ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1693/2022

Ședința publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, secția a II-a civilă la data de 27 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. IFN, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.380.000 RON, reprezentând contragarantia acordată Fondului pentru garanția asumată în favoarea A. S.A. în baza scrisorii de garantare nr. 159/16.11.2012, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 09.04.2015 (data la care s-au împlinit 90 zile de la data de 09.01.2015 - data recepției de către B. a adresei Fondului nr. x/08.01.2015 prin care a transmis documentele solicitate suplimentar de către pârâtă), până la data plății efective a acestei sume; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2813 din 03 mai 2018, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat cauza la Tribunalul București. În motivare, Judecătoria a arătat în esență faptul că valoarea obiectului cauzei este de peste 200.000 de RON și astfel, în raport de art. 94 lit. k) din C. proc. civ. este competent să judece Tribunalul.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2018.

Prin încheierea din 18 septembrie 2018, Tribunalului București, secția a IV-a civilă a declinat cauza secției a VI-a Civilă (litigii cu profesioniști).

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 19.10.2018, sub nr. x/2018* .

Prin încheierea din 6 iunie 2019, Tribunalului București, secția a VI-a civilă a declinat cauza secției a II-a contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția de mecompetență funcțională și a declinat în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă

Prin sentința civilă nr. 27 din 13 ianuarie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 471 din 28 mai 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A, ca nefondată.

FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. IFN a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 402 din 05 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul-reclamant FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI SAU MIJLOCII S.A. - IFN, în contradictoriu cu intimatul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., împotriva sentinței civile nr. 471 din 28 mai 2020, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI SAU MIJLOCII S.A. - IFN a declarat recurs.

Motivele de recurs sunt în esență următoarele:

Un prim motiv de casare vizează faptul că hotărârea a fost pronunțată fără ca instanța să arate argumentele pentru care a înțeles să înlăture apărările sale cu privire la respectarea mandatului acordat conform anexei C1 la convenția nr. 1/2012, precum și cu privire la analiza efectuată conform art. 4.1 din Norma nr. 1/2012. În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanța nu a fost învestită să constate dacă beneficiarul contragaranției se afla în stare de insolvență prezumată, ci dacă intimata a respectat sau nu prevederile din convenție atunci când a refuzat plata contragaranției și dacă a probat faptul că recurenta a încălcat mandatul primit conform anexei C1.

Sub un alt aspect recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a făcut simple afirmații atunci când a reținut că apelanta nu și-a îndeplinit obligația asumată în contractul de mandat. Astfel recurentul-reclamant consideră că instanța de apel a omis să argumenteze elementul esențial al speței, și anume când și cum anume a intervenit culpa sa în executarea mandatului, potrivit convenției nr. 1/2012, și implicit incidența răspunderii sale contractuale, ca de altfel și de ce este justificat refuzul de plată a contragaranției întemeiat pe o decizie a Curții de Conturi emisă în urma controlului efectuat la intimata-pârâtă, care nu îi este opozabil.

În susținerea motivului de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă nesocotirea prevederilor legale cuprinse în art. 1.170, art. 1.266-1.268, art. 1.270 și art. 1.272 din C. civ. în dezlegarea dată de către instanța de apel cu privire la îndeplinirea obligațiilor ce îi reveneau. Astfel, potrivit acestuia, instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a prevederilor art. 1.270 C. civ. la momentul stabilirii obligațiilor asumate de acesta, stabilind în mod nelegal că pentru verificarea existenței stării de dificultate a beneficiarului avea obligația de efectua o analiză a situației financiare a acestuia.

Totodată, recurenta-reclamantă face trimitere la prevederile pct. 2 din anexa C1 și la pct. 7 din anexa C7 la convenția nr. 1/2012, susținând că, pe parcursul derulării convențiilor de contragarantare între cele 2 instituții, a solicitat intimatului-pârât clarificări cu privire la mandatul acordat, iar prin adresa nr. x/21.06.2012, a solicitat clarificări cu privire la condițiile în care o societate poate fi considerată întreprindere în dificultate.

Recurenta-reclamantă apreciază că din interpretarea coroborată și sistematică a prevederilor art. 4.1. și 8.3. din Norma nr. 1/2012, respectiv din anexa C1 și din anexa C7, precum și a prevederilor art. 3.1. și 3.3.1. din convenția nr. 67/2008, semnată cu banca finanțatoare, precum și din clarificările transmise de intimatul-pârât prin adresa nr. x/25.06.2012, concluzia care se impune este diferită decât cea la care a ajuns instanța de apel.

În ceea ce privește modalitatea de plată a garanției contragarantate, recurenta-reclamantă susține că a aplicat cerințele prevăzute de art. 9.2. și art. 9.3 din convenția nr. 67/2008 și apreciază că raționament instanței de apel contravine dispozițiilor art. 1.170, art. 1.270 și art. 1.272 din C. civ.

Totodată, considerentele instanței de apel, privitoare la starea de insolvență a S.C. C. S.R.L., contravin prevederilor art. 1.170, art. 1.270, art. 1.272, art. 1.266-1.268 C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat.

Prin încheierea din 11 mai 2022 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în complet de filtru, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Astfel, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Înalta Curte reține că susținerile recurentei-reclamante prin care arată că hotărârea a fost pronunțată fără ca instanța să arate argumentele pentru care a înțeles să înlăture apărările sale cu privire la respectarea mandatului acordat conform anexei C1 la convenția nr. 1/2012, precum și cu privire la analiza efectuată conform art. 4.1 din Norma nr. 1/2012, precizând că instanța nu a fost învestită să constate dacă beneficiarul contragaranției se afla în stare de insolvență prezumată, nu pot fi analizate prin prisma cazului de casare statuat la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, întrucât nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate, în realitate, recurenta-reclamantă își exprimă nemulțumirea față de modul în care curtea de apel a reținut situația de fapt și a interpretat înscrisurile din dosar.

În această cale extraordinară de atac se analizează exclusiv aspectele de nelegalitate, fără a se proceda la o devoluare a fondului cauzei. Administrarea probatoriului și stabilirea situației de fapt este atributul instanței devolutive, în recurs urmărindu-se conformitatea soluției cu normele de drept aplicabile.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, ca și asupra concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

În ceea ce privește critica prin care susține că instanța de apel a făcut simple afirmații atunci când a reținut că apelanta nu și-a îndeplinit obligația asumată în contractul de mandat, considerând că s-a omis să se argumenteze elementul esențial al speței, și anume când și cum anume a intervenit culpa sa în executarea mandatului, potrivit convenției nr. 1/2012, și implicit incidența răspunderii sale contractuale, reprezintă aspecte de netemeinicie ce nu pot fi analizate în stadiul procesual al recursului. Se ignoră astfel caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, în cadrul căruia nu se poate rejudeca fondul, ci se analizează exclusiv aspecte de nelegalitate, nu și cele de netemeinicie.

Înalta Curte reține că susținerile recurentei-reclamante referitoare la aplicarea greșită a normelor de drept material nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, deoarece dispozițiile art. 1.170, art. 1.266-1.268, art. 1.270 și art. 1.272 din C. civ. sunt indicate în mod formal, fără a se arăta în concret cu ce a greșit instanța de apel și de ce norma materială nu a fost corect aplicată.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, recurenta-reclamantă, în expunerea motivelor de recurs, a reluat critici exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Astfel, susținerile recurentei-reclamante cu privire la interpretarea greșită a prevederilor art. 4.1. și 8.3. din Norma nr. 1/2012, respectiv din anexa C1 și din anexa C7, a prevederilor art. 3.1. și 3.3.1. din convenția nr. 67/2008, semnată cu banca finanțatoare, precum și mențiunile referitoare la adresa nr. x/25.06.2012, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu permite determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurenta nu și-a respectat obligația impusă de lege de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 402 din 5 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2021.