării de includere în planul de garantare nr. CGP - 11778 din 16 mai 2012, confirmată cu Confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. CGP - 11778 - CTG din 24 mai 2012, beneficiar B. S.R.L., la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 28 decembrie 2015 (data la care s-au implinit 90 de zile de la data de 30 septembrie 2015 - data adresei Fondului, nr. 31662 din 30 septembrie 2015, prin care acesta a transmis toate documentele prevăzute contravențional), până la data plății efective a acestei sume, cu cheltuieli de judecată. În drept, dispozițiile art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 1270 și art. 1489 C. civ., art. 2 din O.G. nr. 13/2011. B. Hotărârea primei instanțe.

Prin sentința civilă nr. 3534 din 26 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă acțiunea reclamantului FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. IFN și a fost obligată pârâta FRC S.A. la plata sumei de 307.705,62 RON cu titlu de contragaranție asumată de reclamantă în favoarea A. S.A. și la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în sumă de 6682,05 RON.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta FNG CIMM S.A. - IFN a încheiat cu finanțatorul A. S.A. convenția cadru plafon de garantare nr. 148 din 13 septembrie 2011 iar prin Notificarea de introducere în plafon nr. 11778 din 16 mai 2012 reclamanta a acordat la 23 ianuarie 2014 (OP 212) finanțatorului o garanție de 481.000 RON pentru beneficiarul B. S.R.L. care avea încheiat contractul de credit nr. x din 19 mai 2013 cu finanțatorul A..

Întrucât beneficiarul creditului nu și-a îndeplinit obligațiile de rambursare, finanțatorul A. a depus cererea de plată a finanțării garantate restantă nr. 14529 din 19 iunie 2013, sumă achitată de reclamantă la data de 23 ianuarie 2014. Tribunalul a constatat că mecanismul de acordare și garantare a contragaranției din speță s-a derulat în conformitate cu dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 și cu normele speciale din O.U.G. nr. 117/2006 relative la procedurile naționale ale ajutorului de stat.

A mai reținut tribunalul că de la data de 30 septembrie 2015 când pârâtul a primit toată documentația necesară efectuării plății pentru suma ce face obiectul acțiunii a început să curgă termenul contractual de 90 de zile, astfel încât scadența acestei plăți s-a împlinit la 28 decembrie 2015, dată de la care pârâtul datorează dobânda prevăzută de art. 2 din O.U.G. nr. 13/2011. C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. (F.R.C), solicitând anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal și, în subsidiar, desființarea sentinței atacate, ca fiind netemeinică și nelegală, reținerea cauzei spre rejudecare și respingerea acțiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Apelanta-pârâtă a susținut, în esență, că soluționarea litigiului este de competența Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal întrucât FRC este autoritate publică asimilată, Norma nr. 1/2010 este un act administrativ cu caracter normativ, iar Convenția de contragarantare nr. 2/2010 este un contract administrativ.

Pe fondul cauzei, apelanta-pârâtă a susținut că: decizia FRC de respingere a cererii de executare are temei contractual, respectiv art. 7.4 alin. (2) lit. a) din Convenția de contragarantare nr. 1/2010; - Instanța de fond a interpretat greșit normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu mecanismul și scopul urmărit în acordarea contragaranțiilor, întrucât în cauză s-a acordat o contragaranție unui beneficiar neeligibil, raportat la scopul Convenției nr. 1/2012 încheiată între părți, în aplicarea Normei nr. 1/2012 privind schemele de ajutor și raportat la scopul pentru care a fost înființat - în susținerea IMM și nu în favorizarea băncilor; - Mecanismul descris anterior a avut consecința executării și plății unei garanții de stat, din fonduri publice, întrucât nerambursarea de către beneficiar a creditului a determinat trecerea la scadență și executarea garanției reclamantului. Apreciază apelanta-pârâtă că reclamantul, fără minime diligențe, încălcându-și obligația de prudență și diligență, a acordat și a plătit o garanție fără a lua în considerare neeligibilitatea beneficiarului.

În drept, a invocat dispozițiile art. 466 și urm. C. proc. civ. D. Hotărârea instanței de apel.

Prin decizia civilă nr. 1933/A din 19 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de pârâtul FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A., ca nefondat.

Pentru a pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: - Apelanta este în eroare cu privire la soluționarea excepției necompetenței funcționale a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, întrucât competența acestei secții a fost stabilită prin regulatorul de competență de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal. - Sentința pronunțată de tribunal este motivată în conformitate cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ., în cuprinsul sentinței regăsindu-se argumentele de fapt și de drept avute în vedere de instanță, iar împrejurarea că în opinia apelantei argumentele au fost insuficiente, nu poate duce la anularea hotărârii în condițiile art. 480 C. proc. civ. - Sub aspectul temeiniciei hotărârii atacate, instanța de apel a constatat că în mod neîntemeiat FRC a invocat excepția de neexecutare pentru a susține refuzul de plată a cererii adresate de reclamantă, context în care soluția de admitere a acțiunii de prima instanță este corectă. - A reținut instanța de apel că motivul principal al respingerii cererii de executare de către FRC l-a reprezentat faptul că garanția contragarantată a fost acordată în condiții ex-post după cum rezultă din adresa din 18 noiembrie 2015 emisă de FRC, de respingere a cererii de executare a contragaranției și anularea contragaranției acordate. - În condițiile în care reclamanta nu și-a asumat în cuprinsul Convenției nr. 1/2010 faptul că va acorda garanția contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, instanța de apel a apreciat că toate aspectele invocate de către apelantă cu privire la acest aspect nu pot fi primite, lipsind cadrul în care s-ar putea ajunge la sancționarea reclamantei. - A mai apreciat instanța de apel că susținerile apelantei, în sensul că reclamantul ar fi trebuit să facă verificări prin prisma legislației care reglementează ajutorul de stat, nu pot fi reținute deoarece, a valida o astfel de opinie ar însemna să se admită că aceasta trebuia să facă verificări care exced Convenției nr. 1/2010 în condițiile în care, prin art. 4.1 din Convenția de contragarantare reclamanta și-a asumat obligația de a verifica îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare din Norme. E. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. (FRC), solicitând casarea în tot a hotărârii atacate și, în urma rejudecării cauzei, admiterea apelului formulat de pârâtă, cu cheltuieli de judecată. Recurenta-pârâtă a criticat decizia pronunțată de instanța de apel prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a motivat respingerea argumentului cu privire la acordarea contragaranției în condiții ex-post și nu a motivat respingerea criticilor aduse prin apelul pârâtei, prin care aceasta a susținut că era obligatorie aplicarea dispozițiilor legale prevăzute de O.U.G. nr. 117/2006 privind ajutorul de stat, conform mandatului acordat.

Din perspectiva criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că prin decizia recurată au fost interpretate și aplicate greșit prevederile art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (2) din Constituția României, atunci când instanța de apel a stabilit că nu sunt aplicabile în cauză liniile directoare stabilite de Comisia Europeană în privința acordării contragaranției ex-post, încălcând în acest mod Regulamentul Comisiei nr. 1988/2009 privind aplicarea dispozițiilor art. 87 și 88 din Tratatul CE referitor la ajutorul de minimis.

De asemenea, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit privind art. 970, 977 și 982 C. civ. de la 1864, atunci când a interpretat convenția și Norma în litigiu, stabilind că nu era obligatorie respectarea legislației în domeniul ajutorului de stat. Procedând astfel, instanța de apel a omis faptul că mandatul convențional din cauză se subsumează mandatului legal și că întinderea mandatului acordat nu se poate stabili decât în raport cu prevederile legale aplicabile, a susținut recurenta.

Prin decizia recurată, a mai susținut recurenta-pârâtă, au fost interpretate și aplicate greșit prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, prevederile art. 18 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 117/2006, prevederile art. 2, 3, 5 (lit. b) și e) din Ordinul ministrului economiei, comerțului și mediului de afaceri cu nr. 1364/2009, precum și prevederile art. 1080 și art. 1540 C. civ. de la 1864. Instanța de apel a reținut astfel, în mod greșit că îndeplinirea mandatului este una pur formală și constă doar în completarea datelor din Anexele la Convenție, fără o verificare pe fond a condițiilor de eligibilitate, pe baza datelor oferite de situațiile financiare. F. Apărările intimatei-reclamante.

Intimata-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. IFN a depus întâmpinare, invocând nulitatea recursului și pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata-reclamantă a susținut că cererea de recurs nu conține critici concrete cu privire la legalitatea hotărârii instanței de apel, care să poată fi încadrate în vreunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci doar critici de netemeinicie, recurenta fiind nemulțumită de modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate.

Pe fondul cererii de recurs s-a susținut de către intimata-reclamantă că soluția instanței de apel este temeinică și legală, în cauză nu s-a produs nicio încălcare a dispozițiilor art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 sau ale O.U.G. nr. 117/2006; contragaranția acordată nu întrunește caracteristicile și condițiile prevăzute de legislație pentru a fi considerate ajutor de stat; Comunicarea CE nr. 155/2008 nu este aplicabilă în speță, deoarece au în vedere doar ajutoarele de stat de natură a afecta concurența și implicit dispozițiile art. 87 din Tratat (actual 107 TFUE); în lipsa dovezilor de încălcare a vreunei prevederi ale Convenției dintre părțile litigiului, FRC a avut o poziție neîntemeiată și abuzivă, Fondul procedând în mod diligent și prudent, cu respectarea mandatului primit, decizia FRC de respingere a cererii de plată neavând temei convențional sau legal. G. Considerentele instanței de recurs.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, acesta a fost redactat și comunicat părților. Recursul a fost admis în principiu prin încheierea pronunțată la data de 5 noiembrie 2020.

Analizând decizia recurată prin raportare la criticile și apărările formulate, precum și la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată recursul nefondat pentru considerentele ce succed.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta-pârâtă critică hotărârea pronunțată de instanța de apel pentru nemotivarea respingerii argumentului cu privire la acordarea garanției ex-post și a respingerii criticilor formulate prin apel de către pârâtă cu privire la aplicarea obligatorie a dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006 privind ajutorul de stat. Procedând la analiza acestui motiv de recurs, Înalta Curte urmează a porni de la premisa că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil. Înalta Curte reamintește că pentru a se reține incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. În speță, recurenta-pârâtă a criticat nemotivarea respingerii unor "argumente" în dezvoltarea unor critici, afirmațiile sale denotând, de fapt, nemulțumirea acesteia cu privire la soluția instanței de apel, din perspectiva situației de fapt reținute de aceasta și a interpretării probelor administrate în cauză. Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanța de prim control judiciar mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei. Din analiza deciziei recurate rezultă că au fost respectate exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel arătând considerentele de fapt și de drept care au condus la adoptarea soluției de respingere ca nefondat a apelului formulat de apelanta-pârâtă FRC. Înalta Curte amintește că art. 6 paragraf. 1 din Convenție obligă instanțele să își motiveze hotărârile, însă aceasta nu presupune a da un răspuns detaliat fiecărui argument. (Hotărârea Van de Hurk contra Olanda, 19 aprilie 1994). Faptul că instanța de apel și-a motivat soluția adoptată rezultă și din aceea că, în susținerea criticilor sale de nemotivare a hotărârii recurate, recurenta-pârâtă redă citate ample din considerentele hotărârii, ceea ce denotă netemeinicia criticilor aduse de către aceasta hotărârii pronunțate de instanța de apel. Față de cele reținute, Înalta Curte constată nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat. Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu include și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză, textul de lege având în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept. Cu privire la incidența acestui motiv de casare recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit anumite prevederi din acte normative atunci când a interpretat convenția părților și norma în litigiu, stabilind că nu era obligatorie respectarea legislației în domeniul ajutorului de stat, omițând faptul că mandatul convențional din cauză acordat Fondului se subsumează mandatului legal. Înalta Curte reține că judecătorii fondului sunt suverani în interpretarea actelor juridice - element al chestiunilor de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății, iar interpretarea dată nu poate face obiect de control în recurs. O reinterpretare a convenției părților, a mandatului acordat intimatei-reclamante în temeiul acestei convenții și a modalității de îndeplinire a acestui mandat, în sensul solicitat de către recurenta-pârâtă, ar conduce la o reapreciere a probelor administrate și interpretate de către instrumentele de fond, în temeiul cărora a fost stabilită situația de fapt în cauză, ceea ce ar conduce la schimbarea situației de fapt, motiv inadmisibil în recurs. Cât privește interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor O.U.G. nr. 117/2006, O.U.G. nr. 23/2009 și Ordinului Ministrului Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri nr. 1364/2009, Înalta Curte reține că interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța de apel a dat o interpretare apreciată ca neconformă sensului real al textului. Totodată, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de instanțele de fond. În speță, recurenta-pârâtă critică greșita stabilire a situației de fapt de către instanța de apel, prin raportare la interpretarea actelor juridice depuse în probatoriu și neaplicarea unor prevederi din acte normative. Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de către recurenta-pârâtă, că instanța de apel, redând întocmai clauza din Convenția părților, a concluzionat în sensul că prin Convenția încheiată, nr. 1/2010, reclamanta-intimată nu și-a asumat obligații de acordare a garanției contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, context în care îndeplinirea obligațiilor asumate prin mandatul acordat Fondului nu poate fi analizată prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 117/2006 și ale Normei nr. 2/2010, aceste acte normative nefiind incidente în cauză și, pe cale de consecință nici celelalte acte normative care detaliază sau reglementează aplicarea acestora. Instanța de apel a reținut, în acord cu cele stipulate în Convenția părților că reclamanta-intimată și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual ce intră sub incidența normelor care reglementează obligațiile generale de mandat ale reclamantului: de a respecta condițiile de exigibilitate prevăzute de norma în baza căreia se solicită contragaranția; de a acorda, monitoriza și plăti garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție. A aprecia în sensul că reclamantul ar fi trebuit să facă verificări prin prisma legislației care reglementează ajutorul de stat, a arătat în mod corect instanța de apel, ar însemna să fie obligat reclamantul la efectuarea unor verificări care exced Convenției nr. 1/2010 în condițiile în care, prin art. 4.1 din Convenția de contragarantare, reclamantul și-a asumat obligația de a verifica îndeplinirea criteriilor de exigibilitate și a condițiilor de contragarantare din Norme. În raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății, fără a da o interpretare greșită fie prea extinsă, fie prea restrânsă, fie cu totul eronată, acestora, calificarea juridică fiind în conformitate cu situația de fapt reținută în considerente, în acord cu exigențele normei de drept.

Având în vedere considerentele ce preced, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.