ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 327/2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 327/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 10 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 27.03.2018, sub nr. x/2018, reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A.- IFN a chemat în judecată pe pârâta Fondul Roman de Contragarantare S.A., solicitând obligarea acesteia la plata contragaranției în sumă de 745.157,05 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data 12.12.2017, până la plata efectivă a sumei datorate, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate prevederile art. 194 și următoarele C. proc. civ. și dispozițiile C. civ.

Pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei, excepția prematurității cererii iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 5776/04.10.2018, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția necompetenței materiale și s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 29.11.2018, sub nr. x/2018 iar, prin sentința civilă nr. 396/14.02.2019, pronunțată în acest dosar, a fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant și a fost anulată cererea de chemare în judecată pentru lipsa dovezii calității de reprezentant.

Împotriva sentinței civile nr. 396/14.02.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, a declarat apel reclamanta, care a fost admis prin decizia civilă nr. 1752/29.10.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, dispunându-se anularea sentinței atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru continuarea judecății.

Prin sentința civilă nr. 791/25.06.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, în rejudecare, a fost admisă excepția lipsei de interes și s-a dispus respingerea cererii ca lipsită de interes.

Împotriva acestei sentințe au formulat cereri de apel ambele părți, care au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2020, iar, prin decizia intermediară nr. 164/28.01.2021, apelurile au fost admise, dispunându-se anularea în tot a sentinței apelate și reținerea cauzei spre rejudecare.

La termenul stabilit de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă pentru rejudecare s-a dispus unirea cu fondul cauzei a excepției prematurității, invocată de pârâtă prin întâmpinare; de asemenea, a fost încuviințată și administrată, pentru ambele părți, proba cu înscrisuri.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia nr. 344/A/2021 din 25 februarie 2021 a respins ca neîntemeiată excepția prematurității, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

A admis cererea formulată de reclamanta Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 745.157,05 RON reprezentând contragaranție, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare aferentă, calculată de la data de 12.12.2017 și până la achitare.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 25.073,33 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

La data de 04 mai 2021 (data poștei), pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 344/1/2021 din 25 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 06 mai 2021.

Motive de recurs.

Cererea de recurs este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate recurenta-pârâtă susține că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub un prim aspect normele de drept material greșit aplicate sunt menționate ca fiind dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, coroborat cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 1080 și art. 1540 C. civ., art. 10 din Legea nr. 78/2000, art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul BNR nr. 24/2006 raportate la Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și art. 6.1 lit. d) din Norma nr. 1/2010.

Sub un prim aspect se arată că stabilind că nu se poate pune problema garantării unui risc operațional de către pârâtă, instanța de apel a interpretat și aplicat eronat prevederile art. 7.1 din Convenția nr. 1/2020 potrivit cu care pârâta suportă riscul IMM-urilor, dar nu preia riscul operațional al Garantului în coroborare cu art. 969, art. 977, art. 982 C. civ.

Plecând de la această interpretare greșită, instanța de apel confundă riscul operațional cu dovedirea activității infracționale a beneficiarului contragaranției și adaugă la convenția părților, stabilind că pârâta ar avea obligația să dovedească că activitatea infracțională a beneficiarului contragaranției a dus la intrarea în insolvență a acestuia.

Interpretând cadrul convențional reglementat de art. 7.1 din Convenția nr. 1/2020, instanța de apel trebuia să observe că pârâta nu preia decât riscul de credit al beneficiarului, iar schimbarea destinației creditului de către beneficiarul contragaranției nu se încadrează în riscul de credit. Cu alte cuvinte, înțelegerea părților care rezultă din interpretarea sistematică a cadrului convențional, este ca pârâta preia doar riscul de credit al IMM-ului beneficiar.

Din această perspectivă soluția instanței de apel este fundamental eronată, de vreme ce a stabilit că pârâta preia orice formă de risc a IMM-ului beneficiar inclusiv riscul de fraudă.

Coroborând prevederile evocate, recurenta-pârâtă arată că rezultă cu claritate că se preia riscul de credit al IMM-ului beneficiar, dar nu riscul operațional asociat fraudei, în sensul larg al termenului.

În contextul unor anchete penale, plata de către pârâtă a contragaranției ar fi reprezentat, pe de o parte un prejudiciu pentru resursele Statului Român, iar pe de altă parte ar fi determinat acordarea unui ajutor de stat nelegal, sancționat ca atare de legislația europeană în materia ajutorului de stat.

Sub al doilea aspect, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 6.1 din Convenție, în coroborare cu art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 C. civ.

În interpretarea at. 6.1 din Convenție, instanța de apel a lăsat fără aplicare obligația de diligență și prudență a reclamantei în monitorizarea și plata contragaranției. Obligațiile reclamantei nu pot fi limitate doar la momentul acordării garanției contragarantate, astfel cum susține instanța de apel, întrucât trebuie acționat cu prudență și diligență la momentul plății contragaranției contragarantate, în conformitate cu art. 6.1 din Convenția 1/2010.

În continuare, pârâta indică Convenția nr. 90/2008 încheiată între reclamantă și A., Regulamentul BNR nr. 20/2009, Regulamentul BNR 20/2009, din care rezultă că reclamanta avea obligația de a solicita informații de la organele judiciare, în legătură cu activitatea infracțională a beneficiarului contragaranției.

În consecință, recurenta-pârâtă apreciază că nu există decât obligația să se dovedească că reclamanta trebuia sau putea să cunoască activitatea infracțională a beneficiarului contragaranției cel puțin la data la care a analizat cererea de plată a băncii.

O altă critică adusă deciziei recurate se referă la lipsirea de efecte a obligației de monitorizare a contragaranțiilor și de verificare diligentă a cererii de plată prevăzute de art. 6.1 din Convenție, prin aplicarea greșită a art. 6.1, art. 7.1, art. 3.1, art. 7.4, art. 7.8, art. 12.5, art. 12.8 din Convenție și art. 1080 și art. 1540 C. civ.

Prin urmare, reclamanta trebuia să manifeste maximă diligență în acordarea garanției și a contragaranției, precum și în monitorizarea și plata garanției contragarantate.

O altă critică adusă deciziei recurate se referă la Anexa C9 la Convenție, ale cărei dispoziții trebuie completate și interpretate sistematic împreună cu normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul urmărit în acordarea contragaranțiilor.

Susținerea instanței de apel în sensul că obligația reclamantei era de a verifica documentele stabilite în Anexa C9 la Convenție nu sunt suficiente, deoarece această obligație trebuie completată cu cele din materia mandatului, potrivit art. 4.4 din Convenție, precum și cu dispozițiile art. 6.1 din Convenția nr. 1/2010.

Convenția 1/2010 și Norma 1/2010 au fost interpretate formal, cu ignorarea regulilor de interpretare a dispozițiilor contractuale prevăzute de art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 C. civ. și în contradicție cu O.U.G. nr. 23/2009. Acestea trebuie interpretate sistematic, pentru a se ajunge la o înțelegere exactă a raporturilor juridice instituie între părți prin Convenția nr. 1/2010 și pentru a respecta scopul contractului și a interesului politico-economic pentru care FRC a fost înființată.

Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, cu consecința respingerii cererii reclamantei și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 17 mai 2021, intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. -IFN a formulat întâmpinare, prin care pe cale de excepție, a invocat nulitatea cererii de recurs raportat la dispozițiile art. 488 pct. 8 coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 30.09.2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Prin încheierea din 25.11.2021, Înalta Curte a respins excepția nulității invocată de intimatul-pârât și a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 25 noiembrie 2020, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt presupune încheierea între părți a unei convenții de contragarantare, care poartă nr. 1/2010, în baza căreia recurenta-pârâtă a preluat o parte din riscul suportat de intimata-reclamantă la acordarea de garanții pentru IMM-uri, prin acordarea de contragaranții respectivelor întreprinderi, în limita unui plafon agreat.

Criticând decizia instanței de apel care i-a atras răspunderea contractuală, recurenta-pârâtă a invocat în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, coroborat cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 1080 și art. 1540 C. civ., art. 10 din Legea nr. 78/2000, art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul BNR nr. 24/2006 raportate la Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și art. 6.1 lit. d) din Norma nr. 1/2010.

În esență, autorul căii de atac susține că instanța de apel nu a interpretat corect dispozițiile art. 7.1 din convenția nr. 1/2010, în sensul că a aceasta a reținut că recurenta-pârâtă preia riscul aferent IMM-ului beneficiar, însă nu se pune problema garantării unui risc operațional al garantului.

Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009 "Activitatea de contragarantare constă în preluarea unei părți din riscul asumat de fondurile de garantare a creditelor și altor instrumente de finanțare la acordarea de garanții, prin garantarea unei părți din garanțiile acordate de acestea băncilor sau altor finanțatori pentru creditele ori alte instrumente de finanțare obținute de întreprinderile mici și mijlocii la acestea". Iar conform art. 4 din același act normativ "Condițiile în care se acordă contragaranțiile se stabilesc cu respectarea legislației în domeniul ajutorului de stat, de Ministerul Economiei, în termen de 30 de zile de la data publicării legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență în Monitorul Oficial al României, partea I".

Contrar celor afirmate în memoriul de recurs, curtea de apel a aplicat corect dispozițiile art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 C. civ. din 1864 și a analizat prevederile convenției nr. 1/2010 în acord cu regulile de interpretare aplicabile, având în vedere și dispozițiile Regulamentului nr. 24/2006 privind tehnicile de diminuare a riscului de credit utilizate de instituțiile de credit și firmele de investiți, și, raportându-se la textul articolului din convenție, a stabilit că recurenta-pârâtă și-a asumat obligația de a prelua riscul aferent IMM-ului beneficiar, iar motivul pentru care a fost refuzată plata contragaranției nu reprezintă un caz de justificare a unui refuz de plată.

Verificarea de către reclamantă a criteriilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare pentru beneficiarul B. S.R.L. s-a făcut în baza criteriilor de verificare prevăzute în art. 4.1 alin. (1) din Convenția nr. 1/2010, Anexa C9 la Convenție și art. 7-8 și următoarele din Norma nr. 1/2010.

Prin art. 4.1 din Convenția de contragarantare dintre părți, recurenta-pârâtă a mandatat intimata-reclamantă să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și de contragarantare, pentru a acorda contragaranții IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora.

Verificările pe care reclamanta este obligată să le facă sunt indicate, în mod exhaustiv, în cuprinsul Anexei C9 la Convenția dintre părți.

Condițiile de eligibilitate care trebuie îndeplinite în mod cumulativ de beneficiarii contragaranțiilor sunt menționate de textul art. 8 din Norma nr. 1/2010lit. c) și d), iar din verificarea documentelor cerute convențional nu a rezultat că beneficiarul ar fi întreprindere în dificultate, în procedura de insolvență, executare silită, închidere operațională, dizolvare, lichidare și administrare specială sau față de acesta, ar fi existat vreun ordin de recuperare încă neexecutat privind vreun ajutor ilegal sau incompatibil cu piața comună.

Motivul pentru care recurenta-pârâtă a refuzat plata garanției este acela că, referitor la administratorul societății beneficiare există bănuieli de săvârșire a unor infracțiuni.

Potrivit dispozițiilor art. 7.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2020, pârâta plătește contragaranția în toate situațiile în care, din analiza efectuată, rezultă că garantul a acordat contragaranția conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menționate în Anexa C9 la aceasta.

Existența unor suspiciuni cu privire la săvârșirea unor infracțiuni ori privind derularea unor cercetări penale nu se regăsește printre criteriile de verificare menționate în anexa C9 la Convenție, astfel încât refuzul de plată nu se justifică din această perspectivă.

Întrucât părțile nu au agreat prin contractul lor, asupra necesității verificării altor documente, nici asupra efectuării altor demersuri suplimentare, Înalta Curte înlătură afirmațiile pârâtei, potrivit cărora reclamanta poate fi sancționată de pârâtă pentru eventuale nereguli desfășurate ulterior acordării garanției contragarantate.

De altfel, la momentul confirmării contragaranției nu existau hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele competente cu privire la infracțiunile menționate în comunicatul DICOT, care să fi fost săvârșite în perioada acordării garanției contragarantate.

De asemenea, nici din punct de vedere al art. 7.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2020 nu se justifică refuzul de plată al despăgubirii, întrucât în cauză nu se pune problema garantării unui risc operațional de către pârâtă, în cauză fiind vorba despre un risc rezultat din contractul de credit, și nu se poate reține vreo culpă în sarcina reclamantei ori a unității bancare din perspectiva monitorizării creditului acordat IMM-ului beneficiar.

Riscul operațional este definit de art. 2 alin. (2) lit. c) din Regulamentul BNR nr. 24/2006, ca fiind "riscul de pierdere determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme și resurse umane inadecvate sau care nu și-au îndeplinit funcția în mod corespunzător, fie de evenimente și acțiuni externe".

În cauză nu se pune problema garantării unui risc operațional deoarece contragaranția ce trebuie plătită de recurenta-pârâtă este datorată pentru un risc rezultat dintr-un contract de credit, constând în neplata de către societatea beneficiară a sumelor datorate băncii. Așadar, contragaranția nu este datorată ca urmare a producerii unui risc de pierdere determinat de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care și-au îndeplinit funcția în mod necorespunzător și nici pentru evenimente ori acțiuni externe.

Susținerile recurentei-pârâte conform cărora instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 6.1 din Convenție în coroborare cu art. 969, art. 970, art. 977 și art. 982 C. civ. sunt nefondate.

În esență, pretinzând ca reclamanta să efectueze verificări suplimentare, recurenta-pârâtă încearcă să se desprindă din raportul contractual, transferând părții adverse o obligație care se plasează în afara înțelegerii asumate.

Textul clauzei adusă în discuție de către recurenta-pârâtă, respectiv art. 6.1 din Convenție, impune ambelor părți executarea obligațiilor cu bună-credință și cu diligența unui bun proprietar, iar nu doar uneia dintre ele. Pârâtei îi revenea obligația de a verifica, o dată cu primirea notificărilor emise de reclamantă, respectarea clauzelor contractuale, în ceea ce privește acordarea contragaranțiilor, sens în care i-ar fi putut pretinde clarificări, însă toate acestea trebuie îndeplinite de pârâtă anterior confirmării contragaranțiilor notificate.

Astfel de împrejurări ulterioare acordării garanției și respectiv, contragaranției, nu puteau fi cunoscute sau prevăzute de intimata-reclamantă în anul 2010, astfel că, în mod corect a constatat curtea de apel că acesta a respectat obligațiile asumate prin Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

Prin urmare, curtea de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 969, 970 și art. 1073 C. civ., reținând cu justețe că motivele invocate de recurenta-pârâtă pentru a refuza cererea de executare a garanției sunt neîntemeiate, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 7.4 alin. (2) din Convenția nr. 1/2010, conform cărora "FRC plătește contragaranția în toate situațiile în care, din analiza efectuată, rezultă că GARANTUL: a) a acordat contragaranția conform mandatului primit (...)".

Cât privește aplicarea greșită a prevederilor O.U.G. nr. 117/2006, O.U.G. nr. 23/2009 și Ordinului MIMMCMA nr. 1364/2009, Înalta Curte reține că și aceste critici sunt nefondate.

Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de către recurenta-pârâtă, că instanța de apel, analizând convenția părților, a concluzionat în sensul că prin aceasta intimatul-reclamant nu și-a asumat obligații distincte, care să atragă în acest sens incidența prevederilor legislației privind ajutorul de stat, garanția fiind acordată în numele și contul Fondului Român de Contragarantare, cu respectarea mandatului primit, iar recurentul-pârât nu a făcut dovada încălcării dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2006 și nici ale Normei nr. 1/2010.

Înalta Curte constată, contrar celor afirmate de către recurenta-pârâtă, că instanța de apel, a concluzionat în sensul că prin Convenția încheiată, nr. 1/2010, reclamanta-intimată nu și-a asumat obligații de acordare a garanției contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, context în care îndeplinirea obligațiilor asumate prin mandatul acordat Fondului nu poate fi analizată prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 117/2006 și ale Normei nr. 2/2010, aceste acte normative nefiind incidente în cauză și, pe cale de consecință nici celelalte acte normative care detaliază sau reglementează aplicarea acestora.

Legislația ajutorului de stat nu este incidentă în speță, având în vedere că scopul înființării Fondului Român de Contragarantare S.A. a fost acela de preluare de către acesta a unei părți din riscul asumat de către Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. și nicidecum de acordare a unor ajutoare de minimis în baza legislației ajutoarelor de stat. Or, intimatul-reclamant nu și-a asumat în cuprinsul Convenției nr. 1/2020 faptul că va acorda garanția contragarantată în baza O.U.G. nr. 117/2006, ci și-a asumat doar mandatul prevăzut în Anexa C9 din Convenția nr. 1/2010.

Instanța de apel a reținut, în acord cu cele stipulate în Convenția părților că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile asumate contractual ce intră sub incidența normelor care reglementează obligațiile generale de mandat ale reclamantului: de a respecta condițiile de exigibilitate prevăzute de norma în baza căreia se solicită contragaranția; de a acorda, monitoriza și plăti garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție.

A aprecia în sensul că reclamantul ar fi trebuit să facă verificări prin prisma legislației care reglementează ajutorul de stat, astfel cum în mod corect a statuat instanța de apel, ar însemna să fie obligat reclamantul la efectuarea unor verificări care exced Convenției nr. 1/2010, în condițiile în care prin art. 7.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare, pârâtul și-a asumat obligația de a plăti contragaranția în toate situațiile în care a rezultat că garantul a acordat contragaranția conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menționate în anexa C9 al aceasta.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Roman de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 344/A/2021 din 25 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN de CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 344/A/2021 din 25 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă FONDUL NAȚIONAL de GARANTARE a CREDITELOR pentru ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2022.